RADU PREDA - "Avem nevoie de preoți care să iasă între blocuri!"

Cristian Curte
- profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj -

În ultima vreme, Biserica Ortodoxă Română a fost luată cu asalt la baionetă. Campanii foarte agresive, derulate în special pe internet, au popularizat lozinci care s-au răspândit în lumea virtuală mai repede decât virușii gripali, afectând, în cele din urmă, imaginea unei instituții aflate, vreme de mai bine de două decenii, în vârful ierarhiei încrederii românilor. Ultima lovitură a venit în timpul tragediei de la Clubul Colectiv, când o strategie stângace de comunicare a Patriarhiei Române s-a suprapus peste un val de emoție negativă, pe care adversarii Bisericii au știut să navigheze cu succes. Rezultatul acestor lovituri succesive este scăderea încrederii românilor în Biserica Ortodoxă, o scădere în măsură să-i îngrijoreze nu doar pe clerici, ci și pe credincioși. Iată de ce, la început de an, ne-am propus să aflăm unde s-a greșit și ce este de făcut în viitor, pentru ca ortodoxia să rămână ceea ce a fost de veacuri - „maica poporului român", după o expresie a lui Mihai Eminescu. Pentru a ne răspunde la întrebări, unele dintre ele greu de formulat, cu atât mai mult de soluționat, am ales un tânăr teolog, cunoscut atât în țară, cât și în străinătate, pentru implicarea sa în problemele actuale ale Bisericii. RADU PREDA este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, unde predă teologie socială, o disciplină nouă, aflată chiar la granița dintre Biserică și lume. Adică, exact acolo unde se desfășoară un război nevăzut, căruia îi cade victimă, în cele din urmă, credința românilor.

"În sondaje nu scade credința, ci încrederea românilor în Biserica Ortodoxă"

- În ultima vreme, Biserica Ortodoxă Română a scăzut vertiginos în sondaje. C­ e se întâmplă? Își pierd românii credința sau, pur și simplu, Biserica nu mai știe să comunice cu societatea?

- Aici trebuie să facem o distincție foarte impor­tan­tă: încrederea în Biserică nu este un indicator al gradului de credință. În sondaje nu scade credința sau încrederea românilor în Dumnezeu, ci încrederea lor în Biserica Ortodoxă, văzută ca instituție. Ceea ce, aș zice eu, este un fenomen de normalizare a corpului social, pentru că este nesănătos să ai o încredere ma­ximă în Biserică și una minimală în instituțiile care guvernează viața de zi cu zi a cetățeanului, cum ar fi poliția, justiția sau, în general, clasa politică. Așadar, eu cred că procentele mari pe care le-a avut - și încă le mai are - Biserica, în ansamblul ei, ar trebui să se du­că acum și înspre alte instituții.
Eu aș lega această scădere în sondaje și de modul de gestionare comunicațională, care mă face să con­stat paradoxul autismului pe care Biserica l-a cultivat, evident, inconștient, un paradox care trădează în mod clar o mentalitate de castă, de cetate asediată. Biserica Ortodoxă Română, care este majoritară la noi, și-a făcut un trust de presă în toată regula, cu radio, cu televiziune, cu pagină pe internet, cu agenție de știri, cu tot ceea ce presupune o comunicare profesionalizată. În schimb, prezența ei în piața publică a ideilor e din ce în ce mai scă­zută: în loc să fim prezenți în marile cotidiene, pe marile televiziuni, cu rubrici pe măsură, noi ne-am creat un fel de Disneyland al comu­nicării inter- și intrabisericești, neglijând grav comunicarea cu societatea în ansamblul ei - o societate care e formată inclusiv din propriii noștri credincioși. Din acest punct de vedere, strategia comunicațională, per ansamblu, pe lângă faptul că este scumpă - să ai propriul ziar, propria televiziune - este și păguboasă.
Dacă cineva m-ar fi întrebat cum ar fi trebuit Bise­rica să comunice, în ansamblu, nu doar legat de cazul Colectiv sau de alte momente de mare criză, în primul rând aș fi propus un alt tip de abordare. Este impar­donabil să ai două, trei, patru întâlniri sinodale pe an, evenimente ecleziale bazate, în ortodoxie, pe sinoda­litate, adică pe simfonia unor opinii, care nu exclude divergențele, dar să nu ai conferințe de presă! Adică, dai un comunicat unilateral, dinspre tine către restul publicului, dar nu orga­ni­­zezi o formă secu­lari­zată, dar eficientă, care să e­chi­libreze exercițiul sino­dal. Deci, în interior ești sinodal, ai pluralita­tea opiniilor, dar în exte­rior ești, practic, mut: tri­miți informații doar uni­la­teral, dinspre tine către lume, neacceptând even­tua­lele întrebări ale pre­sei și ale propriului corp social, care e format din propriii tăi credincioși - care să întrebe, de pildă, de ce s-a discutat o anu­mită temă în sinod, dar nu și alta.
Sigur, presa din Ro­mânia are o problemă cu tema bisericească... În pri­mul rând, dacă nu este ostilă față de temele a­ces­­tea, ea este, de cele mai multe ori, incultă: nu știe să pună problemele. De aceea trebuie să ai, ca biserică majoritară, o strategie care să îmbine dimensiunea explicativă cu cea argumentativă. Adică, să explici ceea ce un jurnalist profan nu înțelege, pentru că nu are de unde, iar pe de altă parte, să vii cu argumente acolo unde ești atacat pe nedrept. Or, acest balans între dimensiunea explicativă și cea argumentativă nu există. Noi am preluat din limbajul bisericesc doar formulele, lozincile, răspundem la atacuri cu aceeași virulență cu care sunt formulate respectivele atacuri, și ne mirăm, în continuare, că avem, cum se spune, o presă proastă.
Pe de altă parte, nu vreau să cad în teoria con­spirației, dar nu putem ignora că avem și o seamă de fenomene care indică o dorință a cuiva, nu știu a cui, nu știu de unde, de a discredita Biserica. Asta e ade­vărat, o putem observa, și cred că facem bine să punc­tăm și acest lucru; pentru că nu ne putem face că nu vedem că s-au întețit atacurile la adresa Bisericii, în condițiile în care ea a rămas în continuare - chiar și cu procente mai mici - o instituție-reper pentru întreaga societate românească.

"Multe ONG-uri practică un tip de ateism combatant, pretinzând că sunt cu atât mai democrați, cu cât lovesc mai tare Biserica"

- Există și ONG-uri, create mai ales în ultimii ani, care luptă deschis pentru o laicizare mai accen­tuată a societății românești și care au dus campanii în acest sens, vorbind, chipurile, din partea poporu­lui. S-a cerut, de pildă, oprirea finanțării cultelor și a construirii cu bani de la buget a noii Catedrale a Mântuirii Neamului și a fost criticată legătura dintre stat și Biserică.

- Majoritatea acestor organizații și organisme vin cu o tematică clar laicizantă și antireligioasă. Aici vreau să fiu foarte clar și bine înțeles - n-ar fi o pro­blemă dacă ar veni cu o agendă laicizantă, dar eu de­celez în poziția multora dintre aceste organizații o atitu­dine pur și simplu antireligioasă, ceea ce este ne­permis. Adică, e o formă de ateism combatant care pe mine, ca cetățean în primul rând, mă îngrijorează. În­tr-adevăr, noi trebuie să mai reglăm niște relații seculare între stat și Biserică și avem nevoie de priorități în ceea ce înseamnă finanțarea cul­te­lor. E adevărat și că există o cam­panie agresivă în interiorul și în ex­teriorul Bisericii pentru adunarea de fonduri pentru noua Catedrală Pa­triarhală, nefericit numită a "mân­tui­rii neamului" - pentru că nu nea­murile se mântuiesc, ci persoanele. Totodată, constat că în societate s-a accentuat, și pe fundalul crizei eco­nomice, un anticlericalism, cumva de înțeles: în mijlocul recesiunii economice, Patriarhia dădea comu­nicate de presă în care spunea că toc­mai în vremuri de restriște tre­buie să construim biserici! Adică, sfidând orice logică și orice simț al gospodăririi fondurilor sărace pe care le avem, dorind în felul acesta să supraliciteze exemplul biblic al văduvei care-și dăruiește ultimul bănuț... Toate aceste lucruri sunt un amalgam care a servit de fundal pentru mulți dintre cei care astăzi pretind că sunt cu atât mai democrați, cu cât lovesc mai tare Biserica. Or, se vede în orice istorie simplă, fără multe detalii, cel puțin a ultimelor două secole, că acolo unde este mai puțină biserică nu înseamnă că este mai multă democrație. Teoria aceasta a seculari­zării forțate, cum că mai puțină credință, mai puțină religie, înseamnă mai multă democrație, mai mult civism, mai mult stat de drept, nu se probează niciun­de. Dimpotrivă! Să ne gândim la comunism, dar nu numai.
Revenind, e limpede că aceste organizații, care vin cu o agendă clară de impunere forțată a unor etape de secularizare, fac un deserviciu - nu atât cultelor, cât ideii democratice. Eu îi suspectez pe majoritatea celor care vin cu această agendă că nu sunt niște democrați autentici. Așa încât nu din perspectivă teologică mă îngrijorează agenda lor, ci din perspectivă cetățeneas­că. Aici, chiar că ar merita să avem o discuție mai serioasă.
Pe de altă parte, în România noi am compromis, vesel, orice formă de dezbatere de pe poziții adverse - adică, nu avem polemici autentice. De unde și situa­ția, absolut penibilă, în care fiecare se apără ignorând, de fapt, argumentele celuilalt. Pentru că, repet, ade­vărurile de multe ori sunt la mijloc: sigur, nici să fi­nan­țezi reveriile betonizante ale nu-știu-cărui episcop sau patriarh nu este în regulă - dar nici, pe de altă parte, să spui că nu finanțezi nicio biserică, niciun cult, nicio parohie, nu mi se pare în regulă. Așa ajun­gem în situația extremelor care se exclud - or, eu, prin formația mea, prin modul meu de a gândi teologia, sunt total împotriva extremelor și, în general, a extre­mismului. De aceea cred eu că trebuie să ieșim din aceas­tă zodie.

"«Vrem spitale, nu catedrale!», un caz tipic de manipulare"

- Între lozincile care au circulat foarte mult în presă și pe internet este și aceasta: "Avem 18.000 de biserici și 400 de spitale. Vrem spitale, nu cate­drale!", o lozincă îmbrățișată de mulți români.

- Ăsta este un exemplu tipic de manipulare. În primul rând, trebuie să ne gândim de câte ori ne du­cem în viață la spital. Cei care fac asemenea afirmații și cred că spun un mare adevăr se află, de fapt, într-o mare amăgire. Pentru că există un raport clar al tim­pului pe care îl petreci în cele două locuri. Dacă ești un credincios real și mergi cel puțin o dată pe săptă­mână la biserică, vei constata că acolo petreci mult mai mult timp decât într-un spital. Deci, lozinca asta e tipică pentru denaturarea realității. Lăsăm la o parte faptul că un spital presupune un circuit întreg de personal, pe care nu poți să-l justifici economic decât la un anumit număr de pacienți; nu poți să ai spitale nici măcar în toate orașele mici. Nu are sens, econo­mic vorbind, să ai atâtea spitale câte comunități ai - este o chestiune de sustenabilitate. Nu merge, pentru că vei avea o medicină și mai proastă. Or, ideea este de a avea o medicină de vârf, la care să aibă acces, însă, toți - și asta se poate face mai cu seamă dacă se va implementa (și sper să se facă pași importanți anul acesta) strategia spitalelor regionale, care să capteze de pe o arie extinsă pacienții și să-i trateze la standarde cu adevărat actuale. Așadar, formula în sine: "vrem spitale, nu catedrale!", repet, o consider una manipu­latorie care, sigur, prinde la marele public; dar, în același timp, sunt convins că nu toți cei care au ros­tit-o, la un moment dat, cred în continuare în ea.

"Avem o mare problemă cu autosuficiența clerului nostru"

- Nu credeți că și ierarhii au partea lor de vină? Foarte multe ziare au publicat fotografii cu limuzi­nele cu care călătoresc unii episcopi, acuzând luxul, pur și simplu. Oamenii s-au supărat pe luxul acesta, vor o Biserică mai simplă, mai modestă, mai aproape de ei. Nu e normal?

- Mi se pare fi­resc. E limpede că anumite tendințe în interiorul Bisericii au luat-o razna, și nu de ieri, de azi. Ca unul care s-a socia­lizat și a crescut, la propriu, în proxi­mi­tatea sinodalilor, nu pot decât să atest fap­tul că există o ten­dință spre lux între ei, care nu are nimic de-a face cu sobrietatea demni­tății pe care trebuie să o reprezinte. Dar și aici trebuie să fim foarte atenți cum folosim cuvin­tele și să definim ce înseamnă luxul în România. La noi, poți fi taxat că trăiești în lux și dacă ai o mașină de mâna a doua, care să arate cât de cât bine. A avea o mașină bună, când ești toată ziua pe drumuri, când faci vizite pastorale, când te duci în toată eparhia, când vii la București cu treburi, nu este un lucru scandalos. Ideea este de unde începe, de fapt, luxul. Dacă te mul­țu­mești doar cu o marcă percepută ca fiind populară și ai grijă ca mașina respectivă să fie bine întreținută, atunci e în regulă. În momentul în care depășești stan­dardul acesta comun și te afișezi cu o mașină care, evi­dent, deranjează prin faptul că se știe că e scumpă, atunci trebuie să-ți pui problema dacă într-adevăr mai ești în empatie cu cei în mijlocul cărora tu propovă­duiești, de fapt, Evanghelia lui Hristos.
E limpede că există o inadecvare stilistică a înal­tului cler, așa cum nici clerul inferior nu este scutit de pericolul acesta, al afișării ostentative a unei bună­stări care nu e la îndemâna tuturor credincioșilor. La asta se adaugă o anumită suficiență. Noi avem o mare problemă cu autosu­fi­ciența clerului nostru: sun­tem aroganți, plesnim din limbă când ni se spun lucruri neplăcute, taxăm, punem etichete - dacă ci­neva nu ne convine, este fie bețiv, fie curvar, fie ho­mosexual; dacă nu ne ajung asemenea etichete, mergem la un nivel supe­rior și îl facem evreu, ma­son, ecumenist etc. Avem un talent teribil de a-l dis­credita pe cel din fața noas­tră dacă nu ne convine ceva la el, și nu ținem cont de faptul că, uneori, cel care ne face o critică poate fi chiar membru al Biseri­cii, și de multe ori, este. Deci, criticile cele mai au­tentice vin chiar de la pro­priii noștri membri, și ace­lea ar trebui să fie, de fapt, și încurajate, pentru că fără acest feedback, suntem lip­siți de discernământ.
Deci, e o problemă de management aici, în interi­orul instituțiilor ecleziale. Omului onest îi este pre­ferat, de regulă, omul fals, spiritului critic îi este pre­ferată lăudăroșenia - or, cu aceste ingrediente, imagi­nea Bisericii nu are cum să fie bună. E limpede că, pe lângă manipulările ordinare pe care le vedem - și oamenii cu discernământ își dau seama imediat de ele - avem o responsabilitate pro­prie, în ceea ce privește percepția de instituție arogan­tă, înfometată exclusiv de bani, care nu își acordă sieși răgazul de a-și veni în fire și care, la urma urmei, spre bucuria sectanților și a altora, pare să fie pe un drum greșit.

"Biserica este Instituția mântuirii sufletelor"

- Și totuși, Biserica face foarte multă activitate socială, cheltuiește zeci de milioane de euro în fie­care an pentru ajutorarea celor sărmani, dar nu știe nimeni!

- Da, pentru că avem această ne­pu­tință, repet, de a vorbi despre ceea ce facem. Sigur, în primă instanță, e vorba de decența evanghelică de a nu ne lăuda cu fap­­te de miloste­nie - e bine să fie așa, să nu știe stân­ga ce face dreap­ta. E corect și nu ar fi oportun să co­rec­tăm această di­men­siune.
Ceea ce însă putem corecta este aportul de știri. Uitați-vă și în presa bisericească: la o analiză minimală, sociologică, comunicațională, con­stați că este, în mod suspect, centrată pe figura ierar­hului. Vezi că tot ce se întâmplă în viața religioasă a unei comunități mai largi dintr-o anumită zonă, o eparhie, o episcopie, se reduce la ceea ce face, respec­tiv, ce nu face ierarhul! Or, asta nu e normal! Hristos este prezent și prin ceea ce fac preoții ceilalți, așa cum este prezent și prin ceea ce fac laicii. Iată, avem o presă laică, creștin ortodoxă, care de multe ori este de mai bună calitate decât presa oficială. Cum se explică acest lucru? Prin faptul că avem o autosuficiență și o grandilocvență teribilă, în detrimentul unei imagini publice care se accentuează negativ, de la un an la altul, și care în momente critice explodează sau este folosită de unii care au această agendă, declarată sau nedeclarată, prin care reperele unei societăți trebuie, fără rest, să fie relativizate. Deci, e limpede că noi vorbim prea puțin despre ceea ce facem bine, iar alții vorbesc prea mult despre ceea ce facem prost. Este un dezechilibru pe care trebuie să-l luăm la cunoștință ca atare și să-l îndreptăm - dar nu prin lăudăroșenie, nu venind în față cu filantropia ca un fel de argument de justificare - Biserica nu-și poate proba în felul acesta "utilitatea", între ghilimele. Pentru că astfel intrăm într-o cursă cu propria noastră identitate, la capătul căreia ieșim prost.

- Dar care e prima utilitate a Bisericii?

- Păi, aceea a mântuirii sufletului! Nu ține nici de filantropie, nici de altceva. Dar, cum mântuirea sufle­tului nu poate să aibă loc decât ținând cont și de trupul care găzduiește sufletul, e limpede că, în subsidiar, grija pentru trup este pandantul grijii pentru suflet. De aceea, viața liturgică se completează cu slujirea aproa­pelui, mai ales a celui aflat în suferință.
Dar nu trebuie să inversăm rolurile și raportul. Pentru că dacă zicem că, uite, Biserica face nu știu cât pentru sărmani și pentru bolnavi, acest lucru nu e sufi­cient, pentru că, repet, reducem Biserica la o instituție caritabilă. Nu asta ar trebui să facem! Trebuie să avem mai mulți duhovnici, trebuie să avem mai mult timp pentru fiecare credincios în parte, să avem mai mulți preoți care stau în mijlocul credincioșilor lor și care nu slujesc Liturghia ca și cum ar sluji la un ghișeu - des­chid altarul, îl închid și apoi pleacă acasă. Nu. Avem nevoie de un alt tip de pastorație, avem nevoie de preoți care să iasă între blocuri, nu să fie doar ei cău­tați; avem nevoie de preoți care să aibă o predică bună, și dacă nu știu s-o țină, mai bine să tacă sau să citească din predicile altora; avem nevoie de un cler care să fie mai empatic cu agenda firească, cotidiană, care să se fe­rească de abordări paușale, gen muzica rock egal muzică drăcească. Chiar dacă există curente declarat și asumat satanice, asta nu înseamnă că toată muzica rock e în felul acesta. Aici lucrurile sunt evidente și pen­tru un profan, darămite pentru cineva care are grijă față de nuanțe. Deci, e vorba de un alt stil, o altă abor­dare - dar care, toată, este subsumată definiției funda­men­tale a Bisericii, care este instituția mântuirii sufle­telor. Biserica nu este nici prelungirea semioficială a SMURD-ului, nu este nici inspectoratul neoficial de urgențe, nu intră în nicio altă definiție decât aceea în care noi recunoaștem misiunea încredințată de Dum­nezeu Sfinților Săi Apostoli, aceea este cea care tre­buie să ne preocupe. Însă, evident, trebuie să echili­brăm mai mult știrile, să arătăm că facem și altceva decât grija față de suflet și că grija față de trup este, de fapt, consecința nemijlocită a grijii față de suflet.