* Mircea Cărtărescu, "Solenoid", Editura Hu­ma­nitas (tel. 0372/74.33.82), 838 p.

Adriana Bittel
Nu pot să prind în acest spațiu nici a suta parte din argumentele pentru care ar trebui citită această carte-eveniment, de o complexitate ideatică și compo­zi­țio­nală fără precedent în literatura noastră.

Vă previn că lectura ei nu e mereu ușoară (chiar la propriu: volumul se ține greu în mâini). Dar dacă prindeți gustul de a scor­moni împreună cu Mircea Cărtărescu lumi știute și neștiute, fizice și metafizice, veți fi din plin recom­pen­sați, căci textul spiralat prin peisaje mentale su­perbe sau hidoase vă poartă în căutarea de răspunsuri la marile întrebări privind condiția umană, vânate în "rea­litatea lucidității, a visului, a amintirii, a halucinației". Autocentrat, ca în toată opera lui, Mircea Cărtărescu scrie și această carte a suferinței de a trăi, vivisec­țio­nân­­du-se și punând sub lupă "grozăvia de a fi în lume, frica mea animalică în fața nimicului vieților noastre". Pen­tru asta își alege un eu virtual, un alt destin posibil, în­tr-o lume cu nimic mai puțin concretă decât cea a scri­i­torului notoriu ce-i poartă numele. Acest alter-ego re­­nunță după un prim eșec la afirmarea publică a vo­ca­ției sale, nu însă și la scris. Prin jocul împrejurărilor, ajun­ge un neînsemnat profesor de română la clasele V-VII, în­tr-o școală de mahala din Bucureștiul comunist. Singu­ra­ti­cul anonim își notează pentru sine într-un jur­nal via­ța diurnă din cancelaria și cla­se­le școlii de la marginea Co­len­ti­nei, prin­tre învățătoare, pro­­­fe­sori și turme de copii amă­râți, dar și viața-vis nocturnă, fan­­tas­­­ma­ti­că și halucinatorie, ce-i des­­chi­de portaluri spre alte lumi. Abu­licul rătăcitor prin la­bi­­­rin­turi își scrie anti-cartea doar pen­­tru a se înțelege pe si­ne până la capăt: "Singurul cuvânt care contează: eu (...) Eu, sec­țiunea prin timp a im­po­si­bilei persoane a IV-a". Ob­­se­sia lui e evadarea din di­men­­siu­nile li­mi­tate ale existenței umane, iar prin scris tentează ieșiri din câmpul damnării, spre necunoscut. Autosteno­gra­me­­le lui - spre deosebire de romanele de ficțiune, pe ca­re le consideră porți înșelătoare desenate pe ziduri spre desfătarea sau reveria cititorilor - vor să prindă viața în ea însăși, anomalia tragică a spiritului îmbrăcat în trup: "Scriind despre trecutul meu, despre anomaliile mele și despre viața mea translucidă prin care se vede o arhitectură încremenită, încerc să deslu­șesc regulile jo­cului în care m-am pomenit, să disting semnele, să le pun cap la cap, să-mi dau seama spre ce arată și să mă îndrept într-acolo". De altfel, titlul pro­vizoriu al cărții fu­sese "Anomaliile mele". A ales însă mai misteriosul So­lenoid - un termen tehnic, desem­nând o bobină elec­tro­magnetică, căreia scriitorul îi atri­buie puterea fantas­tică de a înlesni spargerea limi­telor, de a deschide acce­sul spre alte dimensiuni, descoperite teoretic de mate­ma­ticieni și fizicieni geniali. Unul din­tre cei șase so­le­no­izi existenți în București, ca tot atâtea noduri ener­ge­tice descoperite pe parcurs, de ștersul pro­fesor de ro­mâ­nă în care se ipostaziază Mircea Căr­tă­rescu, se află chiar în casa lui, producând - nu doar levi­tații și dilatări la­bi­rintice ale spațiului, ci și regresii în copilărie, re­trăiri la o intensitate maximă ale unor sec­vențe știute din alte proze cărtăresciene (în special din "Orbitor"), dar bo­bi­nate altfel pe axa "Solenoidului" și cu mai pu­ter­nice efecte magnetice. Cele mai banale experiențe ale pri­melor vârste - mersul la doctor, injec­țiile, sca­u­nul den­tis­­tului, radiografiile îi provoacă, prin exa­cer­ba­rea fri­cii, imagini și senzații cu nuanțe inex­plicabile. Încon­ju­rat de mistere terorizante, de semne și cifruri, exas­pe­rat de neputința de a primi un răspuns de dincolo la stri­gătul de ajutor, naratorul bobi­nează po­vești din povești, într-o încrengătură de lumi micro- și macro-terestre și cos­mice, realiste și suprarealiste, cum nu mi-a mai fost dat să citesc între aceleași co­perți. Și ceea ce e și mai ui­mi­tor e că materia supra­di­men­­sionată e cons­truită ar­mo­­nic, ideile vizionare, în­tâm­­plările, locurile și chiar obiectele având între ele spi­re comunicante și câm­puri de sens. (Doar excesul de vise notate mi s-a pă­rut plic­ti­­cos și nu neapărat semni­fi­cativ.) De exem­plu, abia la sfârșit vezi cum se leagă, peste sute de pa­gini, poveștile sen­zaționale de viață ale autoarei Tă­u­nu­lui, Ethel Lilian Voinich, ale tatălui ei, ma­te­maticianul George Boole, ale su­rorilor și cumnatului ei genial, C.H. Hinton, explo­ra­to­rul celei de a IV-a di­men­siuni, cu misterul manus­cri­su­lui Voinich și nevoia pro­feso­ru­lui de română de a se des­­fereca din grila cu­noscutului. Nu mai vorbesc de ta­len­tul autorului de a te face să-l ur­mă­rești, hipnotizat de fru­musețe sau oroare, uitând că ele sunt alcătuite din fraze. Cu Solenoid, Mir­cea Căr­tă­res­cu ia distanță, în sus, de grupul meri­tuos al roman­ci­e­rilor români con­tem­­­porani.