Sport în loc de medicamente

Gilda Fildan
- Activitatea fizică regulată are un efect cel puțin la fel de puternic ca medicamentele. Sportul ca terapie este practicat curent în unele țări europene, mai ales în Germania și în cele din Peninsula Scandinavă. Recomandările pe care vi le propunem aparțin unor medici danezi, cercetători la Universitatea din Copenhaga -

Diabetul și plimbările
Dr. Henrik Sonne, diabetolog


"Mulți dintre pacienții mei cu diabet de tip 2 sunt obezi. Ar tre­bui oare să le cer să îm­brace un costum din material imper­mea­bil, în care ar trans­pira abundent, și să-i trimit să alerge pe malul râu­lui Alster? Niciodată! În pri­mul rând, le-aș leza dem­ni­tatea, ex­punându-i ridi­co­lului. În al doilea rând, ei nici n-ar reuși să facă așa ceva.
De aceea, pre­fer să le spun: «Oa­­meni buni, ieșiți la plim­ba­re!». Mer­sul pe jos în pas alert produce efecte con­siderabile: de­ja cu un pro­gram de plim­ba­re de cinci sau șase ore pe săptă­mână, pot fi re­du­se greutatea cor­porală și circum­ferința ab­dome­nu­lui. Pe lângă aceas­ta, scad va­lorile colesterolului și tensiunea arte­rială. Însă cel mai important este faptul că pacienții vor avea rezultate mai bune la ana­liza de glice­mie.
La bolnavii cu diabet de tip 2, receptorii insulinici ai celulelor s-au lenevit, din care cauză glicemia lor se menține permanent la un nivel ridicat, iar aceasta dăunează orga­nelor. Activitatea fizică îm­bunătățește din nou transportul glu­cozei în celule și, în con­secință, glicemia se normalizează. Stu­diile clinice demonstrează că diabeticii de tip 2 care adoptă un stil de viață sănătos își pot micșora doza de medicamente, nemai­fiind ne­voiți să-și injecteze insulina atât de des.
Dar cu toate acestea, des­tui dintre pa­cienții mei nu se îndură să se desprindă de ca­napeaua lor comodă, de acasă. S-au lenevit și ei, la fel ca receptorii insulinici. Poate ar trebui să-i sfătuiesc să-și ia un câine. Fiindcă pe acela ești obligat să-l scoți la plimbare zilnic și atunci nu mai ai nici tu cum să eviți mer­sul pe jos. Care, de altfel, este util și ca prevenție: cine ține pe lângă el un câine se poa­­te considera pro­te­jat împotriva dia­be­tului."

Astmul și înotul
Dr. Anna Schaar, Facultatea de Sport din Copenhaga


"Astmaticii sunt capabili de eforturi fizice mai mari în apă decât afa­ră, în aer liber", spune medicul spor­tiv Anna Schaar de la Fa­cul­tatea de Sport din Copenhaga. În primul rând, la bazinele acope­rite, incinta beneficiază de încăl­zi­re, ceea ce este avantajos în spe­cial pentru bolnavii sensibili la efort, cărora aerul rece le declanșează deseori crize. În al doilea rând, îi ajută și faptul că trebuie să expire în condițiile rezistenței opuse de apă: astfel, bronhiile se mențin larg deschise, iar musculatura lor se fortifică. În al treilea rând, înotă­torii respiră într-un ritm constant, respirația accelerată este imposi­bilă. Drept urmare, randamentul fizic al unui pacient cu astm este dublu în apă, față de uscat.
Studiile dovedesc că la astma­ticii bine antrenați, pragul de mani­festare a dispneei e mult mai ridi­cat, comparativ cu cei neantrenați. Aceasta înseamnă că, la cei dintâi, bronhiile nu se îngustează atât de repede din cauza efortului. Ei fac mai rar crize de astm și, implicit, își administrează mai puține medica­mente. De asemenea, au de luptat mai rar cu infecțiile și, la sfârșitul unui program de sport, nu au difi­cultăți prea mari de respirație.

Infarctul miocardic și obișnuința mișcării
Dr. Uve Irmingard, medic cardiolog


"Bolnavii de inimă trebuie să facă mișcare și iar mișcare! Căci sportul acționează ca un vaccin, ca un stimul care adresează organis­mului o provocare, impunân­du-i să se a­dap­teze: el va încearca să se apere mai bine îm­potriva agresiunilor". Când prac­ticăm un sport, celu­lele din pereții va­selor de sânge "învață" cum pot opune o rezistență sporită presiunii exercitate de fluxul sangvin, și ast­fel devin mai stabile.
Exercițiul fizic regulat poate ajuta la pre­venirea multor operații de by­pass și a im­plantărilor de stenturi. Un studiu atestă faptul că un antrenament de rezistență ceva mai intens, de peste 90 de minute pe săptă­mâ­nă, poate reduce cu mai mult de 39% rata mortalității, în pri­mele șase luni de după infarct.
În general, infarctul se produce în tim­pul unui program spor­tiv numai în cazul când persoana respectivă nu desfășoară această activitate măcar de trei ori în cursul săptă­mâ­nii. Cine se antrenează cu moderație zil­nic nu se va confrunta cu un risc sporit la efort. Sportul devine pericu­los numai în mo­mentul când îl prac­tici prea rar.
Persoanelor care au suferit un infarct, cardiologul danez le reco­man­dă orice tip de activitate de rezistență, de pildă, nordic wal­king (mersul cu sprijin în bețe), dansul, urcatul și coborâtul scă­rilor. "Eu îmi îndemn pa­cienții să-și permită chiar și activități mai intense, de două-trei ori pe zi, câte 20 de minute. 20% din timp ar trebui alocate exercițiilor de forță. La început, ar fi indicat ca antre­namentul să nu de­pă­șească o intensitate me­die, însă mai târziu pot fi atinse, pentru in­ter­vale scurte, și frecvențe maxime ale bătăilor inimii. Cu condi­ția să se facă pau­zele necesare, so­li­ci­tările de mai lungă durată nu pre­­zintă niciun risc".

Osteoporoza și dansul
Dr. Alfried Jorgensen, medic internist


"Dansul este sportul perfect pentru pacienții cu os­teoporoză. Roti­rile, a­plecările și ridi­cările, ca și diversitatea de po­ziții ale pi­cioa­relor, fac ca dansul să constituie un veritabil antrenament de forță și coordonare, cu risc minim de acci­dente. La cabinetul meu vin per­soane cu fracturi, de exemplu ale femurului sau vertebrelor. Schele­tul acestor bolnavi a fost prea fragil pentru a rezista solicitărilor coti­diene. Totuși, după perioada de recuperare, eu îi trimit pe ringul de dans.
În Europa, suferă de osteopo­roză câte­va zeci de milioane de oameni. S-a crezut multă vreme că ea afectează a­proa­pe în exclusi­vi­tate femeile, dar în pre­zent, se con­stată că unul din cinci pa­cienți e bărbat. O serie de studii au ajuns la concluzia că mai ales sedentarismul duce la apa­riția acestei boli.
"Majorita­tea oaselor se pot întări prin activitate fizică", subli­nia­ză dr. Jorgensen. Inclu­siv în cazurile în care osteo­poroza există deja și a fost diag­nosticată. Căci scheletul este "extra­or­dinar de dinamic", aflân­du-se într-o trans­formare continuă. Cu un antre­na­ment corect, exis­tă posibilitatea de a in­fluența pozitiv acest proces până la o vârstă înaintată. "Oasele devin cu atât mai rezis­tente, cu cât sunt supuse unor soli­citări mai complexe".
Prin urmare, cei ce se mulțu­mesc să meargă, să înoate ori să facă jogging, nu dispun de o pa­văză suficientă contra osteopo­rozei. Cu adevărat utile sunt doar sporturile care presupun o măsură în­semnată de forță și coordonare - așa cum e dansul. "Pentru că, a­proa­pe la fiecare pas, este solicitată o altă zonă a corpului", ex­pli­că me­dicul. A­ceasta determină osteo­ci­tele, celulele ma­ture din oase, să reacționeze, iar ele procedează la consolidarea țesutului osos în porțiunile unde are loc solicita­rea. Rezultatul: spre deosebire de maratoniști, la care femurul e rezistent nu­mai în partea lui anterioară și în cea posterioară, la dansa­tori el este întărit în în­tregime.