Dedicație la o stea - Drum bun spre Rai, Silvia! Nu uita să-ți iei frumusețea cu tine!

Redactia
- Duminică, 17 ianuarie 2016, colega noastră SILVIA KERIM a încetat din viață, pierzând bătălia cu cancerul. Avea 84 de ani -

Ferestrele Silviei

De câte ori mă voi gândi la Silvia Kerim, îmi voi aminti chipul ei strălucitor și rasat, debordând, ca întreagă ființa ei, de o delicată energie, o vitalitate molipsitoare și aparte. Pofta, cheful acela al ei teribil de viață, Silvia a știut, cu o naturalețe de grande dame, să ni le împărtășească și nouă, ori de câte ori apărea printre colegii ei mai tineri de la "Formula AS". Ea, care rămăsese paradoxal de frumoasă și la senectute. O frumusețe pe care doar pozele ei din tinerețe, pozele ce-ți tăiau răsuflarea, o întreceau.
De câte ori mă voi gândi la Silvia, îmi voi aminti și cărțile ei splendide. Cărțile care nu mor. Cărțile, fe­restrele spre frumos deschise de ea, pentru eter­nitate. Suculente, pline de vervă, ca niște lacrimi de bucurie în fața poeziei lumii. Așa cum e și "Fereastra de la Veneția", de pildă, al cărei univers cultural feeric m-a fascinat. Din paginile ei, Silvia va răsări mereu, reamintindu-ne cum a cutreierat, cu frenezie, meridianele lumii, dialogând, cu bucurie și cu saga­citate, cu marile personalități ale mapamondului.
Și, desigur, ori de câte ori mă voi gândi de-acum înainte la Silvia, îmi voi aminti și toate articolele scri­se de ea în "Formula AS". Ea, care predica și prac­tica, plină de osârdie, profesionalismul și munca se­rioa­să, fără oprire, a jurnalistului. Silvia, de la care am în­vă­țat atâtea, de la discreția și eleganța unei fra­ze, până la dragostea pentru frumusețea îmbătătoare a vieții. Ea, Silvia, cea care nu va mai putea de acum să mă uimească prin conversația și ființa ei. S-a retras pentru prea mult timp, între rândurile scrise de deli­ca­ta ei mână.
VALENTIN IACOB


Pe strada Parfumului, la o cafea

Nimeni nu a vărsat o lacrimă. Nimeni nu a spus un cuvânt, măcar. Nici în capela rece și austeră, nici pe marginea gropii. O mână de oameni ce stăteam așa, adunați în jurul sicriului ei închis, înstrăinați și goliți, fiecare cu gândul la farmecul nebun al Silviei, la vitalitatea ei incredibilă, la umorul molipsitor, la gra­ția, feminitatea și vraja pe care o răspândea la fie­care apariție a ei. Încât, scena desprinsă din neo­realismul cinematografic italian care se derula în fața noastră - groparii care coborau pe funii groase sicriul în pământul înghețat, preotul calvin, cu mantia sa neagră, amplă, plisată, cocoțat pe un morman de ză­padă, cântând de unul singur un imn religios, benzile de hârtie ale coroanelor ce fluturau mesaje stupide ("Adio, Silvia!") - părea că nu ne privește. Atunci am ridicat ochii și, în aerul clar și rece, pe ramurile subțiri și despletite ale unui mesteacăn alb ce veghea la căpătâiul mormântului, am văzut scânteind în soare miliarde de picături înghețate: lacrimi de dia­mant. Cerul plângea pentru Silvia.
Copiii ei au fost cărțile pe care le-a scris, crescute și plămădite din ființa ei, din trăirile ei, din preaplinul sentimentelor ei, din pasiunea ei pentru viață. Am iubit mai mult Bucureștiul după ce am citit "Vedere din Parfumerie", o carte dedicată străzilor vechi din oraș și lumii care le locuise odinioară. Și m-am apro­piat cu și mai multă dragoste de ființele ne­cu­vântătoare, citind "Povestiri despre prietenii mei". Și am pătruns mai ușor într-o lume a artiștilor ce­lebri, pe care Silvia Kerim i-a cunoscut de-a lungul vieții, parcurgând "Fereastra de la Veneția". Și, mai ales, am iubit și am prețuit mai mult poveștile, acest halou de lumină jucăușă al copilăriei, pe care Silvia l-a purtat mereu cu sine ca pe un dar de mare preț, dar l-a și împărtășit, cu mare generozitate, cititorilor ei, în cărțile sale pentru copii ("Poveștile bunicii albe", "O poveste cu nouă povești" și altele). Și am ad­mirat-o și pentru galeria de portrete ale unor oa­meni excepționali din lumea teatrului și filmului românesc, creionate cu mare artă a interviului sau a evocării, în pa­ginile revistei noastre, "Formula AS". Umorul său bo­nom, coloritul viu și pitoresc al frazei, hazul de ne­caz și ascuțitul simț de observație, aerul de mirare can­didă și sentimentul unei continue re­ve­niri și ra­por­tări la vârsta copilăriei, la puterea de a te uimi și în­cânta de spectacolul necontenit și plin de vitalitate al lumii au făcut din Silvia Kerim o scri­itoare apre­cia­tă și premiată. Buna dispoziție afișată nu os­ten­tativ, ci venită din interior, fără nicio sforțare, bu­năvo­ința, politețea și răbdarea, aerul de noblețe și obs­tinația în a păstra vechile tradiții și moravuri au fă­cut ca mulți dintre cei pe care i-a cunoscut să-i ca­ute prie­te­nia și, nu puțini, iubirea (marea ei dra­gos­te ră­mâ­nând, până la sfârșit, Mircea Veroiu, genialul regizor, căruia i-a dedicat cartea "Ultima vară a tine­reții").
Viața a fost generoasă cu ea, iar Silvia a fost re­cunoscătoare pentru toate darurile primite, înmul­țin­du-le pe cât a știut mai bine: frumusețe, talent, dra­goste. Iubită și gelozită, admirată și invidiată, Silvia știa că viața e o minune unică, irepetabilă, și de aceea a trăit conștient și cu pasiune fiecare vârstă, până la sfârșit. În anii din urmă, Silvia și-a împărțit sin­gurătatea cu pisicile ei alintate, cu câinii ei răs­fățați, luați de pe stradă, și cu puținii prieteni rămași. Prin cărțile scrise (peste 25), Silvia și-a alcătuit me­reu o lume a ei, a poveștilor, dar și a călătoriilor, a cro­nicilor unor vremuri apuse, a amintirilor lumi­noa­se și vesele, trăgându-și din toate acestea o nebă­nuită putere. Chiar și sprijinindu-se în baston, nu pregeta să meargă la ultimele premiere de teatru sau de film, iar dacă o vizitai, Silvia avea darul de a trans­forma o simplă întâlnire la o cafea aromată, servită în cești de porțelan fin, însoțită de un lichior rafinat (turnat în păhărele de cristal de neprețuita Geta, femeia care i-a stat alături până la sfârșit), într-un pro­tocol cu nimic mai prejos decât orice cocteil oferit de vreo am­ba­sadă. În bucătăria ei micuță, ai cărei pereți erau ta­petați cu menu-urile bistro-urilor pariziene, lon­do­neze și din alte mari orașe ale Europei pe care le vi­zitase, am stat, nu de puține ori, la povești și la de­pănat amintiri, în timp ce Silvia pregătea, cu mâinile ei mici, delicioase gustări. Dar și în salonașul ei cochet, cu divan și fotolii joase, sub covorul oriental de pe perete, cu măsuța de toaletă deasupra căreia se înălța oglinda venețiană a mamei ei, frumoasa un­guroaică Ana, și micul birou la care Silvia își scria cărțile și articolele, cu o disciplină a muncii și o te­nacitate de invidiat. Locuia în aceeași casă în care a copilărit, de pe strada Parfumului, cu ferestre înalte, albastre, și cu o curte mică, pavată cu cărămizi roșii, aflată în dosul gardului de fier forjat cu inițialele numelui tatălui Silviei, generosul turc Negip Kerim. Dar într-o noapte de iarnă, prin apele clare ale oglinzii venețiene, cu cheile Raiului la cin­gătoare, Silvia a plecat. A plecat să se întâlnească cu mama ei pe care a adorat-o, într-o lume în care - scria Silvia într-una din cărțile ei - "mai toate poveștile se sfâr­șesc cu bine și în care moartea a murit: mama in­ven­tase pe loc o poveste, dintre acelea multe năs­co­cite de ea, cu o ușurință de ursitoare, și care mai în­totdeauna se sfârșeau cu o promisiune, semn că via­ța este, totuși, frumoasă!"
CORINA PAVEL


Un pahar de șampanie


E greu să gândești la timpul trecut despre cei apropiați, atunci când pornesc în marea călătorie a vieții de Dincolo. Tristețea și amărăciunea vorbelor nu pot ascunde imperfecțiunea neputincioasă a dialogului cu cel plecat. Scriind despre cineva care părăsește această lume e ca și cum ai sta în fața unei oglinzi, în ale cărei ape vezi doar chipul tău. Mai înnegurat, desigur, mai însingurat și mai sărac cu o plecare. Tocmai de aceea aș vrea să vorbesc despre Silvia numai la timpul prezent. Poate așa ar fi mai potrivit să celebrez ieșirea ei din scena acestei vieți trăite cu eleganță, discreție și rafinament. Am spus "celebrez" și ar trebui să-mi însoțesc vorbele de un pahar de șampanie de cea mai bună calitate. Silvia nu e omul jumătăților de măsură. Bucuria ei de a trăi nu poate fi oprită nici măcar de această trecere care pare definitivă, pentru mulți dintre noi. Știu că acolo unde e, Silvia așteaptă ridicarea cortinei la marele spectacol, pe care-l va urmări cu nerăbdare scânte­ie­toare, cu emoție critică, frenezie și curiozitate jur­nalistică. Și mai știu că dincolo de tot ceea ce i s-ar putea întâmpla în această călătorie, oricât ar fi de ocupată cu alte detalii și pregătiri, va avea un moment de nesupunere rebelă, se va întoarce către noi, colegii ei, și ne va povesti râzând, așa cum face întot­deauna, detaliile spumoase ale vreunei întâm­plări aventuroase, pentru ca, în final, să ne lase să ur­mărim în tăcere cum cad fulgii înghețați peste copacii pustii din grădina cimitirului calvin.
OTILIA ȚEPOSU


Ultimul pașaport

Odată cu Silvia Kerim dispare o epocă. Epoca rafinamentului cultural, a "literatorilor" de elită, a aristocrației teatrale și cinema­to­gra­fice. Se povestește că au fost ani în viața artistică bucureșteană, când lu­mea bună era fascinată de Silvia Ke­rim. Era de ajuns să-și facă apariția undeva, și securiștii acoperiți, la cot cu "subiecții" lor, actori, scriitori, pic­tori și cineaști, uitau de ce ve­niseră la reuniunea aceea. Kerim era fascinantă. Vorbea franțuzește ca la Paris, lăsând impresia că toată adu­narea venise s-o admire pe ea. Avea de ce: în anii comunismului cenușiu, Silvia strălucea de frumusețe, de cul­tură și de rafi­na­ment. O stea cu nu­me! România era, desigur, o mare puș­cărie, dar arta, literatura, teatrul și ci­nematografia reușiseră să se im­pună, formaseră o lume paralelă, scăpată de vigilența cenzurii. Rezis­tența prin cultură. Silvia era pe ba­ricade. Cu convingerea că nimic nu se poate întâmpla dacă te bați pentru o valoare auten­tică, ea a reușit să creeze scenariile unor spec­tacole cum nu se prea vedeau pe atunci: musicalurile pentru copii "Mary Poppins", "Frumoasa din pădurea adormită", "Micuța Dorothy", "Gulliver". De când am avut-o colegă, din anii 2000, Silvia a ținut cu strălucire pagini de cultură în "Formula AS". A scris mult, i-a intervievat pe toți marii actori și regizori, a participat la festivaluri internaționale, a fost premiată în Europa, dar și acasă, a publicat cărți pentru copii și de amintiri. Nu-mi vine să cred că ne-a părăsit! Silvia lasă în urmă amintiri cât o viață de om. Mereu elegantă și parfumată cu esențe regale, având un prea dulce simț al umorului, iubea viața, prieteniile, reu­niunile colegiale, dansul și muzica ro­mantică. Acum, la despărțire, mă gândesc că a plecat, de fapt, în Afri­ca de Sud, acolo unde visa să ajungă după trecerea Stixului, așa cum afirma într-un interviu, cu puțin înainte de moarte: "Am mai avut un vis care mi se va împlini când voi trece Dincolo... Aș fi vrut toată viața să ajung în Africa de Sud și să mă fac prietenă a ani­malelor mari dintr-o rezervație. Sunt fascinată de soare, de căl­dură, de lei și de tigri".
Mergi cu Dumnezeu, Silvia! Sufletul să-ți fie în veci ocrotit de îngerii din "Parfumerie", pe care i-ai "tras" după tine, cu mult prea repede.
ION LONGIN POPESCU


Pasărea de zăpadă

Am fost de aproape 25 de ani în aceeași redacție cu Silvia Kerim. "Formula AS" ne-a ținut strânși în brațe, toți anii ăștia, de aceea, când pleacă câte unul dintre noi - e greu și trist. Mai rămâne un loc liber la masa întâlnirilor noastre... O femeie frumoasă, inte­li­gentă, veselă, iubitoare de viață, de copii și de ani­male. Ordinea poate fi mereu inversată. O lume în­treagă strânsă-ntr-un om! Sunt si­gură că odată cu Sil­via dis­pare o lume. Astăzi, oameni de calitate sunt din ce în ce mai puțini, nu mai ai ce pune în loc... O ființă solară, iubitoare de mare, de călătorii și de scris. N-am cum să uit nici certurile aprige, pe care le încingeam când suna în redacție, cerând să i se ci­tească textele, venite de la corectură, cu punctuație și intonație, ca nu cumva să se strecoare vreo greșeală de exprimare. Convorbiri de ore și ore... O per­fec­ționistă incurabilă care, în ciuda bolii, a urcat până aproape de ultima clipă, zecile de trepte ale redacției, ca să-și facă per­sonal corecturile finale ale textelor. Iar când pleca, cu taxiul (comandat cu formula cla­sică, aproape, "Bună seara, aici e Silvia Kerim, sunt în redacție la «Formula AS», aș dori un taxi"), îi cerea șoferului negreșit "s-o ia prin Centru", ca să vadă luminile orașului pe care atât de mult l-a iubit. Și-a iubit strada, casa părintească, pietrele pavajului, pisicile și cățeii abandonați, care și-au avut în ea cel mai aprig apărător...
Scriu fără ordine, cu nesfârșită tristețe. Mă gân­desc că zile întregi, acestea din urmă, Silvia mi-a apărut în gând, mereu și mereu, obsedant. Ca și cum, înainte de vreme, sufletul ei călătorea pe-aici, și pe-aiurea, vrând să-și ia rămas bun, ca o pasăre de ză­padă, pornită la drum spre acele meleaguri... "mai bune".
Dumnezeu să te aibă în pază, Silvia!
RUXANDRA CONSTANTINESCU


"Ça va, Marius?"

Urăsc despărțirile! Mai ales cele de felul acesta... Vestea că scriitoarea și colega noastră de redacție, Silvia Kerim, ne-a părăsit pentru totdeauna, m-a năucit. Nu-mi venea să cred, pur și simplu, că ființa scă­­părătoare și luminoasă, care m-a onorat cu prie­tenia ei generoasă decenii la rând, a dispărut, ca și când n-ar fi existat niciodată. Și cât a sperat! A încetat din viață, după o luptă lungă, pe care a sperat în­continuu că o va câștiga. A iubit năprasnic viața. A celebrat-o la maximum și a onorat-o regal.
Când i-am fost prezentat, cu ani în urmă, în holul luxos al fostei Case a Scriitorilor, eu tocmai debuta­sem cu un grupaj de poeme, în revista "Luceafărul". Surpriza a fost că Silvia le citise, deși eu eram un anonim. Mi-aduc aminte ca s-a uitat la mine cu o privire albastră, provocatoare, a zâmbit subțire și mi-a spus: "Tinere, poezia ta este la fel de intere­san­tă, precum îți este și chipul"... A fost cel mai tulbu­rător compliment literar pe care l-am primit în întrea­ga mea viață, și tocmai de aceea nu l-am putut uita. Chipul acelei femei tinere și orgolioase, atât de stă­până pe sine, m-a urmărit aproape obsedant. Pen­tru mine, ea n-a îmbătrânit niciodată. Strălucirea ei nu se putea măsura în timp. După ani și ani, când am devenit colegi la "Formula AS", m-a întrebat, într-o seară, la un restaurant unde ieșisem cu mai mulți co­legi de redacție: "Ce-ai făcut cu tinerețea ta?". Cred că această întrebare, la care n-am apucat să-i răspund niciodată, a fost obsesia vieții sale. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o ființă care să își cultive cu atâta tena­ci­tate feminitatea și farmecul. Era vie, senzuală, fre­netică, ca la 20 de ani. Poate că singurul regret as­cuns a rămas faptul că nu a avut urmași, iar din această frustrare s-au născut, probabil, numeroasele cărți pentru copii pe care le-a scris.
În ultimii ani, de câte ori își făcea apariția în re­dacție, era o prezență de-a dreptul monarhică. Îm­bră­cată într-o haină de blană argintie, își muta bastonul din lemn de mahon din stânga în dreapta, și îmi întindea mâna plină de inele să i-o sărut, în timp ce ne "franțuzeam" ca în epoca interbelică, din al cărei spirit aristocratic ea își trăgea sevele: "Ça va, Ma­rius?", mă întreba, punând accentul pe "i", pentru a mă transforma în celebrul personaj al lui Victor Hugo din "Mizerabilii". "Je suis bien, merci Silvie!", răs­pun­deam. "Dar tu cum o duci?". Suspina ușor, pri­virea îi devenea tăioasă, și cu vechiul zâmbet subțire, transformat într-un rictus, răspundea încăpățânat: "Ça marche encore!" ("Încă merge!").
Silvia Kerim a crezut, până în ultima clipă, că "dul­­cea pasăre a tinereții" nu o va părăsi... N-a pă­răsit-o. A fost învinsă de boală. Anul acesta ar fi îm­plinit 85 de ani. "Bonne aniversaire, Silvie!" Acum ești liberă și tânără, pentru totdeauna...
MARIUS PETRESCU