UN VIS ÎN FLĂCĂRI

Bogdan Lupescu
Cu jalba la Împăratul

Sfârșit de toamnă în anul 1882. Patru țărani ro­mâni, cu straie albe și plete lungi, stau stingheri, într-o piață uriașă din centrul Vienei, în fața majes­tuosului palat al Habsburgilor. Veniți pe jos tocmai din Buco­vina, fuseseră aleși de obștea sătească să ducă o jalbă la împărat: prea­luminatul Franz Josef, să le îngă­duie prin mila și strălucirea lui, ridicarea unei biserici ortodoxe în satul lor românesc, pierdut printre munți. Hai­nele li-s prăfuite, opin­cile schimo­nosite de-atâta drum. O mie de kilometri peste munți, prin păduri și prin nesfârșita pustă ungu­rească. Și-acum, pala­tul Hofburg le stă dinainte, copleșindu-i cu măreția lui. Casa împăratului! Nici la o sută de pași n-ai voie să te apro­pii de por­țile lui. Gărzile imperiale îi opresc. "Cine sunteți, de unde ve­niți?", îi întreabă un bărbat cu fire­turi, privindu-le bun­dițele cu blană de dihor la mâneci și cămeșoaiele lungi, strân­se în chimir. "Bucovina? Cum ați ajuns aici?...". Soldații îi alungă. Cei patru stau și se sfă­tuiesc. Con­ducătorul lor, Sava Pra­lea, privește încrun­tat spre palatul cu sute de odăi scăldate-n lu­mini. Un om dârz, înalt, cu pomeții sculptați în piatră, așa cum îl arată fotografiile. "E prea mare rușinea să ne-ntoar­cem acasă, să zicem că nici măcar n-am fost primiți de Împărat!", își zice, când, deodată, vede câteva calești aurii apropiindu-se de palat. Dintr-o trăsură coboară însuși Franz Josef, îmbrăcat ca în fotografii, în unifor­ma sa militară. Nu mai are nimic de pierdut. Se repede spre gărzi și strigă către Îm­părat, în cea mai curată limbă germană: "Majestate, am venit tocmai din Bu­co­vina ca să vorbim olecuță cu dumneata! Nu plecăm de aici, Majestate!...". Suve­ranul se oprește și îl pri­vește mirat. Sunt față în față, mai marele Impe­riului austro-ungar și un țăran buco­vinean în opinci. E în­crun­tat împăratul. Masiv, cu favoriți și mustață bo­gată. Garda vrea din nou să îi alunge, îmbrâncindu-i cu arme­le. Dar atunci se întâmplă o minune. Franz Josef ridică brațul și face semn să fie lăsați.

"Nu putem trăi fără Dumnezeu"

Nimeni nu poate ști ce l-a făcut pe împărat să-i pof­tească în palat. Citise "ceva" în ochii acelui mun­tean cu pomeți pietroși și înalți, o noblețe cu care-și stăpânea disperarea? Sigur este că după ce i-a chemat înăuntru, i-a pus și la masă cu el. "Ce vreți?", i-a în­trebat. "Biserică vrem, preamărite. Noi nu putem trăi fără Dumnezeu", a răspuns Sava Pralea, cu glas înalt. "Oamenii au strâns bani, au dăruit pământuri, au făcut sacrificii. N-au nevoie decât de-un cuvânt, de drepta­tea Măriei Voastre." Vorbesc și ceilalți țărani. Îi zic suveranului că ăsta este marele lor vis. Că oamenii care i-au trimis nu-și pot trăi credința ortodoxă fără biserică. Franz Josef îi ascultă și zice "nu". Ridicarea unei biserici ortodoxe ar constitui un antecedent foar­te periculos pentru întreg imperiul. Toate bisericile din Bucovina fuseseră închise. Rămăseseră doar trei mâ­năstiri, Moldovița, Dragomirna și Putna. Împăratul se ridică de la masă și vrea să plece. Atunci, lui Sava Pralea îi vine un gând ce va străbate veacurile și istoria. Cu lacrimi în ochi, spune că dacă cererea le este împlinită, biserica va fi închinată căsătoriei prin­țului moștenitor Rudolf, cu principesa Ștefania a Bel­giei. Că se vor ruga pentru tânărul cuplu imperial, în cântări de clopote și de toacă. Impresionat de gândul bucovineanului, Franz Josef se așează din nou la masă și sem­nea­ză aprobarea de înălțare a bisericii. Ba le oferă celor patru jălbari și bani, o trei­me din prețul construcției, plus patru policandre din cristal de Boe­mia, drept dar din partea principilor căsătoriți, precum și alte odoare, care aveau să ră­mână în biserică. A fost acesta un caz unic în timpul celor 144 de ani de ocu­pație habsburgică, și nemaiîntâlnit în toate cele 40 de provincii ale impe­riului. Biserică ortodoxă în Bu­co­vina! Cei patru țărani s-au întors acasă ca niște învingători, întâm­pinați de oameni îmbră­cați în haine de sărbă­toa­re. O întâm­plare preami­nunată, păs­trată până în ziua de azi, în amintirea și sufletele sătenilor din Po­iana Stam­pei.

Pe urmele adevărului

"Erau altfel de oa­meni aceia. Hotărâți, cre­deau în visul lor. Au făcut biserica în nici un an de zile. Catedrală din bârne de brad, cu cinci turle, foarte mare, pentru vremurile de-atunci. Toți oamenii s-au jertfit pentru ea. Toți! Au dat vita din grajd, su­manu' din cui, au dat calu', oile din staul, ca să pună bani pentru biserică! Numai o Evan­­ghelie costa atunci cât două perechi de boi. Și toți au știut, neam de neam, zise din tată-n fiu, cât sacrificiu a fost ca să se-nalțe bise­rica. "
Paraschiva Abudnăriței e strănepoata directă a lui Sava Pra­lea, omul care i-a vorbit împăratu­lui. În fa­milie s-a păstrat întoc­mai în­tâmplarea petre­cută atunci, povestită de bunic. Stă în fața mea cu un maldăr de acte și de fotografii. Pa­­ras­chi­va s-a născut în Poiana Stampei și a moștenit, cred, ceva din firea înaintașilor săi. O simți din as­pri­mea patimii cu care vor­­bește, apă­sând pe cuvinte, de parcă fie­care vorbă ar fi rostită ca să rămână așa, în­cremenită pe veci. A fost profesoară de ro­mână și scrie acum mo­no­grafia satului ei de naștere. A colindat prin tot fostul imperiu, din Cernăuți și până la Viena, ca să găsească documente despre strămo­șii ei, ca să vadă locurile pe unde au pribegit. La Viena a mers mai mult "ca să-și închipuie". Cum vor fi arătat cei patru țărani bucovineni, în luxul acela imperial? Paraschiva nu l-a prins pe străbu­nicul Sava. Dar aproa­pe îl poate "ve­dea", din descrie­rile bunicului Ioan Pralea și din docu­mente. A găsit la Cernăuți co­respondența dintre sătenii învin­gători și marele pictor Epaminonda Bu­cevschi, pe care l-au chemat să pic­teze biserica ime­diat după ce-au primit aprobarea împăratului. "V-aș ruga să mi se pună la dispoziție o locuință și un local luminos pentru lucru, compus din trei piese, precum și ajutorul comunei, pentru a nu pierde vremea cu trebu­rile mena­jului. Aștept, prin urmare, devizul pentru a putea să declar dacă pot accepta lucrul pentru prețul fixat sau nu", le răspun­dea, în 1883, pictorul renumit în toată Academia de Artă din Viena, prieten al lui Eminescu, cel ce pictase mari mâ­năstiri ale Bucovinei, catedrale în Roma, Viena și Zagreb, inclusiv celebrul portret al lui Ștefan cel Mare pe care-l știu azi toți românii. Mii de florini au adunat localnicii ca să-și vadă lăcașul ridicat și împodobit, ca să se bucure de îngerii și sfinții lui Epaminonda, pictați cu tristețe, în ultimii săi ani, îna­inte de-a se stinge de boală, la numai 48 de ani... Icoanele împărătești, catapeteasma suflată cu aur, dar și vasele liturgice de aur, candelele de argint și poli­can­drele de cristal, dăruite de împărat. Din Ardeal au pri­mit Evanghelia cu care a slujit însuși Mitropolitul Andrei Șaguna, tipărită de acesta, în anul 1859. Iar sfințirea a fost săvârșită de chiar Mitropolitul Bu­co­­vinei și Dalma­ției, Silvestru Mo­rariu-Andrievici, cel mai ma­re a­pă­rător al drep­tu­rilor ro­mâ­nilor bu­covi­neni din toate vre­murile.
"E greu să-nțelegeți ce-a în­semnat biserica asta pentru oa­me­nii din Poiana Stampei. Nu-i așa, o biserică oarecare. Toată sufe­rința lor, toată jerfa e adu­nată în pereții aceia zugrăviți cu sfinți stră­­vechi. Toate aceste odoare erau încă acolo, înă­un­tru. Peste 130 de ani de istorie și sacrificii. Oamenii încă știu. Nu neapărat că au toți monografia în case, primită în dar de la noi, dar le-a rămas așa, o mândrie, din poveștile bă­trâ­nilor. C-au reușit să facă sin­gura bise­rică ortodoxă în vremu­rile acelea... La sfințirea ei, s-au adunat puhoaie de oameni din toată Bu­covina. Primul preot a fost nimeni altul decât Si­meon Florea-Marian, cel mai mare folclorist al românilor. E statuia lui acolo, în față. O să vedeți. Oamenii încă știu. Îi apasă istoria. Mereu s-au simțit responsabili pentru biserica asta. S-o țină în viață. S-o ocrotească. Apoi au adunat iarăși bani pentru ea, aproape cinci miliarde de lei. Au refăcut-o, albă, nouă. Ca o mirea­să era. Ca o mireasă..." Și Pa­raschiva Abudnăriței iz­bucnește în lacrimi.

Trei ore blestemate

Anul trecut, pe 18 februarie dimineața, Paraschiva se afla într-un magazin de legume din Vatra Dornei. Vorbea liniștită cu un vânzător pe care-l cunoștea. Deo­dată, în prăvălie a intrat un bărbat neguros, "cu căciulă brumărie și cojoc" - care-i zice vânzătorului: "Ați auzit, arde biserica din Poiana Stampei..." La în­ce­put, Paraschiva a crezut că n-aude bine. Poate cea­laltă biserică, din Podu Coșnei... Sau poate cea din deal, de la Dornișoara?... Nu se poate să fie cea ve­che! Abia apoi, când și-a dat seama c-ar putea fi ade­vărat, a simțit "că i se taie picioarele". I s-a făcut rău acolo, în magazin. Vestea cea rea fusese adevă­rată! Biserica a ars din temelii, vreme de trei ore, cu toate tezaurele ce se aflau înăuntru. Trei ore! Atât! Istorie transformată în cenușă.
Împreună cu soțul ei, Ioan, Paraschiva Abudnăriței a scos o monografie a satului Poiana Stampei. Om al locului, fost militar, bărbatul cunoaște bine munții și oamenii, așa că îl rog să-mi fie călăuză, pe drumul meu către satul acela mare, ascuns între piscurile Rod­nei și Călimaniului. Omul conduce mașina atent prin zăpezi, știe locul ca-n palmă, recunoști în el colonelul de vânători de munte, azi în vârstă de 65 de ani, care-a trăit o viață doar printre soldați în pustietăți primej­dioase. Cu toate astea, când vine vorba despre biserica arsă, vocea i se înmoaie. "Simțeam mereu nevoia să intru în ea. De sute și sute de ori m-am rugat acolo nu doar la slujbele obișnuite. Simțeam că acolo ceva mă ajută. Lucrul ăsta cu arma, cu grenada, cu trotilul e ceva foarte... apăsător. Mă rugam la Dumnezeu și stăteam cu calendarul creștin în mână, încercând să fac o planificare, să nu trag, să nu folosesc arma­men­tul în zilele de sărbătoare. Doar bunul Dumnezeu m-a ajutat ca în 38 de ani de carieră să nu se-ntâm­ple ceva rău sub comanda mea, așa cum se-ntâm­pla des, pe-atunci, în meseria noastră. E un loc bine­cuvântat acela. Un loc cu atâta pace..."
Oprim pe culmea Florenilor, lângă un cimitir întins și pustiu. De-aici se vede toată Poiana Stampei. Case mari, risipite pe vale, cu hornuri fume­gând peste zăpe­zile cețoase. De-aici a văzut colo­nelul, pe 19 februa­rie, când tocmai venea dinspre Vatra Dornei, o flacără mai înaltă decât toate acope­rișurile, țâșnind de undeva din mijlocul lor, ca o trâmbă apocaliptică ce-acoperea cu fumul ei dus de vânt jumătate din întinsul depre­siunii. Aici a oprit mașina și s-a uitat. I-au dat lacri­mile. Și-a zis că așa ceva nu este cu putință...

Un blestem?

Am ajuns în Poiana Stampei chiar de Bobotează. Imediat după slujbă, când preotul merge să sfin­țească apa cea binefăcătoare a râului, preschimbând-o în aghiaz­mă mare. Am văzut atingerea undei curate și neîncepute, norodul îngenuncheat pe malul înzăpezit al Dornei, lângă crucea de gheață. Apoi șirul de oa­meni s-a întors în procesiune înapoi, spre biserică, în spatele celor doi preoți ce țin de toarte "ciubărul Ior­danului" și-al flăcăilor cu prapori înalți, ce strigă de ră­sună valea: "Ci­ra­leeesaaa, Doam­neee!". Întreg satul se află pe uliță, femei și bărbați, tineri și bătrâni, iar înaintea tuturor e un copil ținând în mâini o icoa­nă. Merg spre biserica lor, îmbujorați de ger, bărbătoi roșii în obraz, în cojoace din care ies aburi, femei parcă tot bărbă­toase, cu glas cân­tat și baticuri groase; un miros bun de putere și statornicie a gospo­darului, pe care îl știu din anii copilăriei, umple curtea cea largă a bisericii, până spre cimitir. Parcă ți-e rușine. Te simți "prea mic" între acești țărani zdraveni și hotă­râți, care strigă într-un singur su­flet: "Ciraleee­saaa!..."
Poporul înconjoară apoi teme­lia, înălțată nici un metru de la pământ. Și, ca la un semn, peste toți se lasă tă­cerea. Oamenii înge­nunchează înain­tea unei biserici care nu mai există. Își fac cu toții sfânta cruce. Bătrânul preot Domițian Tătaru stă deasupra lor și îi stropește cu apă din busuiocul binecuvântat. Ca un călugăr arată, în sutana lui sărăcă­cioa­să, cu epitrahilul ros și sumecat peste cealaltă mână, în care ține o cruce străveche. Chipul i-e țepos și albit parcă peste noapte, ochii în­cercănați, osteniți, cuprinși par­că de o veșnică melancolie iubitoa­re. Le zice oamenilor că din apa sfin­țită azi vor putea bea și peste cinci ani, și peste zece... Că asta e o mare taină. Aș­tept sfârșitul evenimentului, apoi mă stre­cor printre localnici și-i întreb de vechea biserică. Doar când aud cuvântul, izbucnesc în plâns. De parcă ar plânge după un om. Trei femei îmbrobodite, ținând sticle de aghiaz­mă în mâini, îmi zic că în ziua aceea a incen­diului "au pierdut totul". "De atunci suntem numa' în doliu", spu­ne una, Eufrosina, neputându-și șterge lacrimile ce curg parcă fără voie. "O fost casa noas­tră. Aici ne-am simțit ocrotiți, sute de ani. Aici ne-am pomenit, aici ne-am botezat, ne-am măritat. Nu se poate o neno­rocire mai mare. Strămoșii noștri s-o bătut atât ca s-o țină și noi n-am fost în stare... Cu ce-am greșit? Nu mai suntem oameni de-atunci. Unde ni-i casa? Unde-i acum casa noastră?..."
Toți oamenii zic la fel. Par buimăciți de întâm­plare. Biserica arsă le stârnește nedumerire și spaimă. Cu ce-au greșit? De ce i-a pedepsit Dumnezeu? Unii plâng. Știu toți istoria despre acea căsătorie imperială, sfârșită așa de dramatic, cu sinuciderea prințului Ru­dolf. S-a crezut că-i bles­tem. S-a crezut că ei n-au fost vrednici, sătenii. Cu toate astea, își fac cruce și înge­nunchează în fața unei temelii de o jumătate de metru, ca și cum întreaga catedrală de lemn ar mai exista.
Primul a observat poli­țistul de peste drum. Tre­cuse doar puțin pe acasă, în grabă, să-și ia niște acte. Atunci a văzut pe fereastră cum explodează geamurile alta­rului. S-a dus și-a cerut cheia bise­ricii, să vadă ce este. Și când a deschis ușa, aerul pătruns înăuntru a stârnit focul ce zăcea moc­nit, în altar. Brusc, flă­cările au izbucnit până la cer. "Ferească Dumnezău. O fost iadul! Nu se poate, nu mai pot să-mi amin­tesc!", spune tulburat Elisei Todașcă, unul din gos­po­darii fruntași ai satului. "Stăteam toți aici, în jurul ei, și plângeam, văzând cum se mistuie sub ochii noștri. Și nu puteam face nimic. Nimic!..." Toate te­zaurele bisericii au ars în dimineața aceea. Icoanele, sfinții lui Epaminonda de pe catapeteasma poleită cu aur, evangheliile ne­pre­țuite, potirele, documente vechi, policandrele primite de la Franz Jo­sef. Toate erau acolo, înăuntru. Toa­te s-au topit ori s-au făcut scrum. Elisei știe măsura dezas­trului. A fost de trei ori la rând primar în Poiana Stam­pei, unul din "oamenii vechi", care s-a luptat ani la rând, c-o tena­ci­tate in­credibilă, pentru drepturile consă­tenilor săi. De 11 ori a luat dru­­mul Bucureș­tiu­lui, ajun­gând pâ­nă la Gu­vern, președinte și la Co­misia Europeană, reu­șind să câș­tige în cele din urmă peste 3000 de ha de "pă­duri grănicerești", în­stră­i­nate din dreptul is­toric al satu­lui. E iubit de toți acest mun­te de om, încă ținut în funcția de "vice", la cei 76 de ani, pentru meritele sa­le. Dar nu-i mai pasă nici de func­ție, nici de ni­mic. Se uită la o bise­ri­că ce nu mai există de­cât în sufletul lui. Și, di­tamai băr­batul, plânge.
În cele din urmă, co­boară lângă noi și părintele Domițian. Simte despre ce vorbim. Și noi știm despre el. Că-n ziua aceea de 19 februarie, oamenii l-au ținut să nu se arunce în flăcările bisericii. A leșinat, și săte­nii l-au dus cu ambulanța, în stare de inconștiență, direct la spital. O lună de zile a fost ținut în Spitalul Militar de la Cluj, medicii nereușind să-i pună niciun diagnostic. Bolnav "de supărare", au zis, temându-se că din această cauză ar putea să își piardă și viața.
"Am vrut să mor, domnucule. Să mă bag acolo, în foc, în altaru'meu drag", zice, cu privirea înroșită de-o amărăciune ce nu se va stinge niciodată. E fiu al satului, ca și Elisei, din 1982 a păstorit biserica asta. A stat alături de ea mereu, părtaș la multele miracole ce s-au petrecut într-însa. "O bijuterie a ortodoxiei o fost, domnucule. Veneau de pe toate văile astea ale Dornelor, din toată Bucovina!... Aici o căpătat darul nașterii femei care n-aveau rod în pântec. Și-o refăcut viața oameni disperați, ajunși la pragu' sinuciderii. «Biserica săracilor», așa i s-o zis. Mulțimi de năcăjiți o fost ajutați prin rugăciune la icoana făcătoare de minuni care o fost acolo, în altar. Maica Domnului în picioare, cu Pruncul, iar pe partea cealaltă, Mântui­torul singur cu globul în mână - icoana «dublă», pictată de Epaminonda Bucevschi. Toate s-o dus. Toate erau înăuntru. Și era gata-gata de sfințire, dom­nucule! Ca o mireasă era. Cinci miliarde de lei strânși de bieții oameni, cu atâta trudă... Acuma, pe 26 iulie, trebuia să fie resfințită!..."
Singurul lucru care l-a ținut în viață pe părintele Domițian Tătaru a fost gândul la oamenii săi. Gropa­rul Marcu Carpea, care s-a băgat în flăcări, înaintea pompierilor, reușind să scoată din altar sfântul anti­mis, veșmin­tele și documentele stră­vechi ale bisericii. Doina Isopel, o femeie care a intrat și ea în incendiu, scoțând în brațe prapori și icoane neprețuite. I-a văzut cu ochii lui pe acești țărani, pășind fără teamă în flăcările ce cuprindeau biserica, în timp ce el era ținut de brațe, neputincios, zbă­tându-se înlă­crimat. Doina Isopel avea doi copii care o așteptau acasă. Marcu Car­­pea avea familie și el - o săptămână a zăcut la pat după aceea, din cauza traumelor. Pentru acești oa­meni, măcar pentru ei, părintele Domițian s-a hotărât s-o ia de la capăt. A uitat anii de jertfă în care n-a avut alt vis decât să-și vadă biserica refăcută și resfințită. "Mi-am șters amintirile", zice. Anul trecut, pe 26 iulie, chiar în ziua în care trebuia să fie resfințirea, părintele a așezat pe altarul ars piatra nouă de temelie.



Cei ce vor să îi sprijine pe locuitorii din Poiana Stampei în această nouă încercare de a-și construi o biserică, pot folosi conturile:
RO22CECESV433RON1096614 (lei) și
RO24CECESV43C1EUR1096615 (euro),
C.U.I 13290534 sau tel. 0740/11.95.49 (consilier Vladimir Popescu). Garantăm că fiecare leu va fi folosit cu rost.