ISTORIE: "Limbile romanice nu descind din latină. Mama lor este cu mult mai veche"

- Cercetătoarea catalană Carme Jimenez Huertas este specialistă în lingvistică și tehnologia limbajului. În cartea sa, "Nu venim din latină", aduce importante argumente lingvistice în favoarea unei teorii îndrăznețe, vehiculată neoficial și la noi: strămoșul comun al limbilor romanice, între care se numără și româna, nu este limba latină, ci o limbă cu mult mai veche, vorbită de păstorii din munți care au migrat către Europa -

"Limbile romanice seamănă mai mult între ele decât cu limba latină"

- În spațiul intelectual românesc circulă de multă vreme opinia, respinsă categoric de mediile academice, că limba română n-a descins din latină, ci că este doar înrudită cu ea. Pornind de la limba ibe­rică, vorbită în vechime pe teritoriul actual spa­niol, dvs. susțineți același lucru: că limbile roma­nice, puternic înrudite între ele, nu se trag din la­tină. Cum ați ajuns la această concluzie?

- Totul a început cu întrebările naive pe care mi le puneau studenții mei. Pentru că ei nu aveau preju­de­căți și nici rețineri academice, aveau un fel proaspăt de a vedea lucrurile. Întrebările lor m-au obligat la răs­punsuri logice. Sistemul de învățământ spaniol pornește de la premiza că limba mamă este latina și ex­plicarea transformărilor lingvistice pe asta se ba­zează. Gramatica istorică ne spune că latina a suferit în timp schimbări succesive, devenind așa-zisa latină vulgară care, la rândul său, prin noi și adesea com­plicate transformări, a format limbile romanice, și anu­me - castiliana, catalana, franceza, galiciana, ita­liana, occitana, retoromana, româna și sarda. Limbile romanice ar fi, așadar, rezultatul degenerării latinei, deci ar trebui să semene cu mama lor, limba latină, la fel de mult sau chiar mai mult decât seamănă între ele. Or, lucrurile stau chiar pe dos! Limbile romanice seamănă mai mult între ele decât cu limba latină, in­clusiv cele îndepărtate, în aparență, cum sunt gali­ciana și româna! De-aici au început alte întrebări care m-au dus tot mai departe, până la... București!

- Cum se explică această eroare de apreciere? De ce latina a fost considerată în toate țările vorbi­toare de limbi romanice, drept limba-mamă?

- În primul rând, nu putem trece cu vederea imen­sa importanță a limbii latine. Ea a fost "limba de cul­tură" a jumătate de Europă, timp de multe sute de ani. Ști­ințele umaniste au folosit-o în studiul juri­dic, isto­ric, literar și, mai ales, religios. Chiar și astăzi o folo­sim, de exemplu, pentru denumirile științifice ale plan­telor. În Evul Mediu, era cea mai importantă limbă din Europa, pentru că era unica limba scrisă, iar mai târziu a luat un nou avânt în Renaștere. Dar când latina a fost aleasă ca limbă de cultură, ea era deja o limbă moartă, nu se mai vorbea nativ nicăieri. A fost consacrată intenționat, tocmai pen­tru că nu mai putea fi înțeleasă decât dacă o stu­diai. Era limba puterii. Plebea, pătura de jos a societății, adică cei ce nu făceau parte din "gen­tes" sau din nobi­li­me și cler, nu aveau ac­ces la cultură, pen­­tru că nu înțelegeau latina. Oa­me­nii au fost nevoiți să o ac­cep­te, pentru că a fost im­­pusă de sus în jos, dar popu­lația de fapt nu a asi­mi­lat-o nicio­da­tă. A rămas doar o limbă scri­să, nu vor­bită. Chiar în Imperiul Ro­man, lati­na era doar o lim­bă pla­ni­ficată și im­pusă, pen­tru a co­man­da trupele și a unifica ar­ma­tele de di­verse origini, pentru a re­dacta docu­mente juri­dice, istorice și lite­rare.

- Care sunt argu­mentele cercetărilor dvs.? Ce dovezi aveți că limbile romanice nu descind din latină, așa cum sus­țin mediile aca­de­mice?

- Am descoperit că nu există, de fapt, nicio do­vadă a existenței la­ti­nei vul­gare, adică a lati­nei vor­bi­te de popor. Do­­vezile ara­tă că se scria în latina clasică, dar se vorbea în alte limbi. Nu doar că lim­bile romanice sea­mănă mult mai mult între ele decât seamănă cu latina, dar, în timp, au adoptat so­lu­ții care nu au nimic de-a face cu latina. În cartea mea am exem­pli­ficat de la mor­fo­logie la sintaxă și fonetică de ce stau lucrurile așa.

"Cred că a existat o limbă a popoarelor de transhumanță, care locuiau în munți și se ocupau de păstorit"

- Ne puteți da câteva exemple?

- O să încerc să nu fiu prea tehnică... Ni se spune, de exemplu, că cuvintele catalane cap și nas vin din latinescul CAPUT și respectiv NASUS. Și, cu toate acestea, în română se spune tot cap și nas, exact ca în catalană, o limbă anterioară latinizării! Și nu doar cuvintele izolate coincid: când un român spune: tot s-a pierdut, un catalan înțelege fără probleme, pentru că fraza se construiește la fel și în catalană - tot s'ha perdut, sau în castiliană - todo se ha perdido. Cu greu se pot atri­bui întâmplării asemănările dintre aceste cons­trucții care, pe de altă parte, nu au nimic de-a face cu la­tinescul omnia perdita. Se spune că din latină vine și casa, unde are sensul de colibă. Însă latinii își nu­meau casele domus, aedes ori tectum. Și, cu toate aces­­tea, în dalmată, italiană, occi­tană, portu­ghe­ză sau română casa înseamnă casă. Astfel de exemple sunt nu­me­roase. La ele se adaugă chestiuni mai serioase, precum faptul că toate aceste limbi, în mod inex­pli­cabil, pur și sim­plu, și-au pierdut ge­nu­rile din latină. Chiar și ro­mâ­na are genuri prin fle­xiu­nea articolului, nu a subs­tan­tivului pro­priu-zis. Fap­tul că întâlnim ast­fel de ase­mănări între, să zicem, ca­talană și ro­mână, țări des­păr­țite de cinci limbi dife­rite și peste două mii cinci sute de kilometri, e greu de explicat. Singura explicație este că toate aceste limbi au avut o mamă comună, dar care nu este la­tina, ci o limbă mai veche.

- Aveți vreo bănuială în acest sens?

- Tind să cred că există o limbă a popoarelor de transhumanță, cu mult mai veche decât formarea im­pe­riului roman, o limbă co­mu­nă a populațiilor ce lo­cuiau în munți și se ocupau de păstorit, și care a avansat prin transhumanțe în toate zo­nele Europei. Diferențele majore au început să apa­ră când toate aceste grupuri migratoare s-au stabilit într-un anume loc și au în­ceput să devină sedentare. Ori­cum, ase­mă­nările dintre euskeram, limba bascilor vorbită în Piri­nei, occitana vorbită în sud-vestul Fran­ței și română sunt sur­prin­zătoare... Mai cred că aces­te limbi ro­manice nu vin de nicăieri. Ele erau aici. Erau graiuri lo­cale, ușor diferite pe mă­sură ce se înde­păr­tau ling­vistic și geografic de locul de vorbire. Faptul că în Ro­mânia, de pildă, se vorbește o limbă ro­ma­nică, pe un te­ri­toriu mult mai extins de­cât cel ocupat de ro­mani și că această limbă seamănă iz­bi­tor cu roma­nicele oc­ci­dentale, deși nu s-a aflat în contact cu ele în ultimii 2000 de ani, ne trimite, încă o dată, la o mamă co­mu­nă a acestor limbi, mult mai ve­che de­cât procesul de la­ti­ni­zare. Lim­bile ro­ma­nice îm­părtășesc un pro­cent impor­tant de caracteristici fo­ne­tice, lexi­cale, mor­fo­sin­tac­tice și se­man­tice, ceea ce de­mons­trea­ză un grad înalt de în­ru­dire, cu o tipologie ling­vis­ti­că ce le rela­țio­nează între ele, dar le dife­ren­țiază de latină. Fo­netica și morfosintaxa limbilor ro­manice nu aparțin tipologiei latine, acesta este adevărul. Cu latina ar fi o legătură de înrudire, nu de filiație.
O altă posibilă explicație a dat-o arheoloaga litua­nia­nă Maria Gimbutas. Ea afirmă că în Europa a exis­tat o veche civilizație, care nu era indo-europeană, și care își are rădăcinile în Epoca Pietrei. Această civi­lizație ar fi format culturi regionale cu aproximativ șapte milenii înainte de Hristos, fără influențe din Ori­ent, dar la fel de dezvoltate ca și contemporanele lor din Asia Minor. La mijlocul mileniului șase înainte de Hristos, în prim plan apare cultura Vinca-Turdaș descoperită pe teritoriul României. Subiectul acesta ar trebui cercetat mai în profunzime. Dacă lucrurile stau într-adevăr așa, limba și scrierea cea mai veche din Europa ar putea proveni din zona dintre Carpați și Balcani.

"Conform arhivelor Vaticanului, româna nu e o limbă latină, ci mai degrabă latina e o limbă românească"

- Aduce limba română argumente noi ideii că limbile romanice nu sunt latine?

- M-am bucurat să descopăr limba română și să văd că în ea se confirmă toa­te ideile mele. În sensul acesta, am cons­tatat că în România există deja o mișcare ce încearcă să ne transmită că e mai pro­babil ca latina să provină din strămoașa limbii române, decât româna din latină. Nu avem destule cunoștințe pentru a eva­lua această ipo­teză, dar sunt date care permit începerea inves­tiga­țiilor lingvistice de către voi, românii. O primă refe­rință în acest sens este declarația lui Miceal Ledwith, lingvist și consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, care a avut acces la ceea ce și eu visez să pot accesa: ar­hi­vele Vatica­nului. El a spus că, factorul cheie care deseori se trece cu vederea e că româna, sau precursoarea românei, este originară de acolo de unde a venit latina. Cu alte cu­vinte, româ­na nu e o limbă latină, ci mai degrabă la­tina e o limbă ro­mânească. Iată că iarăși ajungem la ma­ma comună a limbilor romanice, care este alta decât latina... Un alt argument este vechimea scrierii. Tăblițele de la Tăr­tăria, apar­ți­nând culturii Vinca-Turdaș, au o vechime de 7300 de ani și, în mod cu­rios, ele au similitudini cu pie­trele pictate din Mas D'Azil din Franța și cu cele din Alvao, Portugalia. Latinizarea Daciei ridică mari semne de în­trebare, pentru că este imposibil ca o limbă să su­fere un pro­ces de modificare ce durează de obicei mii de ani, în doar 165 de ani, și cu un te­ri­toriu doar parțial ocu­pat, unde revoltele erau frec­vente. În plus, spre deo­sebire de Spania, unde a existat jugul Bise­ricii Ca­to­lice, în România latina nu s-a impus ca limbă de cul­tură. Unitatea lingvistică a Ro­mâ­niei nu se poate ex­plica prin romanizare, de altfel, factorii de ro­ma­nizare sunt mult mai puțini decât în alte părți ale Europei.

- Care credeți ca este prioritatea istoricilor ro­mâni, pentru a stabili adevărul despre originea lim­bii române?

- Nu este simplu să schimbăm lucrurile. Vă dați seama că o astfel de teorie acceptată ar duce la schim­barea tuturor manualelor școlare și a cursurilor din Universități. Orice schimbare, la început, pro­du­ce teamă. Trebuie continuată munca de cercetare, altă cale nu există! Și să nu ne temem de nega­ti­vi­tatea me­diului academic! În Spania, am avut aceeași opo­zi­ție și reticență din partea lumii academice, dar am reușit să fac lucruri extraordinare, cu echipe de vo­lun­tari. Cu ei am reușit să adunăm importante ma­teriale ale scrierii iberice, scriere ignorată și ne­des­ci­frată, așa cum și în România există cea de pe tăbli­țele de la Sinaia. Le-am digitalizat, au fost oameni care ne-au aju­tat să le ordonăm cu ajutorul computerului. E nevoie de timp și de efort, dar trebuie să vă urmați cercetarea. În joc este istoria voastră și a Euro­pei.