Misterele catedralelor gotice

Andrei Cheran
- În toată lumea există locuri care emană o energie extrem de puternică. Aflate pe vârfuri de munți, pe coline sau în păduri, în preajma unor arbori bătrâni sau pe maluri de ape, ele au fost considerate, încă din urmă cu mii de ani, drept surse magice de putere și sănătate. Vechile temple păgâne erau întotdeauna înălțate pe locuri cu energie puternică și, mai târziu, și bisericile creștine. Mai ales catedralele gotice, înălțate în anii timpurii ai Evului Mediu, au în structura lor nuclee puternice de energie, adeseori stranie, legată mai repede de magie, decât de catolicism -

Întrebări fără răspuns

Nimeni nu se miră de lucrurile pe care le vede zi de zi, fiindcă oamenii presupun existența unei taine doar în ceea ce este neobișnuit și ieșit din comun. Cei ce vizitează în prezent catedralele din Franța, de pildă, văd niște construcții gotice care ating perfecțiunea prin dimensiunile lor incredibile și interioarele impre­sionante. Spațiile dinlăuntrul acestor gigantice case ale Domnului sunt încărcate de lumina și de spiritul altei lumi, dar și de o energie aparte, înălțătoare. Ce efect copleșitor, greu de închipuit pentru noi, astăzi, vor fi avut aceste clădiri asupra strămoșilor noștri din Evul Mediu, care aveau pentru prima oară prilejul de a se întâni cu o asemenea măreție?
De constructorii catedralelor din Chartres, Reims, Rouen și Paris nu ne despart doar câteva secole, ci și cu­noașterea legăturilor mistice dintre acest stil arhi­tectonic și concepția despre lume a trăitorilor din acele timpuri. Oa­re bătrânele ziduri de piatră ocro­tesc, așa cum se spune, străvechi lăcașuri de inițiere spi­rituală? Au ele legătură cu piramidele egip­te­ne și cu templul lui Solomon? În­tre­­bări fără răspuns. Misterul ar­tei gotice a rămas nedezlegat pâ­nă în zilele noastre. Dacă ori­gi­nile altor sti­luri care au dominat epoci ulte­rioare ale istoriei arte­lor, ca de pildă renașterea sau ba­rocul, pot fi identificate retro­spec­tiv și ur­mă­­rite cronologic, pentru apariția ar­tei gotice este imposibilă stabi­lirea cu exactitate a unor etape premergătoare. A­cest stil arhitec­tural s-a ivit pe neașteptate în Fran­ța, prin anii 1130-1140, fără in­fluențe anterioare. S-a dez­voltat in­dependent în ves­tul Europei, ajungând în doar câteva decenii la o în­flo­rire nebănuită. Din negura vre­murilor ne parvin chiar și numele unor arhitecți, cum ar fi Villard de Honnecourt, cunoscut din documentele de șantier ale catedralei din Reims (planuri și schițe, datând din jurul anului 1230). Împreună cu cioplitorii în piatră, dulgherii și sticlarii, acești arhitecți au ridicat, în mai puțin de un secol, peste optzeci de edificii grandioase în nordul Franței.

Catedrala din CHARTRES - o capodoperă într-un târgușor?

"Există lăcașuri unde adie spi­ri­tul", spunea scri­itorul francez Maurice Barres, "locuri unde omul este pătruns de o forță cu totul spe­cială, unde i se deschid «or­ga­ne» de comunicare cu divinitatea. În ac­cepția strămoșilor noștri, omul nu se pu­tea socoti realmente deplin, decât din mo­mentul când trăia o trezire spirituală. Iar această trezire se petrecea grație unor influențe ne­știute, în locuri deosebite, acolo unde au fost înăl­țate temple, menhire, dolmene și, mai târziu, cate­drale".
Fără îndoială, constructorii necunoscuți ai cate­dra­lei din Chartres nu au avut intenția să realizeze o operă de artă atunci când au înălțat această casă a Dom­nului, pe șesul întins ca-n palmă din regiunea Beauce. Dar de ce a fost ridicată o catedrală atât de impu­nătoare tocmai pe o colină micuță, într-un târgușor ne­­însemnat ca Chartres? Locul a fost o țintă de pele­rinaj încă din epo­ca precreștină, însă cu origini mai vechi decât istoria celților. Po­tri­vit legendei, zona ema­­­na o ener­gie neobișnuită și, cu mult înainte de Hris­­tos, un înger ar fi vestit druizilor că va exista o fe­cioa­ră care va da naș­tere unui zeu. Într-adevăr, în apro­­­piere de Chartres, a fost desco­perită statuia unei femei, o sculptură antică purtând inscripția latină "Virgini pariturae" ("Fecioa­ra care va naște").
În anul 1194, cons­trucția iniția­lă a ars până la te­melii, cu excepția portalului vestic. Ulterior, biserica a fost re­cons­tru­ită, de astă dată fiind însă orien­tată spre vest, lu­cru neo­biș­nuit pen­tru cul­tul ca­to­lic, care im­pune ca bise­ri­cile să fie îndrep­tate către răsărit.

Ferestrele din care răsare soarele

Raportul dintre lungimea, lă­ți­mea și înălțimea ca­tedralei din Chartres se bazează pe un prin­cipiu rămas ascuns gene­rațiilor ce s-au succedat, inclusiv nouă, celor de astăzi. Ca și secretul fai­moa­selor vitralii, care răsfrâng, în­tr-un chip uluitor, razele soa­relui, de parcă ar răsări continuu din ele, și a căror compoziție n-a putut fi nici descifrată și nici imi­tată. Chartres este o catedrală gândită pen­tru un om cu simțurile des­chise, capabil să recepteze ne­în­cetat lumina, cu nuanțele ei in­fi­nite, precum și sunetele care se adre­sează sim­țurilor sale, venind ca un zumzet, din cele mai dife­rite zone ale bisericii. Un soi de murmur bizar. Piatra zidurilor evocă forța pământului din locul acela, iar labirintul uriaș, desenat în pardoseala catedralei, îi su­ge­rează pelerinului nenumăratele oco­lișuri și răspântii ale căii ce duce la Ierusalimul ce­resc, sim­bo­lizat de centrul labirintului. Cucerirea aces­tuia pen­tru creștinătate și apărarea lui au fost mi­siunile autoasu­mate ale ordinului cavalerilor tem­pli­eri. S-ar putea, deci, ca tot ei să fi inspirat, finanțat și orga­nizat cons­truirea catedralei din Chartres.

La comanda cui s-au executat construcțiile? Cine le-a plătit?

Istoricii de artă afirmă că motorul care a propulsat ridicarea acestor edificii gigantice ar fi fost credința. De­sigur, oamenii din Evul Mediu erau profund reli­gioși. Și totuși, au fost necesare și alte impulsuri pentru a crea cea mai amplă arcadă gotică existentă în lume. De unde au provenit cunoștințele? În epoca în­tu­necată a cruciadelor, a inchiziției și a ereticilor arși pe rug, au apărut, dintr-odată, în mod cu totul inex­pli­cabil, catedralele inundate de lumină, cu splendoarea lor nepotrivită pentru vremurile de atunci.
Majoritatea populației era săracă și nimeni nu mun­cea exclusiv pentru o răsplată divină. Colectele pelerinilor evlavioși nu puteau aduce decât o contri­buție extrem de modestă la costurile cerute de cons­tru­irea unei asemenea catedrale. Din partea ordinelor monahale bogate, a benedictinilor sau cistercienilor nu erau de așteptat donații. Singura ipoteză este că în cauză s-ar afla, într-adevăr, misterioșii templieri, des­pre a căror bogăție legendară se povestește și astăzi. Să fi elaborat ei o strategie genială, care a permis desfășurarea atât de rapidă, lesnicioasă și perfectă a lu­crărilor de construcție? Dacă răspunsul este afir­ma­tiv, cine i-a inspirat?
O altă ciudățenie a catedralei din Chartes o repre­zintă raritatea statuetelor sfinte a tablourilor cu sfinți și a crucifixurilor obligatorii în catedrale. În schimb, decorația lor abundă în monștrii și diavoli, plasați în exteriorul zidurilor bisericii, de-a lungul porticurilor și pe portaluri. Ca, de exemplu, renumiții gargui de la Notre-Dame din Paris, monștrii cu cap de animal, paznici neclintiți ai catedralei, ce par a fi în stare și astăzi să-i izgonească pe păcătoși.

Catedralele magice ale Angliei

Aproape toate catedralele și mânăstirile din Anglia au fost ridicate pe "pământ sfânt", adică pe un loc de cult, folosit și res­pectat ca atare, încă din preistorie, de către locuitorii regatului insu­lar. Cei ce doresc să viziteze astăzi vechile biserici găsesc, cel mai adesea, numai ruine aflate în mijlocul unor parcuri căzute în paragină. Printre puținele edificii care au rezistat acțiunii distrugătoare a timpului se numără cate­dra­lele de la Salisbury (comitatul Wiltshire) din secolul 13 și St. David (Wales), a cărei construcție a început în jurul anului 1180.
Confiscarea posesiunilor bisericești și insti­tui­rea de noi impozite clericale - împreună cu desfiin­țarea mânăstirilor și persecuțiile declanșate împotriva preoților și a călugărilor - s-au petrecut între anii 1536 și 1540, din ordinul regelui Henric VIII (1491-1547), care a găsit cu cale să se opună pu­ternicului papă Leon X, cel ce îl excomunicase pe reformatorul Martin Luther. Mai târziu, când papa Clement VII a refuzat să-i acorde monar­hu­lui divorțul de prima sa soție, Catharina de Ara­gon, care n-a putut să-i nască un fiu, Henric s-a răzvrătit împotriva autorității papale, despărțin­du-se de Roma și întemeindu-și propria biserică, pe care a numit-o "anglicană" și al cărei con­du­cător suprem a hotărât să devină el însuși.

Fantome în casa Domnului

Ținutul din jurul înfloritorului oraș Sarum, si­tuat pe râul Avon (în prezent aparține de Salisbury) are o istorie mai bogată decât orice altă re­giune a Marii Britanii. Aici au trăit oameni încă de acum 7.500 de ani. În secolul 13 s-a construit New Sarum (Noul Sarum), la trei kilometri distan­ță spre sud de orașul vechi. În centrul ambelor comu­nități se afla o casă a Domnului. Catedrala veche se găsea într-un loc rece și umed, ba chiar și bântuit de fantome - potrivit mărturiilor unor călugări, consem­nate în documente păstrate în arhive până în zilele noastre.
Legenda spune că, după ce episcopul a decis să se caute un amplasament adecvat pentru o nouă cate­drală, un arcaș a tras o săgeată (exact ca în poveștile cu Ștefan cel Mare), urmând ca pe locul unde ea avea să atingă pământul, să fie înălțat noul lă­caș de cult al orașului Sarum. Să­gea­ta a lovit o că­pri­oară care, înainte de a muri, s-a târât până la o porțiune de teren aflată în proprietatea bisericii.
Locuitorii din Old Sarum au dat ascultare episcopului lor și, lucrând fără întrerupere, între anii 1220 și 1258, au înălțat pe locul unde murise că­prioara catedrala St. Mary, unul din­­­tre edificiile engleze care prezintă ca­racteristicile arhitecturii gotice tim­purii, în toată puritatea lor. În jurul ca­tedralei a luat apoi ființă New Sa­rum - și nu există nicăieri în Anglia o așe­zare întocmită după un plan atât de ordonat și sis­tematic. Lucrările de construcție la casa Dom­nului, cu turnul ei înalt de 123 metri, au fost ex­trem de cos­tisitoare, iar finanțarea lor a fost posibilă numai da­to­rită ma­nu­facturilor textile din zonă, pe atunci deo­sebit de prospere.

Catedrala St. David: loc de iradiere

Mai puțin spectaculoasă, dar mai plină de enigme, este istoria ca­te­dra­lei St. David, ridicată în oră­șelul cu același nume, socotit încă din Evul Mediu timpuriu ca fiind "ora­șul sfânt al velșilor". Aici și-a des­fă­șu­rat activitatea misionară și tot aici a murit sfântul lor național, St. Da­vid, care i-a convertit la creș­ti­nism pe locuitorii din sudul Țării Galilor.
Construcția catedralei, în ve­ci­nă­tatea căreia se mai găsesc și azi menhire preisto­rice, a fost începută pe la anul 1180 de către episco­pul normand Peter de Leia, care dorea să ofere rămă­și­țelor pământești ale Sfântului David un lăcaș de odih­nă veșnică, pe mă­sura însemnătății lor, ca expre­sie a recunoștinței pur­tate de urmași.
Vizitând catedralele din Salisbury și St. David, nu­­meroase persoane le simt ca pe niște locuri ce radiază forță - o percepție confirmată, de altfel, și de radiesteziști. Sub fundațiile acestor clădiri - și în special în perimetrele unde sunt amplasate altarele și amvoanele - s-au descoperit cursuri de apă. Orien­ta­rea ambelor catedrale după liniile de forță nevăzute ce străbat su­pra­fața globului, către alte locuri cu în­cărcătură mistică, precum Stone­henge, ca și situa­rea lor pe coline sau râuri, le amplifică puterea de atracție magică.

Porți către lumea de dincolo

Se spune că, între megaliții așe­zați în cerc, ener­gia se simte cel mai puternic dis-de-dimineață și la apusul soarelui, pentru că în aceste momente ale zilei, se deschid porțile că­tre lumea de dincolo. În schimb, se recomandă ca vi­zi­tarea catedralelor să se facă pe la ora amiezii, atunci când soarele ajuns la zenit își trimite strălucirea prin sticla colorată a ferestrelor, cuprinzând nava centrală a bisericii, într-o aură de binecuvântare și pace.
"În astfel de locuri se întâmplă întotdeauna ceva cu noi", observă filosoful german Klausbernd Vol­lmar, "deoarece în decursul timpului, s-a con­cen­trat acolo o energie benefică care ni se trans­mi­te nouă, celor ce venim în contact cu ea". Pen­tru Vollmar, ca­te­dralele, mânăstirile, ruinele sacre, dar și an­sam­blu­rile de megaliți neolitici sunt niște "insule bine­fă­cătoare" și el îi sfătuiește pe cei ce merg să le vadă, să se reculeagă mai întâi câteva momente, pentru "a deveni receptivi la iradierea lor me­di­tativă".

Călugărul alb și călugărul negru

Vizitatorii bisericilor engleze au prilejul de a trăi cu maximă intensitate magia locului, la solem­ni­tățile ecleziastice. Așa, de pildă, slujba de Cră­ciun de la catedrala din Norwich (comitatul Nor­folk) este pusă în scenă asemenea unui spectacol de tea­tru medieval. La miezul nopții, un călugăr înveș­mântat în alb și un altul purtând o rasă de cu­loare neagră, aprind primele lu­mânări în inte­riorul cu­fun­dat în întuneric al bise­ricii. Iar la sfârșitul ser­viciului divin, episcopul ridică deasupra capu­lui un disc aurit, ce reflectă o rază de lumină pe care o retrimite în nava centrală a bisericii. Mesa­jul este cât se poate de limpede: lumina s-a năs­cut încă o dată pentru noi.
Fără nicio îndoială, rădăcinile acestui obicei tre­­buie căutate departe în timp, într-o epocă pre­istorică, în care o populație necunoscută săvârșea ritualuri ase­mănătoare la solstiții, așeza blocuri de piatră în cerc și ridica movile funerare.