Îmi amintesc de sfârșitul lui 1989 și de primele luni din 1990 ca de perioada cea mai intensă și exaltantă din viața mea. Eram atunci convinsă că paranteza pătrată în care trăisem se spărsese și că se va reveni automat la tradițiile democratice. N-a durat însă prea mult până să ne dăm seama că revolta populară fusese confiscată de eșalonul secund al nomenclaturii P.C.R., condus de Ion Iliescu. Acești moștenitori urmăreau, fie și prin mimarea democrației veritabile, păstrarea unui "socialism cu față umană" în care să-și conserve privilegiile. "Revoluția" îi găsise pe români ca cetățeni-asistați, rămași brusc orfani ai statului și complet nepregătiți să sesizeze manipularea lor politică de către emanați. De aceea, nici reînființarea partidelor istorice, nici mișcările haotice ale societății civile restaurate nu ne-au putut scăpa de metodele sistemului ce dominase decenii la rând țara. Liderii "criptocomuniști" au reprimat cu duritate orice contestare a legitimității lor autoproclamate, cum s-a întâmplat cu Piața Universității. Era evident în împrejurările date că cei înfipți la putere nu puteau fi clintiți, mai ales că regimul controla toate instituțiile sociale, ansamblul economiei, structurile administrative, dar și mass-media de impact, unde își plasase acoliții. Firava opoziție reprezentată de partidele istorice era deja ciuruită cu infiltrați sau de partide-surogat inventate pentru diversiune. Drumul României spre asocierea cu restructurata Rusie sovietică părea pecetluit.
În acest context a apărut Alianța Civică, organizație apartinică ce-și propunea să lămurească și să unească o populație complet dezorientată politic, incapabilă să detecteze modalitățile insidioase în care noua putere realiza o "democrație originală" în propriul folos. La 8 noiembrie 1990 se anunța nașterea formațiunii susținute inițial de 216 membri fondatori și conduse de Ana Blandiana. Alianța Civică, la care au aderat apoi numeroși oameni, în special intelectuali, a întâmpinat toate piedicile posibile puse la cale de partidul-mamut FSN și conducătorii lui, sprijiniți din umbră de "structuri" profesioniste. De la șicane juridice la refuzul sediilor și prezentarea interesat-deformată a scopurilor ei, de la dezinformare la calomnie și amenințări, s-a încercat prin orice mijloace să i se înăbușe vocea și să i se blocheze acțiunile, care scoteau în stradă mulțimi impresionante. A urmat - după cum povestesc martorii din acest volum colectiv - o adevărată epopee psiho-pedagogică, vizând atât unirea partidelor de opoziție într-o organizație capabilă să înfrunte partidul-stat în care se transformase FSN, cât și să explice oamenilor naivi, mai ales celor din mediul rural, adevăratele intenții ale puterii în funcțiune. În cartea pe care vi-o recomand azi, atât de necesară cercetătorilor istoriei recente și oricui vrea să afle adevărul despre ultimul sfert de veac, 58 de personalități, majoritatea membri marcanți ai Alianței Civice, își expun observațiile despre rolul organizației, despre strădaniile ei de a introduce un criteriu moral în viața politică românească, de a o face transparentă și eficientă. A.C. a susținut alternanța la putere și coalizarea partidelor de opoziție în Convenția Democratică, a sprijinit alegerea candidatului acesteia împotriva eternului Ion Iliescu, ceea ce s-a și întâmplat în 1996. Dar din deja puternica organizație dornică să-și păstreze statutul apartinic de instanță morală s-a desprins un partid politic, PAC, dizolvat ulterior în PNL, după un obicei păgubos al locului. Mulți autori ai articolelor din volum descriu frământările, controversele și dezbaterile ce au însoțit activitatea Alianței Civice, inclusiv conflictele cu propriile "produse" politice (unele puțin cunoscute până acum), dar și demersurile pentru exorcizarea trecutului comunist în care Memorialul de la Sighet, realizat prin eforturile Anei Blandiana și ale lui Romulus Rusan, are un rol crucial. După ce parcurgi toată cartea, ți se relevă importanța pe care a avut-o Alianța Civică în drumul României de la falsa democrație propusă de profitorii "grelei moșteniri" la o democrație mai apropiată de standardele occidentale, ceea ce a făcut posibilă integrarea țării noastre în NATO și UE.