Șporiul cel fermecat
Toate întâmplările mai importante ale Ajunului se împleteau în jurul șporiului, o sobă uriașă, care umplea un perete întreg, și-al cuptorului din care Buna scotea mereu ceva bun de mâncat. Șporiul începea de la ușa ce dădea în camera mare, unde în timpul anului îți clănțăneau dinții de frig, căci acolo se făcea focul doar la Crăciun și la Paști, și se oprea lângă cealaltă ușă, mai veche, din scânduri groase, legate cu ținte de fier, dincolo de care puteai să cobori două trepte și să intri în cămara de piatră. Șporiul avea într-o parte cuptor de pâine și lângă el un cotlon meșterit în burta încăpătoare, din care Buna lua apă caldă, când mă spăla pe mâini. Era vechi tare șporiul. Era mai bătrân cu mult decât Buna. Și Buna era bătrână, dar șporiul, și mai și. La căldura lui am adormit adesea cu motanul în brațe, visând la munți de prăjituri și de turtă dulce, căci iarna, în jurul șporiului, se făceau niște minunății pe care vara parcă nu le simțeai așa de dulci, iar în dimineața Ajunului, ele întreceau orice închipuire, oricât de pretențioasă ori simandicată ar fi fost ea.
Era încă noapte afară, când Buna făcea focul și arunca cenușa și cărbunii pe cărarea ce ducea către casă, ca să nu alunece pe gheață, cu tăvile de aluat. Apoi intra în bucătărie, odată cu aerul înghețat, care ajungea până la mine, oricât mă ascundeam în vârful patului, sub duna cea uriașă. Buna se spăla apoi bine pe mâini, își punea șurța mare, de lucru, și începea să scoată din credenț, din dulapul cel mare, tot felul de pungi și punguțe, cutii de carton și de tablă, borcane pe care le înșira pe masă, ca să le golească mai târziu într-o anumită ordine. Începea totdeauna cu pungile maronii, din care ieșeau la lumină poamele, stafide aurii, cireșe amare, coacăze, prune și afine uscate din vară. Le punea pe categorii în ceșcuțe și peste ele, ca să le înmoaie, turna, din sticle burtoase, rachiuri și siropuri, aromate cu muguri de brad, ori cine știe ce alte licori colorate, fierte vara îndelung, în vase de lut. Din borcănelele groase, butucănoase, scotea apoi pe farfurioare coajă rasă de lămâie, înmuiată în miere amestecată cu scorțișoară, din care primeam și eu câte o linguriță. Răcoarea aceea gălbuie te pișca la limbă și te făcea să râzi mereu.
Bunătățurile aranjate pe masă erau lăsate o vreme "la hodină", până ajungeau să se încălzească cât să poată face buna din ele haioșe înfoiate, biscuiți trecuți printr-o formă de tablă prinsă de mașina de măcinat, hoarne umplute cu frișcă dulce, bătută din groștiorul cules dimineața de pe laptele Matronei, bivolița noastră uriașă; turtițe undate în ciocolată topită, hoaburi, spume ușoare ca fulgul, care se topeau în gură, făcându-te să mai iei unul și încă unul, poate, poate, îi prinzi mai bine gustul divin; pătrățele de aluat cu mac și cuișoare zdrobite în mojarul auriu, cornulețe cu silvoiz, coapte în tepșuri mari, chifli și chifluți cu nuci și alune, culese de moș Chimu, foi subțiri de prăjitură cu scorțișoară și zahăr caramelizat.
Oricâte mâncăruri ar fi fost pe masa Crăciunului, oricât de buni și afumați cârnații coborâți din pod, oricât de usturoiată slăninuța și oricât de închegată toba sau "șoaitul", ele treceau nebăgate în seamă când se aduceau dulciurile, de aceea era mare întrecere între gospodinele satului, iar Buna mea câștiga întotdeauna întrecerea, căci nu degeaba a fost în tinerețea ei socăciță în casa lui "grose doctor", venit de la Viena, ca patron al minerilor din Valea Albă.
Steaua de aur
După ce-și rânduia pe masa de lemn "ingrediențele și mirodurile", Buna făcea plămădeala pentru cozonacii mari și pentru colacii colindătorilor. Se mișca prin bucătărie "ca pe ață", nici o mișcare în plus, nici una mai puțin. Lumina gălbuie scăpată de sub abajurul dantelat al lămpii o făcea mai tânără și mai veselă decât era de obicei.
O pândeam de după colțul pernei, cum cernea făina cu sita mare, și îmi plăcea să văd mormanele de făină ce se așezau ca niște dealuri de zăpezi în covată. De fiecare dată când făcea cozonacii de Crăciun, îmi spunea și povestea lui Iisus. Și-n fiecare an, povestea începea la fel: "Măicuța Domnului, Maria, se ducea cu Iosif prin câmpia de piatră a Iudeei, ca să se înscrie în acte, la Ierusalim. Se ducea, sărmana, când pe jos, când călare pe un măgar, pe drumul acela pietros și fără un petic de umbră, că-n țara aceea e numai vară mereu".
În timp ce povestea, Buna frământa din ce în ce mai repede. Și covata se legăna dintr-o parte în alta a mesei și masa scârțâia de câte ori Buna își afunda mâinile în aluat. Eu eram tot în pat, sub dună, unde era cald, cald și bine, și mă gândeam cum poate fi pe lumea asta o țară în care să fie numai vară tot timpul, fără nici un pic de omăt. Cum pot trăi oamenii aceia fără zăpezi? Și cum o fi călătorit Maica lui Iisus în țara aceea? Poate să fi plecat de dimineață, când lumina soarelui era încă zgârcită, ori poate că încă nici nu se ridicaseră umbrele reci ale nopții, când ea s-a înfășurat în mantaua de drum. Și drumul... pașii mărunți ai măgarilor lovind pietrele albe, ce se rostogoleau ușor, prin iarba uscată de la marginea cărării. Și-n urma lor se ridica sigur un praf gălbui, ce se așeza peste haine ca o pojghiță, ca o platoșă, cu atât mai groasă cu cât cărarea rămânea tot mai lungă înapoia lor. Poate că așa o fi fost.
"Și Măicuța sfântă", zicea iar Buna, "mergea greu, că i-a venit sorocul să nască și nimeni n-o ajuta, și nimeni n-o primea în casă și s-a adăpostit într-un grajd, căci s-a pornit un vânt mare. Și Măicuța, săraca, se muncea acolo în grajd, printre animale. Vai! Vai! Vântul de-afară nu mai contenea, șuiera pe la colțurile grajdului și strecura pe sub ușă grăunțe galben-cenușii de nisip."
Aplecată peste covată, Buna spunea mai departe povestea și frământa, de-acuma, parcă mai ușor aluatul, care era aproape gata, căci se desprindea bine de pe mâinile ei. Nu o mai ascultam. Știam ce urmează. Știam că atunci când vântul a fost mai mare și vuietul de afară mai înspăimântător, atunci s-a făcut brusc tăcere, de nu se mai auzeau nici măcar grăunțele de nisip alunecând pe sub ușa grajdului. Și-atunci, în tăcerea aceea, s-a născut Pruncul Sfânt Iisus. Și mai știam, tot de la Buna, care povestea acuma singură, fără să vadă că n-o mai ascult, mai știam că atunci când Pruncul a ieșit în lume, s-au aprins pe cer stelele, pentru întâia dată în viața lor, și din norii nemișcați au început să cadă steluțe argintii, care au acoperit câmpia cu un puf strălucitor. Asta s-a întâmplat cu siguranță pentru că Iisus, copilașul, și-a ridicat mânuțele către cer și bunul Dumnezeu l-a văzut și s-a bucurat.
Buna ședea apoi o vreme pe lada de lemne și-și lega mai strâns năframa pe cap. Aluatul din covată se odihnea și el și creștea rotund, acoperit cu ștergarul de cânepă; eu, între perne, beam ceai. Pe șporiul bătrân, în oala mare și roșie fierbea, deja, găina cea mai grasă din curte, ținută anume pentru "zama Crăciunului", iar "tăițăii" galbeni ca aurul și subțiri ca firul de păr se uscau înșirați pe o față de masă curată. Din cuptorul șporiului, din bloadăr, ieșeau aburii brozbuțelor, învelite în foi de varză acră. "Uite așa L-a luat Măicuța pe Pruncuț și L-a înfășat, uite așa!", zicea Buna când punea pe masă prima bucată de aluat, pe care îl netezea cu drag și-l mai frământa un pic, apoi îl întindea ca să-l umple cu nuci măcinate și îndulcite cu miere, ori cu mac pisat, fiert în lapte. Înfășura apoi aluatul, ca pe-un cocon, îl aranja în tepșuri, și-l mângâia cu o pană înmuiată în gălbenuș. La urmă, făcea peste el semnul crucii și punea tepșurile lângă șporiu, la cald, la crescut.
"Și L-a înfășat în scutecele și-n petelcuțe albe ca pana de porumbel", adăuga Buna cu glas mai subțire, ca și cum s-ar fi emoționat, dintr-o dată, fără să vrea. "Și-atunci s-a auzit cum sunau cerurile de cântece, care veneau de deasupra norilor. Și toată lumea se uita mirată și aștepta să spună careva dintre oameni de unde vine atâta sărbătoare în lume și cum de curge atâta lumină din cer. Și atunci numai iată că au venit și craii, mândru îmbrăcați".
În fiecare an, povestea se oprea la sosirea crailor. Buna se încurca mereu când le descria costumele. Nu mai ținea minte dacă Balthazar era cu mantie roșie ori dacă Melchior avea coroana de aur pe cap. Iar pe-al treilea, nici nu mai știa cum îl cheamă. Ba-mi spunea că au venit din India, ba că din Persia, ba că din Babilonia. Cred că nici n-a știut prea bine vreodată, deși vorbea de darurile crailor pentru micul Iisus ca și cum ar fi fost și ea de față: "Doamne, ce haine bogate, ce inele, ce de stofe și bani, și cizme roșii, arcuite la vârf, și ochii strălucitori de bucuria sosirii, mai strălucitori ca steaua de aur care i-a călăuzit zile în șir, prin deșert".
De fapt, de câte ori ajungea cu povestea aici, cozonacii și colacii erau deja dospiți și Buna îi ducea în cuptorul încins. Mă ridicam din pat, să-i țin ușa deschisă, ca să poată trece cu toate tăvile înșirate pe brațe. Și așa cum se-ntâmpla în fiecare an de Ajun, pe ușă intrau câțiva fulgi spulberați de vânt, venind dinspre pădure, odată cu aerul înghețat. Iar când colacii erau gata și aburul lor stăruia ca un clopot deasupra mesei, îmi primeam și eu răsplata pentru cumințenie: două păsărele coapte făcute din aluatul curățat de pe covata de frământat. Rumene și fierbinți, scoase atunci din cuptor, păsăruicile acelea îmi ascultau colindele abia îngânate și tot de ele îmi încălzeau și mâinile, înghețate pe sfoara saniei. Era deja sărbătoare. Se făcuse Crăciun.