Rețetă de alungat tristețea

Redactia
Cum vă apărați de urâtul lumii?

Se vorbește mult, în ultima vreme, despre aten­ție. Un remediu pe care psihologii îl recomandă împo­triva stresului. Atenție, adi­că puterea de concentrare asupra amănuntelor din lu­mea care ne înconjoară și pe care am uitat să le mai ve­dem. Detalii legate mai ales de animale și de na­tu­ră: un mugure ce stă să plesnească, un fluture așezat pe o floare, un câine care se uită în ochii tăi... Univer­sul observat cu ui­mire și bucurie. Fără să știu că "prac­tic psihologie", eu fac lucrul acesta în fiecare zi a vieții mele, când după ce ajung obosită acasă, încep să călătoresc prin grădina din jurul casei, însoțită de Lache, motanul meu.
Pot scrie oricând despre grădina noastră. Nu doar în fiecare anotimp, ci în fiecare clipă. E un refugiu pentru suflet, este ascunzătoarea perfectă în zilele apăsătoare, când totul pare prea mult, prea greu, când speran­țele devin aproape insuportabil de fragile. Printre pomii cu trunchiuri drepte și coroane rotunjite cu grijă, printre arbuștii de liliac și boscheții de ploaie aurie, viața revine la normal, reintră într-un tipar al ordinii și al previ­zi­bi­lului. Iarba mereu tunsă și greblată, trandafirii cu flori proas­pete și boboci, hor­ten­siile ochioase și crinii obraznic de înalți și de par­fumați te anunță că te afli într-un loc al liniilor drepte, al armoniei păzite cu stric­tețe, în care poți să stai și să meditezi fără teama de a fi tulburat decât, poate, de zvonul îndepărtat al vreunei druj­be sau de lătratul solitar al vreunui câi­ne. Îți poți odih­ni privirea pe con­tu­rul frunzelor, sau mâna pe scoar­ța crăpată și neagră a câte unui gutui. Se simte peste tot prezența mamei. Degetele ei, care ating și dau viață fie­­cărei plante, vocea melodioasă ca­re se împle­teș­te, zilnic, cu foșnetul ierbii, dând bună-dimineața flo­ri­lor, doje­nind bu­ruienile, jelind pomul la rădăcina căruia apare câte un mușu­roi de cârtiță. În lunile călduroase, po­mii își unesc frunzarele în bolți care te ascund de cer și de dogoarea soarelui, iar sub nucii bătrâni, umbra e atât de deasă, încât ai impresia că pătrunzi într-o răco­roasă și odih­nitoare peșteră ve­getală. Stând și ci­tind acolo, în­con­jurată mereu de pi­sici gracile și le­ne­șe, trăiesc pen­tru câ­te­va ore ilu­zia că tim­pul s-a oprit în loc pen­tru mine, că pe lu­me nu se mai întâm­plă ni­mic, că exis­ten­ța s-a to­pit într-o stare de binefă­cătoare ba­na­litate. Îmi re­găsesc liniș­tea.
Nimic nu se com­pară, însă, cu melan­co­lia chioș­cului toam­na, când ultimele zo­rele roz, lila sau mov intens se sting pe spa­lie­rele care-l mărginesc și când lumina tul­bu­re se stre­coară printre crengile mărului de alături. Atunci, clipele trec în ritmul frunzelor ce cad în răstimpuri, alu­necând delicat, sau al câte unui fruct uitat pe ram, care se desprinde obosit și tulbură mu­zica livezii. Căci da, gră­dina noastră, în care con­viețuiesc într-o or­dine a echi­librului pomi fructiferi, arbuști orna­men­tali, pisici și flori de tot soiul, are propria muzică. În zori, sonoritățile sunt catifelate - până și ciripitul păsărilor se aude ca printr-o pâslă, iar trecerea câte unei mașini vine ca din altă lume. Către miezul zilei, ajunge până la noi un zumzăit de voci care se cheamă și-și răspund, de șoapte care se aud re­ver­be­rând, ca strigătele într-o pădure. Apoi e doar tăcere. To­tul moare într-o liniște sfâșiată rar de trecerea câte unei căruțe sau de cântecul mirat al vreunui cocoș. Cu ade­­vărat, liniște nu e însă nicio­dată, pentru că vântul este o prezență permanentă, uneori discretă, alergând prin­tre crengi și șoptindu-ți în păr, alteori vociferând și izbin­du-se nă­valnic de trunchiuri, de zidurile casei, hotărât să smul­gă acoperișul și să îngenuncheze falnicii tuia.
Am bucuria și norocul să-mi pot începe fie­care zi lăsându-mă purtată de această muzică, pe care am în­vățat să o ascult și să o iubesc. Di­minețile de noiem­brie sunt su­perbe, bru­mate, reci și ireale. Aerul se vede lucind în lu­mi­na difuză, iar cerul își derulează paleta de griuri co­lorate. Atunci mă conectez la sursa de vitalitate a grădinii noastre și mă încarc de gânduri pozitive. Mă pregătesc să dau piept cu existența zilnică, fiindcă, pentru mine, fie­care zi este o cursă cu obstacole. Pe unele reu­șesc să le de­pă­șesc, pe altele doar le ocolesc, le evit, le amân, le pun între paranteze și încerc să nu mă gândesc la faptul că sunt tot acolo pân­dindu-mă și așteptând răbdătoare să-mi iasă din nou în drum. Cel mai neplăcut este când mă împiedic și cad. E nevoie de mult efort și de voință ca să mă ridic și să merg mai departe. Obiș­nuiesc, în ast­fel de împrejurări, să-l citez în gând pe tata - "Totul tre­ce!" - și să-mi spun cu satisfacție - "Da, dar eu am o gră­­dină și, mai presus de toate, îl am pe La­che!". Văd atunci aievea ochii mari și codați, în­tre­bă­tori, vioi, ex­presivi și magnetici, ai motănelului meu, îi aud glasul când îmi "povestește" sau mă "ceartă" (de obicei, pentru că am venit prea târ­ziu de la serviciu), îi simt trupu­șo­rul moale și cald la mine în brațe, și o pătură de li­niște mi se aș­terne pe su­flet. În acele cli­pe sunt aca­să, la adă­post de im­perfecțiunile lumii în care trăim, căci, asemenea gră­dinii noastre, și Lache e perfect. E do­va­da vie că uni­­versul în­seam­nă pace și echilibru, iar umani­ta­tea, vai!, facto­rul destabi­li­zator.
De-a lungul timpului, am încercat diverse rețete de a mă întări pentru lupta cu imprevizibilul dureros al vieții. M-am cufundat în muncă și studiu, lucrând și câte o sută de ore pe săp­tă­mână, amputându-mi ori­ce posibilitate de a mă co­necta la existența coti­dia­nă; m-am ascuns prin sălile de teatru, mergând la câte patru-cinci spec­ta­cole pe săptămână, oferindu-mi câteva ore șansa de a privi spre viețile fictive ale altora, pentru a nu mai avea timp să privesc la a mea; am devorat, bulimic, ani de zile, tot felul de cărți, citind oriunde, oricând, orice, transfor­mân­du-mă într-o prelungire organică a unei mase de file, ocupându-mi mintea, înainte să mă ocupe ea pe mine și să mă evacueze din propria-mi viață; am pictat luni de zile icoane pe sticlă, desco­perind rudimentar, după suma­rele sfaturi ale unui co­leg de muncă, bucuria culorii, a formelor, dar și a ce­lor care le-au primit în dar; am tri­cotat fulare, mănuși, veste și pulovere pentru întreaga fa­milie, am recons­tituit puzzle-uri de mii de piese, într-o cursă pe viață și pe moarte cu memoria și uitarea. Încă îmi mai ban­dajez rănile sufletești cu astfel de preocupări, dar panaceul universal a devenit, de când l-am întâlnit, un motan: Lache. El a sosit în viața mea ca un colac de salvare aruncat de providență unui om care, plu­tind în apele unui ocean, fără a putea întrezări măcar posibi­litatea unui țărm, decide să renunțe să se mai zbată, rese­mnându-se să se scufunde discret, înghi­țind, pe furiș, câte o gură de apă, lăsând valurile să-l aco­pere tot mai des, sperând că nimeni n-o să bage de seamă când a dispărut. La­che este medicamentul care, administrat în doze re­gulate, tratează simpto­mele fie­cărei zile. Dimineața (la șase!), pe nespălate, ne­mân­cate, înainte de ceai sau sucul de fructe, înainte de tre­zirea totală, ieșim amân­doi în grădină, adormiți. Aerul e tare și te tre­zeș­te. Grădina începe să prindă glas, lu­mina să înțepe iarba, încăpățânat de verde la timp de iarnă, ziua poate să demareze cu bune și (sper întot­deauna) fără rele. Trist e când plec, și Lache mă pri­vește melan­colic de la fe­reas­tră, iar peste zi, cel mai greu îmi vine să stau fără el. Se ochioșește la mine, din poza de pe birou, și atunci mi-e și mai dor să zbor îna­poi, acasă. Mă mo­ti­vează să lu­crez mai concentrată, proiectân­du-mi reîntâl­ni­rea ca pe o re­com­pensă meritată pentru conștiin­cio­zi­tatea mea. Seara (uneori la șap­te, alteori chiar mai târziu de opt, după o navetă parcă mai supor­tabilă decât cea ma­ti­nală) iau o no­uă doză de Lache. Pe scurt - cina, îmbrăcat și ieșit în grădină, plimbat îm­preună. Pes­te noapte, me­­dica­mentul nu­mit Lache acțio­nea­ză plenar, căci motanul doar­me lipit de mine (la cap, la piept sau pe spatele meu), așa că toate depozitele de tensiu­ne acumulate peste zi dispar. E o poțiune miraculoasă, un leac in­dis­pensabil și minunat, cu gust de joacă și bucurie, de zbur­dăl­nicii și vise cu fluturi, cu vânătoare de lăcuste, cu cules de alu­ne, cu lapte lipăit în viteză, între două ture de tunel foș­nitor și cu mult torrrs! Mă ajută să uit ziua de ieri, să o trec pe cea de azi și să nu mă mai tem atât de mult de cea care vine mâine. Cât e vremea plă­cută și rece, fără a fi geroasă, stăm prin livadă, pe ban­că, privim, ascul­tăm, vi­săm, facem planuri. Pri­vim cu ochii minții și ai su­fletului viitorul. N-o mai făcusem de mult. Acum e unul frumos. Suntem toți sănătoși, voinici, fericiți că formăm o familie.
Cât despre restul... Televizor? Avem, da, e un­de­va prin casă. Cred că ultima dată l-am văzut prin su­fra­gerie, negru de supărare. Ziare? Cumpărăm, cum să nu, ca toa­tă lumea. Am ajuns să mă cunosc cu vân­ză­torul de la chioș­cul de presă. Îmi oprește săptă­mâ­nal unicul număr pe care îl primește din "România literară". Reușesc să o citesc chiar și cu două-trei nu­mere în urmă, dar con­ști­in­­cios, subliniind și decupând articolele care mă interesează.
În ce privește urâtul lumii, el ajunge și la noi, fi­reș­te, dar cu mare întârziere, uneori și după câte o lună, când deja e șters și pare neînsemnat. Am învățat să-l ținem, cu brațul întins, la distanță. Ne situăm cât putem în afara prezen­tu­lui, ticsit de evenimente care macină implacabil, adă­postindu-ne între granițele septice ale unei vieți pe care am ales-o în mod con­știent: să o trăim, mai degrabă, decât să o lăsăm să ne consume.

GEORGIANA CĂLIMAN