Despre "sașii de dor", cu BEATRICE UNGAR - "Cum dă firul ierbii, sașii se întorc acasă, în România"

Catalin Manole
Redactor-șef la "Hermannstädter Zeitung" din Sibiu, membru al "Forumului Germanilor" din România

Migrații de primăvară

- Conduceți de zece ani cel mai important săp­tă­mânal de limbă germană din România. Nimeni nu știe ca dvs. cum mai bate inima sașilor din Ar­deal. Deși majoritatea lor au plecat, sunt vești că, to­tuși, s-ar mai întoarce acasă. Este adevărat? Se întorc sașii în România sau este doar o iluzie?

- De când România a intrat în UE, ceva s-a schim­­­bat. Sașii nu își mai fac con­cediul în Mallorca, vin în Ro­mânia. Mulți se întorc cel puțin pentru o perioadă. Dacă până în 2007 asta era o ex­cep­ție, acum cei mai mulți vin să își facă va­can­țele aici, în "Heimatland", patria lor de obârșie. Noi le spunem "sași de vară" sau "sași de dor", pen­tru că duc dorul de țară și vin să și-l aline în timpul ve­rii. Mulți au în Germania pen­sii și vin să trăiască aici mai bine ca acolo. Altfel spus, hibernează în Germania și vara vin în România. Dar în Germania stau toată iarna și plă­nuiesc ce să facă la întoarcerea în România, ce să pună în grădină și ce să mai repare la ca­să. Cum dă firul ierbii, ei sunt aici, pe me­te­­reze. Un alt as­pect este că, în ultimii ani, tot mai multe în­tâl­niri ale co­mu­­nităților nu se mai fac în Ger­ma­nia, ci în Ro­mâ­nia. Un fenomen ce se extinde, de la an la an, în tot mai multe sa­te săsești.

- De fapt, de ce-au plecat sașii din Ro­mânia? Au tânjit după adevărata lor iden­titate, germană?

- Dacă nu aveau în Germania niște privi­le­gii, nu plecau. Pe de altă parte, Germania a vrut să repare din greșelile trecutului. A fost cumva o "reunificare a familiilor", așa s-a spus atunci, pentru că mulți aveau rude ră­ma­se acolo din al doilea război mon­dial. Dacă în Ro­mânia ar fi fost la fel ca în Germania, pro­ba­bil nu ar fi plecat nimeni, dar nu era, era dictatură. Din 1976, sașii au fost o marfă de vân­zare... Pe vre­mea aia oricine avea oportunitatea să plece, pleca. Iar după '90, a fost din inerție, oa­me­nii deja stăteau pe bagaje făcute... A venit atunci și mi­nistrul de Externe al Germaniei și ne-a zis: "Veniți să vedeți". Dar oa­menii au auzit doar "veniți", nu și "vedeți", și nu au mai pus în cumpănă avantajele și dezavantajele. Fiind o comunitate destul de unită, de multe ori, dacă pleca preotul, plecau toți cu el. Aproape 150 de mii de sași au plecat în mai puțin de un an. Mulți și-au vândut casele din România pe nimic și abia apoi au realizat ce au pierdut. Între timp, s-au mai lămurit, au înțeles că și în Germania cafeaua tot cu apă se face...

Clopotele bisericilor bat din nou

- Vara, când se întorc acasă, în satele lor din Ardeal, sașii se mulțumesc doar să-și zugrăvească în casă și să-și pli­vească gră­di­na sau se im­pli­că în viața co­mu­nității?

- Vă dau un exemplu din sa­tul Ruși. Acolo se întorc în fie­ca­re vară cam 30 de familii și toți au cerut să fie re­primiți în rân­du­rile enoriașilor Bi­sericii Evan­ghe­lice din Ro­mâ­nia. Ei au des­chis această por­tiță, și-anume, să poată și cei plecați să facă parte din biserica-mamă. Pentru că mulți dintre ei aici au crescut și au avut o comunitate strânsă, în care au făcut primii pași. Legăturile sufletești rămân, chiar dacă locurile nu mai arată așa cum au fost cândva. Chiar dacă unii nu merg în Germania, la biserică, aici au ținut neapărat să își declare apartenența la ea și, mai ales, să meargă efectiv la slujbe. Un alt exemplu ar fi în satul Hosman, unde anul trecut, cei veniți în vizită, vreo 50 de sași, i-au cerut anume preotului să țină slujba pentru ei, deși acolo nu se mai ține în mod regulat. Asta pentru că, la orice serbare se întâlneau, sașii așa făceau: mai întâi mergeau să îi mulțu­mească lui Dumnezeu. La Nocrich, biserica a fost dată la cercetași, în ad­mi­nistrație, pentru că acolo nu mai este niciun sas. Dar cei plecați au strâns bani în Germania și au renovat biserica din sat. Nu e o restaurare propriu-zisă, dar au pus-o la punct. Tot mai frec­vent după intrarea Ro­mâniei în UE, orga­nizațiile din Germania au adunat bani acolo și au re­novat biserici de aici, deși ei vin doar o dată pe an la întâlnirea fiilor satului. Dar vor să știe că biserica în care s-au rugat cândva este bine, așa cum o știau din co­pi­lărie, sau de când au plecat. Eu cred că le­gă­tura sașilor cu bise­rica este, în pri­mul rând, un gest ce ține de nor­malitate. Strămoșii lor au cons­truit aceste biserici cu efor­turi foarte mari, în vremuri mult mai grele decât acum. Redeschiderea și refacerea lor nu sunt ca să se scrie la ziar, ci este ceva normal. Și ne bucurăm că Biserica Evanghelică a reușit să îi facă și pe românii din sate, și pe cei din administrație, să înțeleagă că, în cele din urmă, este o chestiune de patrimoniu comun. Repa­ra­rea bisericilor săsești este importantă, dar nu este doar problema noastră, pentru că patrimoniul e al tuturor. Din păcate, din partea statului român vin foarte puțini bani. Sunt biserici din secolele 13-14, monumente istorice rare atât în România, cât și în Europa. Mă bucur că acest mesaj s-a înțeles și că, de multe ori, chiar românii sunt cei care păstrează bi­serica satului vie. De exemplu, la Hărman, lângă Bra­șov, nu mai aveau clopotar, iar în sat se trăgeau tot­dea­una clopotele la diferite eveni­men­te și chiar și pen­tru vreme rea. Într-o zi, a venit un român la Bise­rica Evanghelică și a spus: "Vreau eu să bat clo­po­tele. Nu îmi trebuie bani". De când mă știu, clopotele sașilor ne spuneau tuturor ce se întâmplă. Am fost de acord, și acum este clopotar în sat. Astfel de gesturi mici leagă comunitatea. Din păcate, timpul nu trece în favoarea acestor biserici, unele dintre ele sunt pă­ră­site, aflate în sate pustii. Până acum au fost reparate 18 biserici cu bani europeni, și mai avem încă 19 pe lis­tă, dar cam 200 de biserici au nevoie de ajutor urgent.

- Cât de mare mai este acum comunitatea sa­și­lor din România și cât de unită este?

- Comunitatea sașilor este în mod oficial de aproximativ 14 mii. În toată țara, vorbitori de limbă germană s-au declarat cam 36 de mii. În județul Si­biu, comunități importante sunt la Mălâncrav, Cis­nă­dioara și Agnita. Suntem o comunitate unită... în di­ver­sitate. Înainte, comunitățile săsești erau destul de separate, însă pentru că nu mai suntem așa mulți, ne întâlnim cu toții, indiferent de satul de care aparținem. Dacă înainte, de exemplu, exista mândria de a merge la biserica din satul tău, astăzi, așa ceva nu mai există. Așa este la Cârța, unde se adună sași din 18 sate, și merg cu toții în aceeași biserică unde se ține slujba.

- Sunt câteva clișee în care românii îi așează pe sași: buni gospodari, cinstiți și buni camarazi. Ar trebui să cunoaștem și alte lucruri despre sași?

- Este adevărat că, în privința sașilor, avem de-a face cu o discriminare pozitivă, însă în general, nu cred că sunt necesare nici prejudecăți nega­ti­ve, nici pozitive. Cel mai bine ar fi ca oamenii să se cunoască așa cum sunt. Iar asta nu­mai prin întâlnire și co­mu­nicare se poate realiza. Nu cred în portretul-robot al ni­mă­nui. Privită mai de-aproape, comu­nitatea sa­și­lor cred că ar putea să dez­văluie o istorie inte­resantă, dar și oameni valoroși, mai puțin cu­noscuți. De cu­rând, s-a pus în vânzare o carte, un proiect de manual de istorie pentru școala ge­nerală, cu istoria mino­ri­tății germane pe înțelesul tinerilor. Am avut sur­priza să vedem că, în­tr-un timp scurt, s-a ajuns la a zecea ediție a acestei cărți! Ceea ce este foarte bine: în­seam­nă că există deschiderea de a ne cu­noaște mai bine unii pe alții. Dacă istoria mino­ri­tăților din Ro­mânia s-ar introduce în manualele de istorie, cred că ar fi un ma­re câștig pentru toată lumea.

Sărbătoarea tradițiilor

- La Timișoara, orașul de origine al Hertei Müller, câștigătoarea Premiului Nobel pentru Lite­ratură, există un cenaclu literar important al vor­bi­torilor de limbă germană. Mai sunt și altele?

- Mai există o întâlnire anuală la Reșița și mai multe întâlniri prilejuite de carte la Sibiu. La Sibiu nu este neapărat un cenaclu, este mai degrabă un punct de întâlnire pentru lansări sau prezentări de carte. Cărți scrise de și despre sași cred că sunt în medie 150 pe an, ceea ce este destul de bine pentru co­munitatea noastră restrânsă.

- Deși "sașii de dor", cum îi numiți dvs., vin aca­să doar vara, și cei care trăiesc permanent în Ro­mânia sunt destul de puțini, tradițiile lor cunosc o adevărată renaștere. Cum se explică acest fenomen?

- Vara, când vin, sașii țin chiar ei obiceiurile vechi. Iar în unele locuri, tradițiile săsești sunt duse mai departe de români. Ei ne dansează acum multe dansuri. La Liceul Bruckenthal din Sibiu sunt cam 180 de elevi care vor să învețe aceste dansuri, și au făcut cursuri speciale pentru asta. Din fericire, în felul acesta a renăscut și țesutul de porturi tradiționale săsești, și la Târnăveni există chiar un centru im­portant. E o revenire a tradițiilor și ăsta este viitorul! Cu cât știi mai bine de unde vii, cu atât vei avea o relație mai bună cu celălalt. Este o clarificare a rădă­cinilor foarte importantă, mai ales în contextul euro­pean actual. Deși au fost minoritari, sașii așa au su­pra­viețuit în istorie, apărându-și identitatea.