Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* Victor Ieronim Stoichiță, "Despăr­ți­rea de Bucu­rești. O povestire", traducere de Mo­na Antohi, Editura Humanitas (tel. 021/311.23.30), 294 p.

Acelora dintre dvs. care își vor petrece sărbă­to­ri­le în tihnă acasă le recomand această carte - o săr­bătoare în sine. Victor Ieronim Stoichiță e una din per­sonalitățile de origine română de mare anvergură intelectuală, cu o carieră academică și o operă mult apreciată în Occident. Plecat definitiv din țară la în­ceputul anilor '80, a predat Istoria Artei la mari uni­versități din Franța, Italia, Germania, SUA și El­ve­ția, unde s-a stabilit de un sfert de secol. Cu o eru­diție pusă în slujba descifrării de sensuri - rară în lumea de azi, tot mai specializată pe porțiuni mici - acest hermeneut al plăcerii artistice, al savurării ope­relor de artă, a scris și o mulțime de cărți, n-aș spune "de specialitate" fiindcă sunt accesibile ori­că­rui ci­titor cu apetit cultural. Cea mai mare parte din bibliografia lui e disponibilă la noi în seria de autor de la Humanitas. Des­păr­ți­rea de București nu aparține do­me­niului în care Victor Ieronim Stoi­chiță și-a câș­ti­gat notorietatea. Nu e nici memo­ria­listică pro­priu-zisă, cum ar lăsa să se în­țeleagă colecția "Me­mo­rii/Jur­nale" în care a apărut. Este, așa cum a pre­ferat să o subintituleze, o po­vestire despre primii 19 ani din via­ța unui bă­iat bucureștean, născut în co­mu­nism, în­tr-o familie de intelectuali cu "dosar prost", de la co­pilăria din anii '50 până la pragul unei nesperate bur­se în Italia, "dincolo de care, tot ce avea să urme­ze va fi ca o po­vestire (...) Această is­torie era a mea și în același timp a altuia". Poate de aceea în această proză auto­bio­grafică în care e vorba de părinți, frați, bu­nici, rude - numele de familie (une­le cunoscute în Ro­mâ­nia) lipsesc, prenumele apro­piaților sunt schim­bate iar naratorul nu e nicio­dată numit, nici măcar în dialogurile cu alte per­so­naje. El e autorul și totuși altul, privit din afară, ca la cinema. Cartea de­vine astfel un roman de formare - în timpul dic­taturii de tip stalinist din anii '50 și din perioada în­șelătorului dezgheț din a doua parte a anilor '60 - a unui copil din­tr-o familie de "foști". Povestitorul nu face caz de "mândrie genealogică" (deși ar fi avut cu ce se mândri) ci ne face să asistăm la parcursul lui șco­lar și particular, la aventurile în lumea spiritului și în cea a socialismului real. Cartea fiind scrisă în fran­ce­ză, pentru un cititor occidental ("Oublier Bu­ca­rest" a apărut anul trecut la Ed. Actes Sud și a ob­­ți­nut un premiu al Aca­de­mi­ei Franceze), reali­tățile ro­mâ­nești din R.P.R./R.S.R. sunt făcute inteligibile "străinului" care poa­te sesiza absurdul, fal­sul pro­pa­gandistic, cruzi­mea siste­mu­lui. Cititorul ro­mân mai copt, care a trăit aces­te rea­lități, re­zonează mai emo­țio­nal la evo­carea lor, con­tri­bu­ind cu pro­priile amin­tiri la peripețiile copilului și ado­les­centului fe­bril care se visa arhe­o­log sub­ma­rin. De fapt, Des­părțirea de București e o imer­siune în adân­­­cimile me­moriei, "explo­rând și tăind straturi după stra­turi de sens". De acolo aduce la su­prafață, cu mijloacele rafina­te ale prozatorului, imagini și scene, portrete în mișcare, viața cotidiană a unei familii în condiții nefaste. Părinții me­dici și bunicii, cu o educație în care limbile străi­ne, muzica, lite­ra­tura își avuseseră un rol major în con­figurarea per­sonalității, se străduiesc să asigure celor trei copii ac­cesul la o cultură considerată "bur­gheză" deci bla­mabilă în noua orânduire con­dusă de cvasianalfabeți sau semidocți oportuniști. Nesațul intelectual pre­co­ce al băiatului mijlociu, puterea lui de asimilare nu fac însă din el un șoarece de bi­blio­tecă, fiindcă se bucură în aceeași măsură de sporturi (canotaj și înot), de "ceaiurile" unde se dansa rock, twist și blues după discuri aduse de "dincolo", de vacanțele la Eforie și Mangalia, de prieteni și idile. Vo­lu­mul abundă în imagini luminoase, în-scenări de o ironie tandră, momente în care până și expe­rien­țele traumatizante se colorează afectiv. Poves­tirea de sine, cel de acum aproape o jumătate de veac, și a lumii în care s-a format Victor Ie­ronim Stoichiță e proză de cea mai bună ca­litate. O încântare.