Pregătiri pentru liniște
- Bună dimineața, Olivia! Ce faci?
- Bună dimineața! Aștept ninsoarea...
- Unde ești, unde te găsește telefonul meu?
- Sunt acasă, chiar în fața șemineului pe care l-am construit anul trecut împreună cu prietena mea. Stau pe podea. E plin în jurul meu de cutii de globuri, de capete de beteală, de crenguțe de brad, la care mă tot uit, poate-mi vine o idee cum să aranjez casa de sărbători. Am și un coș cu fructe, dacă mi se face foame. Viciile au și ele locul lor, cana de cafea nu e prea departe.
- Cum e Crăciunul tău, Olivia? Cum îți place să îl petreci?
- Dacă ar fi să găsesc un singur cuvânt pentru ce trăiesc eu de Crăciun, acela ar fi «așteptare». Pentru mine, Crăciunul adevărat se întâmplă începând de acum și se încheie pe 24 seara, alături de familia mea. Pe 25, ceva din vrajă se risipește, nu mai e la fel. Dar acum e așteptarea asta minunată, o simt cum crește în mine...
- Cu ce ți-o hrănești?
- Îmi place să mă plimb prin oraș, prin magazine, detașată, să observ graba oamenilor, forfota cumpărăturilor, luminițele aprinse. Mă încarcă toată nebunia din jur. De multe ori uit de mine pe străzi, până îngheț. Îmi place frigul. Nu poate fi Crăciun fără frig, fără aburii care ies din gurile oamenilor când vorbesc. Știți voi, frigul ăla care te duce într-o cafenea...
...unde ceri o ciocolată caldă.
...da, da, sau frigul care aburește vitrinele, din care tocmai ai cumpărat ceva frumos pentru cineva. Ăsta e Crăciunul pe care mi-l ofer singură, cel care stă în puterea oricăruia dintre noi. Dacă ne-am da voie să fim vulnerabili, sensibili și generoși mai des, am avea un Crăciun în fiecare zi.
- Te pregătești într-un fel anume pentru seara de Crăciun?
- Nu mai mult decât alții. Dar nu mă dau înapoi să alerg în toate părțile, să fac cumpărături sau curățenie și ce mai e nevoie. E pregătirea pentru seara în care totul se oprește, când trăim aici și acum. E pregătirea pentru liniște.
- Și pentru bucurie...
- Da, și pentru bucurie. Aștept Crăciunul cu o imensă bucurie, deși constat de fiecare dată că aduce cu el și multă melancolie. Mi-e greu să explic. Poate că sunt eu mai sensibilă, poate că sărbătoarea asta mă obligă să mă gândesc la copilăria care nu mai e, la Crăciunurile de altădată, când mă simțeam în miezul cald al lumii, poate că e din cauză că mă simt mai recunoscătoare pentru ce am și mai atentă la cei care n-au. E și un sentiment de sfârșit pe care îl ai cu fiecare Crăciun. De Revelion, ești deja cu sufletul în celălalt an, dar de Crăciun, încă faci bilanțul anului care se încheie și al speranțelor pe care le-ai avut.
Cu filmul peste Ocean
- Și cum iese bilanțul? Ce ți-a adus 2015?
- Lucruri foarte bune. A început cu o plecare în Statele Unite, la Festivalul de Film Sundance, din Park City, unde am avut premiera mondială a filmului "Palatul Pionierilor", regizat de Bobby Păunescu. Filmul tocmai a intrat în cinematografe în România.
- E unul din cele mai renumite festivaluri. Cum a fost?
- Cu emoții din partea tuturor. Înainte să plecăm, Bobby ne-a asigurat că e o atmosferă foarte caldă, că nu are nicio legătură cu formalismul și glamour-ul de la Cannes, de pildă. Mi-am zis: "Da, ok, e în spiritul american". Dar adevărul e că am fost chiar uluită să descopăr că toată industria filmului de pe continent se mutase în Park City. Îi întâlneai pe oamenii ăștia peste tot, în autobuze, la cafenele, pe străzi, la proiecții. Sunt foarte prietenoși și dornici să te cunoască, intră în vorbă cu tine. E atmosfera perfectă pentru networking, pentru relaționare.
- Erau receptivi față de filmele venite din Est?
- Foarte. Am cunoscut un selecționer din festival care, când a auzit că suntem din România, a izbucnit: "Vai, sunt absolut îndrăgostit de filmul românesc". Filmele noastre sunt foarte bine văzute acolo. Ne-am simțit foarte bine primiți, iar la premieră, publicul a reacționat neașteptat de bine.
- Cum e să lucrezi cu Bobby Păunescu?
- A fost ceva foarte nou pentru mine, fiindcă filmul a pornit de la un soi de experiment, un sistem de improvizație structurată, în maniera lui John Cassavetes. Bobby știa exact ce urmărește, ca regizor, dar noi nu știam prea mult, nu știam dinainte traseul personajelor. Improvizam și aflam pe parcurs. La început, mi-am zis: "Dumnezeule, cum o să reușim? O să ne trebuiască zeci de duble". N-a fost cazul. A ieșit extraordinar. Iar să lucrezi cu Bobby pe platou e foarte ușor, fiindcă e un om foarte cald, foarte răbdător și foarte prietenos. Cu el e mereu atmosferă de sărbătoare.
Un miros dulceag, de teatru
- N-ai lipsit anul ăsta nici de pe scena de teatru. Cum e iarna la teatru?
- Ha! Cred că iarna oamenii ies mai cu drag din casă. Poate că și grijile sunt mai multe iarna, și nevoia de a te duce undeva unde să vezi o poveste cu care te identifici e mai mare. Iar iarna, în sala de teatru e minunat. Îmi amintesc cum, cu mulți ani în urmă, am mers cu mama și cu sora mea la teatru, chiar înainte de Crăciun. Țin minte că mi-am pus o pălărie superbă. Nu era chiar potrivită pentru vârsta mea, dar m-a făcut să mă simt minunat. Teatrul are darul ăsta, de a te scoate din rutina de zi cu zi. Și am intrat în sala plină de catifeluri, era cald, pe scenă erau decoruri din Parisul interbelic și venea dinspre ea un parfum minunat. Un miros dulceag, nici n-aș putea să-l descriu. Da, teatrul chiar are mirosul lui, de care m-am îndrăgostit.
- Ce jucați zilele astea?
- Jucăm de mai bine de un an piesa "Ziua în care nu se cumpără nimic", în regia lui Horia Suru, la Teatrul Național din București. Și mai pot fi văzută și în "Radical", un spectacol independent, scris de Sever Bârzan și regizat de Dora Bârzan, pe care îl jucăm la Green Hours. E o comedie care militează împotriva extremismului de orice fel. E foarte actuală, deși textul a fost scris acum trei, patru ani.
"Tu, tu cu vioara!"
- Dar dorința de a face teatru cum a venit?
- Când aveam 11 ani, pe treptele Liceului de Muzică din București, a venit un domn și a zis: "Tu, tu, tu cu vioara, vrei să joci într-un spectacol la Național?". Și m-a luat așa repede, că nici n-am prea înțeles. Dar am ajuns să joc în "O scrisoare pierdută", în regia lui Alexandru Tocilescu. Eram un personaj inventat de regizor, unul din copiii lui Pristanda, care cânta la vioară. Am continuat să fac muzică până la 18 ani, când m-am trezit brusc și mi-am dat seama că vreau să dau la Teatru.
- Și ai abandonat definitiv vioara?
- Da. Și cred că e cea mai bună alegere pe care puteam s-o fac. Impulsul către actorie a fost mai puternic ca muzica. O mai scot din când în când din cutie, o șterg de praf și mai studiez așa, în amintirea vechilor repertorii. Dar nu mă mai văd făcând muzică.
- E dimineață, e frig și se apropie Crăciunul. Ce piesă muzicală crezi că s-ar potrivi acum la vioară?
- Aș asculta sau chiar aș cânta Bach, Concertul pentru violă. Poate aduce cu el și ninsoarea.
Fotografiile autoarei
Machiaj și styling: Ayfer Cadâr