MICHEL KOTCHA - "M-am îndrăgostit de România!"

Ines Hristea
- Este unul din cei doi cântăreți de culoare, care au electrizat publicul la concursul "Vocea României". Originar din Coasta de Fildeș, absolvent de inginerie în Ploiești, s-a "lăsat la vatră" pe Dâmbovița, fermecat de țară și de români -

"Smiley e genial!"

- Te-ai numărat printre finaliștii concursului "Vo­cea României" de la Pro TV, dar în ciuda pres­ta­ției tale de nota zece, n-ai luat premiul. Ți-a trecut su­pă­rarea?

- Să știi că eu abia când am ajuns în finală am în­ceput să mă gândesc la posibilitatea de a câștiga marele premiu. În toată aventura asta care a fost "Vocea României", mereu am considerat că marele meu câștig ar fi acela de a intra în finală și de a crea acolo niște momente frumoase. Deci, acela era punc­tul maxim, în mintea mea. Sigur, nu m-ar fi de­ran­jat să câștig și trofeul (râde), dar nici nu pot să spun c-am suferit că nu l-am câștigat. Nu m-am sim­țit ne­drep­tățit. Unde mai pui că am primit și un bo­nus nesperat: faptul că l-am avut ca antrenor pe Smiley!

- E chiar așa de grozav? Cum se explică ado­ra­ția pe care o stârnește, mai ales printre adoles­cenți?

- Când mă gândesc la Smiley, cuvântul care-mi vine prima dată în minte e genial! Sincer! Mi se pare un om și un muzician extraordinar! N-are de­loc fițe și aere de vedetă, e plin de bun-simț, e înțe­legător, e foarte cald și deschis, iar ca profesionist e chiar... profesionist! M-a ajutat în concursul ăsta enorm, m-a ajutat să mă descopăr muzical într-un fel pe care înainte nici nu l-aș fi bănuit. Și m-a ajutat să capăt în­credere în mine. Când am ajuns la "Vocea Româ­niei", nu aveam deloc încredere în capacitățile mele vocale, dar el mi-a demonstrat cât de mult pot. Mi-a fost și profesor, dar și mentor. Îi sunt profund înda­torat. Sunt convins că, fără ajutorul lui, fără tot ce m-a învățat, n-aș fi ajuns în finală.

- Să vorbim și despre tine, Michel. Lumea ar fi bucuroasă să afle, mai mult decât a reușit să vadă pe scenă: că ești vesel și talentat. De pildă, de ce te-ai decis să rămâi în România și nu în Occident sau în SUA, țări care sunt cotate, din toate punc­tele de vedere, mai sus?

- Povestea sună așa: unchiul meu, care e diplo­mat, și-a făcut studiile aici, în România, și, după ce eu am terminat liceul, știind că părinții își doreau să-mi continui educația în străinătate, ne-a sfătuit, pe ei și pe mine, să alegem România. Ne-a explicat că asta e o țară liniștită, cu o societate tolerantă și un sistem de învățământ bun. Așa am debarcat aici, în 2009. Apoi am decis să și rămân definitiv aici, pentru că, de-a lungul anilor, mi-am făcut niște prie­teni extraordinari, niște români care, prin gene­ro­zi­tatea lor sufletească și prin căldura lor, m-au ajutat să mă in­te­grez destul de rapid și m-au făcut și pe mine să iubesc această țară. Care oricum m-a primit foarte bine. În plus, călătorind mult, m-am îndră­gostit de Ro­mânia și ca spațiu geografic. În 2009, am locuit la Pitești, unde am făcut anul pregătitor - anul în care am învățat limba română. Apoi m-am mutat la Plo­iești, căci acolo mi-am făcut facultatea - am absolvit UPG-ul, Ingineria Petrochimiei - iar de curând m-am mutat în București, căci urmez un master în același domeniu, la Politehnică. Între aceste puncte de reper, am făcut excursii și prin alte re­giuni ale țării - am mers în orașe mari și repre­zen­tative (Cluj, Timișoara, Si­naia etc.), dar și în zone rurale. Și peste tot am găsit o frumusețe care m-a sedus iremediabil. Ro­mâ­nia e o țară extraor­di­nar de bogată, din foarte multe puncte de vede­re! Îți dai seama că eu, având studiile astea, mai inginerești, am fost atent inclusiv la aspectele de or­din economic. (râde) Unde mai pui că sunt topit du­pă mâncarea românească! Doamne, ce bu­cătă­rie delicioasă am descoperit aici! Ca un gur­mand măr­tu­risit ce sunt, nu pot să rezist în fața unei porții de tochitură sau de sarmale în foi de viță sau de papanași! (râde)

"Ivorienii sunt extrem de calzi și de primitori"

- Cititorii noștri care au lipsit de la lecțiile de geografie legate de Africa, ar fi curioși să afle cum arată țara din care ai venit.

- Coasta de Fildeș este o țară din vestul Africii, cu o suprafață similară cu aceea a României și o geo­­gra­fie la fel de bogată. Avem ieșire la Oceanul At­lan­tic, dar avem și munți. Clima e, în schimb, di­fe­rită de aici: sunt doar două sezoane și nu avem iar­nă propriu-zisă. Plouă foarte mult, iar tempe­ra­turile sunt în jur de 20 de grade Cel­sius. Bine, oa­menii, acolo, când vine iar­na, se îm­bracă gros - cu pulovere, cu fulare etc. - și se plâng necon­tenit de frig. În 2013, când m-am în­tors pentru o vacanță în Coasta de Fildeș și i-am vă­zut cum se la­mentau, mi-a venit să râd și m-am gân­dit: "Voi habar n-aveți ce-nseamnă iarna cu-ade­vă­rat!". Dar cred că mai importante sunt două aspecte: că e o țară foar­te frumoasă - sunt multe lucruri de vă­zut acolo! - și că poporul e foar­te frumos. Ivorienii sunt extrem de calzi și de primitori, nimeni nu te pri­vește de sus, ni­meni nu te tra­tează cu dispreț. Mă rog, când spun "nimeni", e o ge­neralizare, căci, așa cum se în­tâmplă oriunde în lume, pădurea mai are și uscături. De-alt­fel, la un moment dat, i-am dus în Coasta de Fildeș, în vacanță, pe niște prieteni de-ai mei albi și, când a venit ziua plecării, mai că le venea să plângă. Le-a plăcut atât de mult acolo și s-au simțit atât de bine printre ivorieni, că nu mai vo­iau să se întoarcă pe la casele lor. (râde) Capitala este Abidjan, un oraș cosmopolit, cu o arhitectură mo­­der­nă - zgârie-nori, metal și sticlă -, iar orașul de unde vin eu, Bassam, are o arhitectură colonială superbă. As­ta pentru că acolo au debarcat francezii. Multă vreme, până în 1960, noi am fost colonie franceză.

Mama, dincolo de cuvinte

- Cum arată familia ta? N-a fost grea despăr­ți­rea de ai tăi?

- Ba da. Mai ales perioada ini­țială, de după venirea aici, a fost des­tul de dificilă. În primul rând, din cauza des­păr­­țirii de ma­ma. Pro­vin dintr-o familie uni­tă, cal­dă, suntem niște oameni foarte afec­tuoși: mama, tata și opt copii - trei băieți și cinci fete, eu fiind al șaselea copil. Mama fusese diagnosticată cu un cancer la plămâni și-atunci n-am mai vrut să plec. Ea însă, în spital fiind, a in­sistat din răsputeri. Mi-a explicat că așa e cel mai bine: să cunosc și o altfel de lume, și altfel de men­talități, să văd și altfel de peisaje, pentru că numai așa o să pot să cresc ca om, ca spirit. Nu m-am dez­lipit de patul ei până în ziua plecării, care a fost crân­cenă. Aveam șapte­spre­zece ani, porneam în necu­noscut și lăsam în ur­mă o ființă pe care o iu­beam dincolo de cuvinte și care era grav bolnavă. Deci, îți închipui în ce sta­re eram când am ajuns aici! Sau cum m-am simțit când, după aproximativ un an de zile, am pri­mit vestea că mama s-a stins. Mama a fost și ma­­mă, și prietena mea cea mai bună, și confidenta mea, și sprijinul meu... Era o mi­nunăție de om! Atât de blândă, de afectuoasă, de înțeleaptă, genul de mamă care-și înconjoară copiii cu toată dra­gostea și atenția din lume. Am învățat atât de multe de la ea... Țin minte ce mi-a spus când eram cu ea în spital, cu o săptămână îna­inte să plec spre Ro­mânia: "Să fii un om bun, să nu te lași influențat de oamenii răi, să stai cu capul sus în viață și să nu uiți niciodată să zâm­bești." Ea era mereu cu zâmbetul pe buze. Chiar și în momentele grele, la necaz, nu lăsa să i se stingă optimismul, credința că orice problemă are o soluție și că de viață trebuie să te bucuri, căci e un dar ne­pre­țuit, care însă se consumă cât ai clipi. Pe de altă parte, odată sosit aici, m-am lovit de privirile cu­rioa­se ale româ­nilor, care nu erau toc­mai obișnuiți să vadă pe stra­dă oameni de culoare. Iar bariera lim­bii se făcea și ea simțită în mod pregnant. Eu nu cu­noș­team româna, iar ei, cei mai mulți, nu se prea des­curcau în franceză. În primele luni, până când am început să-mi cunosc colegii și am prins să vorbesc, chiar și ru­dimentar, româna, m-am simțit singur. Apoi, însă, încetul cu încetul, situația a început să se re­la­xeze. Parcă și oamenii de pe stradă nu mă mai priveau atât de curios!

- În afară de prietenii tăi de care ești nedes­păr­țit, româ­nii, în general, cum ți se par?

- Mi se pare că sunt niște oameni buni. Bu­nă­tatea cred că este caracteristica lor principală. Și sunt foarte prietenoși. Asta o descoperi dacă ai pu­țină răbdare, căci, cred eu, din pricina celor cinci­zeci de ani de comunism, românii încă mai au o anu­me teamă față de străini, îi privesc cu un pic de sus­piciune și, în general, nu îi abordează ei, ci aș­teaptă să fie abordați. Însă, dacă faci tu primul pas, dacă le întinzi mâna cu prietenie și le zâmbești sincer, gata!, se pornesc pe vorbă și te îmbră­ți­șează în foarte scurt timp. În plus, majoritatea românilor, deci ceea ce reprezintă poporul, sunt muncitori și cinstiți. De-asta mă doare când văd că, în străină­ta­te, românii sunt priviți așa de prost. De fiecare dată, când cineva îi vorbește de rău pe români, simt ne­voia să intervin, să încerc să conving persoana res­pec­tivă de contrariu, să-i explic că acei cetățeni ro­mâni care fac rele prin străinătate nu ar trebui să fie considerați ca fiind reprezentativi pentru acest po­por. Că ei sunt doar excepțiile de la regulă, uscă­tu­rile din pădure, care, așa cum spuneam și mai de­vre­me, sunt inerente, oriunde pe acest glob. Știi ce surprinsă a fost sora mea mai mare, care lo­cuiește în Franța, când a ve­nit aici pen­tru pri­ma dată? Mi-a zis: "Dar românii sunt foar­te OK! Sunt ex­traor­­di­nari! Eu am venit aici cu niște idei pre­con­cepute, cre­deam că sunt așa, pe­ri­­culoși, cum am în­țeles de la televizor."

"Vreau să merg mai departe cu muzica"

- Și cu muzica, cum a început? Când ai prins să te visezi pe scenă, cu micro­fo­nul în mână?

- Niciodată! Cânt cam de când am a­min­tiri, de la patru-cinci ani, dar fără vise de glorie. Toată fa­milia mea e muzicală, în casa noastră se cânta mereu. Firește, nu profesionist, doar așa, de plăcere. Ma­ma făcea parte din co­rul bisericii și mă tot lua cu ea la repetiții, așa că de mic m-am fami­liarizat și cu acel repertoriu. Ulterior, cu prilejul diverselor sărbători - Crăciun, Paște etc. - am cântat și eu, în aceeași biserică. Și-am mai cântat puțin și prin liceu. În orice caz, nicio se­­cun­dă nu m-am gândit să merg pe calea asta, a mu­­zicii. Nici măcar când a fost vorba să dau la fa­cul­tate. Apoi, ajuns în România, tot așa - îmi ve­deam de școală, citeam mult, aveam alte preocu­pări. Sincer, nici n-aveam habar că există con­cursul "Vocea Ro­mâniei". Mai vă­zusem frânturi din același format, dar pe la televiziuni din străină­tate, și asta pe internet. Că la televizor nu mă ui­tam aproa­pe deloc. Însă, într-o seară, am ieșit cu niș­te prie­teni la karaoke. Era prima dată când mer­geam într-un astfel de bar. Și-acolo, după o bere-do­uă, mai relaxat, la insis­tențele prietenilor, am urcat și eu pe scenă și-am început să cânt. Am in­trat așa de bine în piesă și m-a luat așa de tare va­lul, că, la un moment dat, am închis ochii și n-am mai știut nimic de mine sau de ce se întâmplă îm­prejur. Curios a fost că, de unde înainte de a urca eu pe scenă, în bar nu erau decât câteva persoane, când am terminat de cântat și am deschis ochii, am cons­tatat că sala era plină-ochi cu oameni. Și toți mă apla­udau! Am rămas șo­cat, căci singura mea "sce­nă" de până atunci fusese du­șul, iar de public nici nu se punea problema. (râde) După asta, diverși cu­nos­cuți au început să mă tot bată la cap să mă înscriu la "Vocea Ro­mâ­niei". Eu le ziceam: "Bine, bi­ne", dar nu­mai așa, ca să scap de ei. Până la urmă, o prie­tenă a tre­cut la ac­țiune: în­tr-o seară, mi-a tri­mis un mesaj - "Vezi că te-am înscris la «Vo­cea Ro­mâ­ni­ei»". Întâi m-am blo­cat. Apoi m-am gân­dit dacă să mă duc sau să nu mă duc... Evident, până la urmă, mergând pe ideea că n-am nimic de pierdut, m-am dus. Și restul, cum se spu­ne, e isto­rie.

- Am intrat în 2016, un an plin de pro­­misiuni. Dintre pro­iectele tale face parte și mu­zica? "Vo­cea României" a fost începutul sau fi­nalul carierei tale de inter­pret?

- Vreau să merg mai departe cu mu­zica. Dar nu voi abandona nici mas­te­ratul. Vreau neapărat să-mi iau și diploma. Vreau să-i arăt tatei că am și eu un creier. (râde) El și mama și toată familia au făcut eforturi mari ca să mă susțină pe toată perioada studiilor în Ro­mânia și nu aș vrea să considere că eforturile lor au fost degeaba. Însă, pe termen lung, vreau să dau o șan­să reală muzicii. Ui­te că deja am lansat un single, "Broken Vows"! (n. red. în tra­du­cere, "Ju­ră­minte încălcate") Deci, sunt foarte op­ti­mist! Mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu Smiley și aș vrea să merg și mai departe ală­turi de el. Asta, deși după concurs am fost abor­dat de foarte multe persoane din domeniul muzical, care mi-au propus deja tot fe­lul de colaborări. Vom vedea...

- În afară de muzică, există și o persoană ca­re-ți încălzește sufletul?

- În privința asta, nu pot să spun decât că sunt fe­ricit. Și discret! (râde)