CRISTINA BĂLAN - "Abia acum mi se deschid petalele"

Bogdana Tihon Buliga
- Moș Crăciun i-a adus marele trofeu al "Vocii României". Un premiu care răsplătește nu doar o voce, cu adevărat de excepție, ci și un om sensibil și împlinit, care știe să facă artă atât pe scenă, cât și în viața de dincolo de luminile rampei -

Emoția, mai presus de orice

- Dragă Cristina, a venit vremea felicitărilor și din partea "Formulei AS" pentru câști­ga­rea "Vocii Ro­­mâniei". Ai fost extraordi­na­ră, meritai să câș­tigi!

- Mulțumesc frumos! Aceste felicitări, venite din partea unei reviste de asemenea prestigiu, înseamnă enorm pentru mine.

- Acum, că febra competiției a trecut, cum te simți?

- Este destul de greu să revii la ceea ce făceai îna­inte. "Vocea României" implică o tensiune atât de in­tensă, încât după aceea nimic parcă nu mai este la fel de incitant. Deși mai auzisem lucrul acesta de la alți con­curenți, nu am crezut până nu am re­simțit eu însămi golul. Da, îmi lipsesc emo­țiile competiției, re­cunosc! Uite, chiar și până azi, în fiecare seară, eu și soțul meu, Gabi, ascultăm și reascultăm momentele mele din "Vocea României", numai ca să retrăiesc stările acelea, să văd desfășurarea de forțe, sceno­grafia, extraordinara trupă care ne-a acompaniat fără greșeală la toate piesele. Pro TV-ul face o treabă grozavă cu această emisiune-concurs.

"Tudor mi-a redat încrederea în mine"

- L-ai avut drept antrenor pe Tudor Chirilă, care câștigă, prin tine, a doua oară consecutiv "Vocea României". Crezi că este vorba doar de noroc sau are el o rețetă secretă care funcționează?

- Nu este deloc vorba de noroc, iar "rețeta" lui este că știe foarte bine să-și pună în valoare concu­renții. În plus, mie mi s-a părut cel mai implicat an­trenor, fapt confirmat chiar și de Marius Moga, care a recunoscut acest lucru în concurs. Trăiește la ma­xi­mum fiecare notă cântată de "elevii" săi, iar asta con­tează foarte mult. Să știi că vocea cu care te înscrii în concurs nu ți-o îmbu­nă­tățește nimeni, ca­li­tă­țile sunt aceleași, există alte lucruri la care se poa­te lucra. Între ele, cea mai importantă este emo­ția. Felul în care re­dai un cântec, felul în ca­re el ajun­ge la inima omu­lui, iată ceva ce Tu­dor știe să cizeleze în cei pe care-i an­trenează. Poa­te și pen­tru că este actor, o pro­fe­sie în care emoția e totul. Iar faptul că el câștigă prin emoție ex­plică, cred eu, și enorma nevoie a ro­mânilor de a fi "miș­cați", de a fi atinși profund sufletește. În cân­tat nu este vorba nu­mai despre voce, de am­bitusuri și emisii, ci și despre cât transmiți și, foarte important, cât de mult crezi în muzica ta. Aici cred că am făcut eu diferența față de ceilalți și tot aici este și meritul lui Tudor. Pentru el a fost foarte greu, pentru că a trebuit să surmonteze handicapul faptului că eu eram deja cunoscută. Paradoxal sau nu, acest lucru a fost dificil pentru amândoi, a trebuit să demonstrăm și mai mult că merit să fiu acolo, că nu era vorba de pile și alte min­ciuni care se tot spuneau. Nu am avut pile, m-am pro­movat extrem de puțin, mult sub ceilalți concurenți, nu am a fost avantajată deloc. Încă o dată, și sper pen­tru ultima oară, spun aceste lucruri, poate în­cepe lumea să mă și crea­dă. Poate citind în această revistă serioasă, veche, de cultură, vor crede. Și un alt merit al lui Tudor, de această da­tă unul pe care-l port cu mine și după "Vocea României", este că mi-a redat în­crederea în mine. O pierdusem, iar el m-a ajutat să o regăsesc.

- Dacă nu ai fi câștigat "Vocea României", tot consideri că ar fi meritat experiența acestui con­curs?

- Da, ar fi meritat. Evident că asta sună bizar din gura unui câștigător, dar chiar dacă nu câștigam, tot ar fi meritat. Experiența în acest concurs este ceva aparte, eu nu mai trăisem așa ceva, cu toți anii mei de carieră. Mai în glumă, mai în serios, noroc de "Vocea României", ca să-mi dau și eu seama de anvergura celebrității mele. Habar nu aveam de ea. Abia când atâta lume a contestat victoria mea, tocmai din cauza acestei celebrități, am conștientizat-o și eu. Ha! Ha! Revenind, îți spun sincer că mă așteptam și la unele comentarii răutăcioase, dar, totuși, am îndrăznit să particip. De ce? În primul și-n primul rând, a fost o curiozitate în legătură cu valoarea glasului meu. Bine, știam că am calități, dar având în vedere că audițiile se desfășoară pe nevăzute, chiar eram ex­trem de curioasă dacă vocea mea și numai ea va în­toarce vreun scaun. În ciuda anilor de concerte, de apariții, de clipuri, nu mai avusesem niciodată o ast­fel de confirmare, și cred că orice vocalist are curiozitatea pe care am avut-o eu. În al doi­lea rând, am participat pentru vizibili­tatea pe care această emisiune-concurs ți-o oferă. Cred că muncești chiar și cinci ani cu mult mai mulți nervi și compromisuri, ca să realizezi ceea ce "Vocea" îți oferă în câteva luni. Iar în al treilea rând, am vrut să-mi ofer o provocare pe care nu mi-o oferisem ni­cio­dată, pentru că nu mai participasem în viața mea la vreun concurs. Eram foarte curioasă cum voi face față, mai ales că nu sunt o persoană competitivă. Eu mereu am concu­rat numai cu mine însămi.

Fetița din Parcul Rozelor

- Ai avut o carieră frumoasă și înainte de acest concurs, cu siguranță vei avea una și mai bună după el. Dar cum a în­ceput totul? Când ai realizat că muzica este calea ta în viață?

- Pentru mine, totul a început la patru ani, când, plim­bându-mă cu mama și mătușa mea în Parcul Rozelor din Timișoara, am zărit scena, care se află și azi în parc. Era în 1985. Am fugit pe scenă, mama a convins gardianul de acolo să mă lase puțin, și așa am dat eu primul "spectacol". Probabil că a durat un minut sau două, dar cei câțiva oameni din parc au aplaudat, iar eu ju­bilam și debordam de dezinvoltura vârstei. În pa­ranteză fie spus, can­doarea cu care cântă un copil sau chiar un tânăr fără experiență scenică este ceva cu adevărat de invidiat. Mi-am dat sea­ma, la un moment dat, că eu o pierdusem, că sunt prea conștientă de mine pe scenă - simțul ridi­co­lului pune o mulțime de bariere în noi, oamenii. Pe parcursul "Vocii Ro­mâ­niei", cred că am mai recuperat din ino­cența aceas­ta sau m-am străduit, oricum. Revenind la vârsta de patru ani, atunci a început totul. Așadar, răspunsul la întrebarea ta este: dintotdeauna am știut că va fi muzică și numai muzică. Am con­tinuat să le cânt vecinilor în spatele blocului, spunându-le că voi fi cântăreață, și nu-mi păsa că mai întâmpinam câte un zâmbet ironic. Am urmat Liceul de Muzică din Timișoara, la violă și secundar pian, iar pe la șapte­spre­zece ani, cântam pe la balurile de boboci și evenimente de genul acesta. Da, părinții m-au sus­ținut, dar nici nu prea aveau încotro, pentru că eram prea hotărâtă. Eram un copil bun la carte, nu cu zece pe linie, ci mai degrabă un elev de 8-9, unul care nu tocește deloc. Am intrat cu bursă la Conser­vator, dar nu l-am terminat. Îmi alesesem pedagogie și nu mi se potrivea deloc, nu am harul pedagogului, care mi se pare esențial în această meserie. Nu exclud, însă, reluarea facultății, la un moment dat, dar pe latură vocală, asta când vor apărea în Conservatoare sec­țiuni de pop, rock, și nu numai belcanto.

Două leoaice

- Din liniștitul Banat, în tumultuosul Bucu­rești... Nu-ți lipsește frumoasa Timișoară?

- Îmi lipsește mult mai mult mama decât Ti­mișoara. La început, acum aproape cinci­sprezece ani, când am venit prima dată în București, am simțit mai tare diferența dintre aceste două orașe. M-au speriat puțin aglomerația și graba din București, mă între­bam mereu de ce se reped oamenii așa, în puhoi, când se face verde la se­ma­for. M-am obișnuit, între timp. Eu mă adaptez foarte bine la orice, și aș minți să mă plâng acum de vreun dor năprasnic de Timișoara. Dacă mi-ar fi, m-aș muta înapoi imediat. Dar mi-e dor de ma­ma! Foarte mult! Avem genul acela de relație în care mama mi-e cea mai bună prietenă. Ne spu­nem tot, cu ea mă sfătuiesc în legătură cu orice. Și acum vorbim foarte mult. Două le­oaice - cele mai bune prietene! Dar nu sufăr după Timișoara sau după oricare lucru din tre­cut. Eu nu văd rostul să suferi după ceva ce-ai lă­sat în urmă. Mergem înainte! Nimic nu urăsc mai mult pe lumea asta decât să sufăr, să mă râ­câie ceva. Eu spun: mi-e dor, nu mi-e dor, îmi place, nu-mi place. Sunt sin­ceră, di­rectă, diplo­­mată numai atunci când este chiar ne­cesar, nu las niciun gând as­cuns să-mi în­carce sufletul. Nu suport să mă frământ. Când spun stop unui lucru, suferința durează o săp­tă­mână. În schimb, se consumă Gabi, soțul meu, pentru amân­doi.

"Nu suferi, mișcă-te!"

- Nu ai suferit nici când ai renunțat la "Im­pact", trupa în care cântai?

- Nici măcar atunci. Mi-am găsit imediat lucruri de făcut. O perioadă, am citit. Dar nu oricum, ci în­con­­tinuu, stăteam în casă și citeam zi și noapte. O altă perioadă, am pictat. Într-o altă etapă, am învățat să lucrez muzică pe calculator, să editez voci. Îmi caut me­reu ocupații mentale, emo­țio­nale. Mai de­grabă te ajută activitatea decât să stai și să suferi. După ce s-au născut ge­me­nii, Toma și Matei, nu pu­team să cânt sub nicio formă. Ei au apărut pe lume pre­matur, veneam aca­să după o lună și ceva de spital, bra­nule, injecții, depre­sie. Îmi trebuia urgent o ac­ti­vi­tate, așa că am descoperit pictura. Pictam încon­tinuu, avem casa plină de tablouri. Și un borcan dacă gă­­seam, și pe acela îl pictam și-l transformam în vază. Ce mai, sunt o persoană hedo­nistă, îmi caut plă­cere în absolut orice. Plăcerea este ceea ce mă stimu­lează pe mine în viață.

- Să înțeleg, deci, că ai renunțat la mu­zica de club, care te-a făcut cunos­cută, tocmai pentru că nu-ți mai oferea bucuria despre care vorbești?

- Da, este și aceasta o cauză a re­nun­­țării mele la muzica dance. Am simțit la un mo­ment dat că nu mai era locul meu acolo, dar, orice aș fi făcut, eram vârâtă cu forța înapoi. Apoi, mai este un aspect: eu sunt o persoană foarte loială. Rareș, colegul meu de la "Im­pact" (trupa care a făcut-o cunoscută pe Cristina încă din 2000, n. red.), m-a ales în urma unui casting. Așadar, el mi-a dat prima șansă adevărată în muzică, în industria aceasta atât de con­tro­versată. Mi-a oferit încredere, a investit mulți bani în proiec­tul lui, la acel moment, mă simțeam legată de Rareș prin firul loialității, al prieteniei, al încre­de­rii, al datoriei. N-am putut nicio­da­tă să-l las fără solistă și am așteptat ca el să renunțe la mine. Iar eu chiar am con­tinuat proiectul "Im­pact" cu Gabi, soțul meu. Nu-mi pare rău deloc de acei ani, mai ales că eu cred cu tărie că fie­care lucru în lu­mea asta are timpul său. Chiar cred în asta, fără să fiu vreo fata­listă. Dar, revenind la eti­chetele pe care oamenii le pun, mi-a fost foarte greu să ies din ceea ce se credea despre mine. Chiar dacă după des­părțirea de Rareș muzica mea se schimbase, chiar dacă avea mai multă "pulpă", să zic așa, de fie­care dată când apă­ream, parcă o mâ­nă invizibilă mă apăsa pe creș­tet înapoi, un fel de: "Ia stai tu aco­lo, unde e locul tău. Nu mai scoate nasul dea­su­pra!". Nu vreau să dau în nimeni, doar explic faptul că totul evoluează, la fel și omul. Asta fac și eu și mi se pare nedrept să nu fiu lăsată. Am sentimentul, însă, că voi reuși. Eu chiar simt că abia acum mi se des­fac pe­talele, la trei­zeci și patru de ani parcă am întinerit, viața acum în­cepe. Simt mul­tă plă­cere și dragoste în jur.

Un cuplu nou, dar cu vechime în câmpul muncii

- În primul rând, din partea soțului tău, care ți-a fost cel mai fierbinte susținător în timpul con­cursului. Arătați foarte fru­mos împreună. Armonia dintre voi iradia și pe ecranul televizorului, lucru destul de rar în ziua de azi. Cum v-ați cunoscut?

- Ne-am cunoscut în București, în 2001, prin intermediul unui prieten, pe treptele unui studio. Dar nu atunci a început relația noastră. Nu a fost dragoste la prima vedere. Am devenit prieteni, iar după vreo trei ani, când Gabi a luat frâiele organizatorice ale trupei "Impact", am început să lucrăm împreună. De atunci am devenit cei mai buni prieteni și mult timp ne-am amăgit, spunând tuturor că se poate, se poate ca un bărbat și o femeie să fie cei mai buni prieteni. Eram foarte mândră de asta. Nu a fost chiar așa, ha! ha!, dar și acum spun că toată povestea asta cu prie­tenia a fost benefică, pentru că sentimentele s-au se­di­mentat în timp, sentimente reale, nu cele fulge­ră­toare, de atracție fizică, de pasiune, care de obicei plea­că la fel de repede cum vin. Recunosc, a fost bizar când am devenit un cuplu, pentru că nici nu ne dădeam seama prea bine ce se întâmpla. Se instalase și familiaritatea aceea între noi, de sute de ore și mii de kilometri pe săptămână petre­cuți în mașină, pe la concerte. Eram un cuplu nou, dar vechi, în același timp. Ei, acum, după atâția ani, susțin că este mult mai bine să cunoști omul de lângă tine când începi o relație. Asta este părerea mea.

- Aveți doi copii minunați, lucrați îm­preună. Mai găsiți și răgazul de a petrece cu adevărat clipe doar voi doi?

- Nu avem timp de absolut nimic, dar nu-i bai. Nici să facem curățenie în casă nu reușim pe de-a-ntregul, cu băieții noștri care, la doi ani jumătate, sunt extrem de zglobii. De-a lungul a trei ani, abia acum două luni am fost prima dată la un film, doar noi doi. Partea bună este că nu sunt mare amatoare de "ieșiri". Mie îmi place cuibul. De fapt, amândoi suntem destul de casnici. Eu nu suport alcoolul, nu beau cafea, nu fumez, de ce aș ieși cu Gabi în oraș, când, după ce adorm piticii, putem sta de vorbă cât vrem, fără să fim bruiați? Timpul nostru este petrecut în cuibul nostru. Nu suferim deloc că nu avem vreme să ieșim.

- E început de an, ce dorințe ți-ai pus când a sărit dopul șampaniei și am intrat în 2016?

- Îmi doresc să cânt muzica sufletului meu. De asta îmi pasă acum, asta mă motivează și-mi dă aripi. Am noroc cu Gabi, care se ocupă de promovare, marketing, toate lucrurile acestea mâncătoare de nervi și energie. Nu știu ce m-aș face fără el, mai ales că industria muzicală, peste tot în lume, nu mai înseamnă decât marketing, PR, management... Esența ei, adică muzica în sine, este aproape pe ultimul loc în acest lanț. Îmi doresc să fac muzică pentru toată lumea, să nu credeți că mă ascund într-un beci și compun o muzică neînțeleasă. Deloc. Creez muzică pentru toți, muzică plăcută, ușor de înțeles, dar nu lipsită de substanță. Atât văd, atât visez: piese, piese, piese. Am și avantajul că eu îmi compun singură melodiile, singură scriu textele, tot eu le înregistrez, singură fac structuri de piese, tot eu le editez, le aranjez. Nu depind de nimeni, ceea ce îmi oferă o libertate extraordinară. Pot spune exact ce simt în muzică, iar dacă dorința de a mi se îngădui să fac asta se îndeplinește, voi fi cel mai fericit om. Mulțumesc pentru interviu, un an sănătos, vesel și armonios vouă și cititorilor voștri, din partea familiei Bălan!