Românul sfânt din Țara Sfântă: Ioan Iacob Hozevitul

- Duminica aceasta, pe 31 ianuarie, Patriarhia de Ierusalim a recunoscut sfințenia Cuviosului Ioan Iacob Hozevitul, trecându-l în propriile sinaxare. Patriarhia Română l-a canonizat încă din 20 iunie 1992, când i s-a fixat ca dată de pomenire ziua de 5 august, în care el a trecut la Domnul. Este singurul român cu moaște întregi din Țara Sfântă, unde s-a nevoit până la moartea sa, petrecută în anul 1960 -

Visul

Își amintea, adesea, de nopțile din deșert, nopți lim­­pezi și-adânci, în care cerul uriaș, spuzit cu stele, se prăbușește, parcă, peste pământ. Așezat la gura peș­terii sau pe vreo piatră, alături de cuviosul Ioan, pe­treceau în tăcere, lăsându-și mintea să li se suie nestin­gherită spre Dumnezeu. Trecu­seră douăzeci de ani de atunci, dar Pavel, ajuns acum arhimandrit în America, nu putea uita anii petrecuți în pustiu. Fusese unul din­tre puținii ucenici ai Sfântului Ioan Iacob Hozevitul. După ce a petrecut câțiva ani în Țara Sfântă, a plecat peste ocean, ca să ducă credința veche în Lumea Nouă, întărit și de anii petrecuți în pustie, cu învăță­torul său. L-a și visat într-o noapte. Pă­rintele Ioan Iacob i s-a arătat senin și luminos, zi­cându-i: "Dacă vrei să mă vezi, vino la peștera Sfintei Ana din Valea Hozevei. Dacă vrei să mă vezi!" Vor­ba asta din vis nu avea cum să fie întâmplătoare. Prins în lucrările mâ­năs­tirii pe care tocmai o construia în America, părin­tele Pavel a lăsat treburile neter­minate, pornind la drum, alături de câțiva ucenici, ca să-l vadă pe bunul său duhovnic din Țara Sfân­tă, nevoitor în pustiul Ho­zevei.

Un prunc răstignit de soartă

În anii de început ai primului război mondial, țăranii din Crăi­niceni, un sat aflat chiar pe ma­lul Prutului, nu foarte departe de Dorohoi, puteau vedea trecând spre ța­rină o femeie bătrână cu un prunc în strai­ță. Mergea încet, pe ulițele colbuite, până ajungea în câmp. Acolo așeza copilașul la umbra unui copac, iar ea tru­dea de una singură, până seara. Bătrâna era văduvă de mult timp și purtase în inimă dorul de a se călugări. Dar cum nepoțelul îi rămăsese orfan de ambii părinți, își luase gândul de la mânăstire și se grijea doar de el. Mama pruncului se stinsese pe când acesta avea doar șase luni, iar pe tatăl lui, Maxim, îl luaseră la oaste. După o vreme, au primit carte că bărbatul pierise în lup­tele primului război mondial. Din familia cea fru­moasă, mai rămăsese o femeie bătrână și văduvă și un copil.
Așa și-a început drumul prin viață Sfân­­tul Ioan Iacob Hozevitul. Oropsit, fără părinți, având-o alături doar pe buna lui. Dar ceea ce soarta îi răpise cu atâta ne­în­durare, Dumnezeu îi dăduse pe alte căi. Bu­nica lui, Maria, era o femeie sfântă, pli­nă de dragoste și blân­dețe, iar dorul ei după Hristos s-a întipărit și în ini­ma băia­tului, căci sufletul pruncilor e moale și mlă­­­dios, iar faptele celor din jur se lipesc ușor de el. Sfân­tul Ioan a primit la botez numele de Ilie, iar figura aspră și nevoi­toare a marelui prooroc avea să-l ocro­teas­că, după cum spunea mai târziu, și să-l tragă spre rugăciune. Cum pășise în viață prin ușa durerii, Iliuță se maturizase, cres­cuse mai altfel decât ceilalți copii din sat. Era grav și tăcut, aplecat mai mult spre ru­găciune și cărțile sfinte, decât spre joacă și năzdrăvănii. Îi citea des bunei din evan­ghelii, iar ea se trăgea într-un colț, acolo unde avea me­reu aprinsă o candelă, în fața icoanei Maicii Dom­nului, și făcea metanii. Când ajungea la patimile lui Hristos, o auzea în întunericul cald al odăii cum plânge înăbușit, cu suflarea întretăiată și fruntea lipită de pământ. "De ce plângi, bună?" "Plâng, copile, pentru că nu sunt mama ta," îi răspundea bătrâna. "Sunt bunica ta, sunt bă­trână, iar după moartea mea, vei rămâne cu totul singur și orfan pe lume. Dar să ai cre­dință în Dumnezeu, să te rogi mereu, să iubești Biserica, să fugi de păcat și să-ți aduci aminte de cei care te-au crescut. De vei face așa, te va acoperi Maica Domnului și vei scă­pa de multe primejdii. Eu nu-ți doresc altceva mai bun în viață decât să ajungi preot și să slujești lui Hristos".
Dar bunica cea bună, care-l că­rase în straiță la câmp și-l învățase primele rugăciuni, nu a mai apucat să-l vadă slujind. S-a prăpădit în 1923, pe când Iliuță avea doar zece ani. Rămas de acum cu desăvârșire or­fan, fără părinți sau bunici, a ajuns în casa unui unchi, Alecu Iacob, care mai avea șase copii, dar care s-a îngrijit ca el să aibă parte de carte. Primele clase le-a făcut acasă, în sat la Crăiniceni, gimnaziul la Lipcani-Hotin, iar liceul, la Cozmeni-Cernăuți. Era însetat de cunoaștere, iar rudele s-au gândit să-l dea mai departe, să facă Facultatea de Teologie de la Cernăuți. Dar în sufletul băiatului creștea un alt dor, dorul de Hristos, care o mistuise și pe bunica lui. Nu avea cum să nu-i calce pe urme. În serile nesfârșite când îi citea din Scrip­tură, iar buna suspina pentru patimile Mântuitorului, de bună seamă că în sufletele lor se plămădise o legă­tură de nedesfăcut. Legătura sufletelor care merg îm­pre­ună spre Dumnezeu.

O voce de sus

Între sfatul familiei unchiului său, care-l voia preot, și chemarea adâncă a inimii, care îl îndemna către călugărie, s-a săpat o prăpastie greu de trecut. Sufletul său era la mijloc, agățat de o cumpănă pe care nu știa cum să o treacă. L-ar fi slujit pe Hristos și într-un fel, și în altul, dar dragostea lui era pentru că­lugărie. Cum nu voia să-și mâhneas­că familia, a în­ceput să se roage cu stăruință. Și Dumnezeu i-a luminat mintea, într-o zi de vară a anului 1933. Împlinise douăzeci de ani. Mun­cea pe câmp de unul singur și se ruga Lui Hristos și Maicii Sale să-l învețe ce să facă. În zbuciumul acela a auzit limpede un glas venit de Sus, răsunând până în străfundul inimii sale - "Mânăstirea!" Atât. Pe urmă s-a așter­nut liniștea. În prima duminică, Ilie și-a strâns cărțile, a luat din casa părintească icoa­na Maicii Domnului și Sfânta Cruce și a plecat la Mânăs­tirea Neamț. A fost primit de starețul Nicodim, viitorul patriarh al României, care l-a rânduit cu ascul­tarea la infirmerie și biblioteca mânăstirii. Aici avea el să de­prindă tainele tămăduirii cu plante, învățând să-i vin­dece pe oameni cu leacurile pe care le în­vă­țase de la bunica sa. Când a împlinit 23 de ani, a fost tuns în monahism, primind numele de Ioan. Un nume care l-a așezat sub rugăciu­nea celor mai mari prooroci ai Vechiului Testament, Ilie Tezviteanul, al cărui nume l-a primit la botez, și Ioan Înain­temer­gă­torul Domnului, care l-a ocro­tit din clipa când s-a călugărit. Amân­doi proorocii sunt cunoscuți ca mari pustnici, iubitori ai ne­voinței în singură­tate. Sfântul Ioan Iacob a vrut să le calce pe urme și să se sihăs­trească și el în pustiul Țării Sfinte, iar Domnul i-a împlinit rugă­ciunea la scurtă vreme după ce s-a călu­gărit.

Sfântul plantelor

Mânăstirea Neamț nu avea bani să-i dea pentru a ajunge până la Ierusalim. Așa că tânărul monah Ioan și-a vândut toată moștenirea rămasă de la părinți, iar cu ce primise pe bruma de avere, i-a luat cu el în Țara Sfântă și pe alți doi călugări ai lavrei moldovenești, Claudie și Damaschin. Du­pă ce s-au închinat la Mormântul Dom­nu­lui, cei trei au iernat la Mânăstirea Sfân­tu­lui Sava. Când a venit primăvara, Claudie și Damaschin s-au întors în România, dar părintele Ioan a rămas. Sufletul i se lipise de locurile unde a trăit și pătimit Mântui­torul. Deși și-a iubit mult patria și neamul, pe care le pomenește duios în scrierile sale, dragostea de Țara Sfântă i-a biruit dorul de casă. Peste ani, când era deja preot și duhovnic, avea să le scrie unor maici pe care le povățuia: "De aș avea lacrămi de sânge, cu ele aș scrie rândurile acestea, ca să fie mai bine pricepută du­re­rea pe care o am, pentru urgisirea neamu­lui nostru de astăzi și pentru urâciunea și turburarea care domnește între noi!"
Părintele a stat în Mânăstirea Sfântului Sava timp de zece ani. La început a fost paraclisier, iar apoi a slujit, ca și la Neamț, la infirmerie. Era vremea celui de-al doi­lea război mondial, și mulți suferinzi își căutau alinare la bolnița lavrei. Părintele Ioan, care ajunsese să cunoască bine ierburile deșer­tu­lui, îi tămăduia cu rugăciunea și cu leacurile sale. Așa a ajuns foarte iubit nu numai de monahii greci, ci și de beduinii care alergau să-i ceară ajutorul. Îl numeau doctorul mânăstirii și veneau la el ca la ultimul liman. E greu de spus acum, după atâta timp, cât a fost lucrarea Domnului și cât a medicinei populare, pe care el o deprinsese încă de mic copil, dar e sigur că a împletit totdeauna rugăciunea cu leacurile făcute din plantele deșertului. Iar harul lucra prin fierturile făcute din ierburi, săvârșind, adesea, adevărate minuni.
În 1947, smeritul monah de la Sfântul Sava a fost hirotonit diacon, și la câteva luni, preot, cu aprobarea Patriarhului Nicodim al României, care-i fusese stareț la Mânăstirea Neamț. Tot atunci a primit și ascultarea de egumen al Schitului românesc "Sfântul Ioan Bote­zătorul", de pe Valea Iordanului, pe care a purtat-o timp de cinci ani de zile. Dar sufletul său delicat și contemplativ era însetat de rugăciunea în singurătate. Își dorea să plece în pustiu, să trăiască asemenea prooro­cilor Ilie și Ioan, ocrotitorii săi. Visa să se sălăș­luiască într-o peșteră, împreună cu ucenicul său, mo­na­hul român Ioanichie Pârâială, pe care-l cunos­cuse în anii de dinainte de război. Iar Domnul îi va împlini acest dor. În 1952, s-a retras din ascultarea de egumen și a plecat la Mânăstirea Sfântului Gheorghe din pustiul Hozevei. Avea să fie ultimul popas în dru­mul său spre cer.

Culmile rugăciunii

Părintele Ioan fusese tot timpul un călugăr fără cusur. Smerit, tăcut, mare rugător, plin de iubire față de semeni. Dar aici, în pustiul Hozevei, a atins el cul­mile rugăciunii. S-a însingurat total, pentru ca vor­bi­rea cu Dumnezeu să nu-i fie tulburată de nimeni. La început și-a căutat o peșteră aproape de cea în care, potrivit tradiției, trăise însuși Sfântul Prooroc Ilie. Dar cum acolo veneau mereu pelerini de toate religiile, a plecat mai adânc, în pustiu. Și-a găsit o altă peșteră, foar­te izolată, la care se ajungea doar urcând pe o sca­ră lungă. Din acest sălaș, în care trăia mai aproape de păsări decât de oameni, nu avea să mai plece nicio­da­tă. Nu cobora în vale la mânăstire și nici nu primea pe nimeni în afară de părintele Pavel, care i se alătu­rase de la o vreme, nevoindu-se într-o peșteră apro­piată, și de părintele Ioanichie Pârâială, ucenicul său cel mai apropiat, care îi aducea din când în când pu­țină apă, pesmeți și măsline. Asta era singura lui mân­care, din care gusta doar o dată pe zi.
Sfântul iubea mult liniștea nopții și cerul înstelat al deșertului. Liniștea aceea de început de lume, netul­bu­rată de foșne­tele pădurii sau de ciripitul păsărilor, care îi învăluiesc mereu pe sihaștrii din pă­durile noastre. Obișnuia să iasă noaptea din peșteră și să privească stelele înde­lung. Apoi își ridica mâinile spre cer și în­ce­pea să se roage. Rămânea așa, ru­gându-se cu mâi­nile ridicate, adâncit în lumina lui Dumnezeu, până când cealaltă lumină, a zorilor, îi mângâia fața. Atunci se întorcea în peșteră, scria poezii și traducea din lim­ba greacă sfaturi ale sfinților părinți. Nu se odihnea nici noaptea, închinând-o cu totul rugăciunii. Ațipea doar în timpul zilei, pe o scândură întinsă în peșteră, în loc de pat. Drept pernă, își așezase la creștet o pia­tră.
Nevoința aceasta abruptă și foarte aspră i-a topit trupul, care era, oricum, puțintel și măcinat de slăbi­ciuni. Fusese bolnav și în obștea Mânăstirii Sfântului Sava, dar acolo traiul era mai lesnicios. În vara anului 1960, s-a îmbolnăvit grav, dar alte leacuri decât plan­tele lăsate de Domnul în deșert nu a luat și nici nu a vrut să-și părăsească pește­ra, să coboare la mânăstire, ca să fie îngrijit. De bună seamă că aici, în adâncul pustiului, se învrednicise de o iubire dumnezeiască pe care nu o gustase în altă parte. Cum să se dezlipească de lumina lui Hristos, pentru un beteșug al trupului? Așa că a răbdat, deși simțea cum viața i se scurge din trupul firav. Ucenicul său, părintele Ioanichie Pârâială, spunea că privirea sa lăuntrică era ațintită, în ultimele luni, tot timpul asupra Golgotei, unde trăia cu tot sufletul pătimirea lui Hristos. Cu ultimele puteri, a în­semnat pe peretele peșterii data de 5 august. Știa că atunci avea să moară. S-a împărtășit pentru ultima oară cu sfintele taine, iar în dimineața zilei proorocite, s-a ridicat puțin, a binecuvântat peștera de trei ori și apoi și-a dat duhul.
Când părintele Amfilohie, starețul Mânăstirii Sfân­tul Gheorghe Hozevitul, a venit să-l prohodească, un alai de păsări a umplut peștera. Au slujit cu greu. Păsă­ri­le se zbuciumau, zburând pretutindeni, închizân­du-le cărțile de rugăciuni, stingându-le lumânările. Într-un sfârșit, înainte de îngropare, s-au potolit ca prin minune și s-au așezat toate pe trupul Sfântului Ioan, nedorind să-l părăsească. Păsările simțiseră iubi­rea care iradia din inima acestui monah pribeag, ce sfârșise îmbrățișat de Hristos.

Descoperirea sfintelor moaște

Părintele arhimandrit Pavel a venit din America în luna august a anului 1980. Nu știa că Sfântul Ioan Iacob murise, așa că s-a dus la Mânăstirea Sfântului Gheorghe Hozevitul, cu gru­­pul de ucenici, sperând să-l poată ve­dea, așa cum fusese înștiințat prin vis. Când a aflat că părintele său du­hovnic plecase din lumea aceasta, în inimă i-a încolțit un gând. I-a cerut voie egume­nului mânăstirii, părinte­­lui Amfilohie, să urce până la peștera sfântului, ca să săvârșească o slujbă de pomenire. Sta­rețul s-a învoit cu greu, dar, pentru că părintele Pavel bă­tuse atâta cale din America, l-a lă­sat în cele din urmă să săvârșească parastasul. Cuvintele rostite de sfânt în vis îi răsunau pă­rin­telui Pavel în minte - "Dacă vrei să mă vezi, vino la peștera Sfintei Ana din Valea Ho­ze­vei". Se gândea că tre­buie să le în­de­plinească întocmai, dar, ca să-și vadă duhovnicul pentru ulti­ma oară, tre­buia să desfacă mormân­tul. Grea ho­tă­râ­re! La început, starețul Amfilohie nici nu a vrut să audă, dar părintele Pavel a stăruit îndelung și-a primit încuviințarea. Pentru că în po­deaua de piatră a peșterii nu se putuse săpa o groapă, mormântul sfântului Ioan Iacob fusese clădit din pietre, umplut apoi cu pământ, iar deasupra fuseseră bătute scânduri. Cu o balama veche au desfăcut lemnele, iar atunci întrea­ga peșteră s-a umplut de o mi­reas­mă puternică de mir. Au început să sape, gândindu-se că, după atâția ani, vor găsi doar oseminte. Prima dată le-a apărut barba pust­nicului Ioan. Era întreagă, ca atunci când îl înmor­mân­taseră. Apoi pă­rintele Pa­vel a dat la o parte pământul care îi acoperea sfântului ochii. Erau întredeschiși și întregi. Printre pleoapele neputrezite se vedea încă al­bastrul stins al irisului. Cu mâinile grăbite, au aruncat tot pământul cu care fusese acoperit. Atunci au văzut că tot trupul Sfântului Ioan Iacob era neputrezit, și din el se răs­pândea pretutin­deni o mireasmă de rai. Au luat sfin­tele moaște ane­voie și le-au coborât până în bi­serica mânăstirii. Vestea s-a răspândit cu repezi­ciu­ne. Încet, în jurul Sfân­tului Ioan Iacob s-a creat un cult. Pelerinii bolnavi veneau la mânăstire, se închinau moaștelor și uneori plecau tămăduiți. Celor care se îndoiau de sfin­țenia lui, Dumnezeu le trimitea semne înfricoșătoare. Așa s-a întâmplat cu o femeie care cre­dea că trupul sfân­tului s-a păstrat întreg din cauza cli­mei uscate. Când a ajuns în fața sicriului, capul părin­telui Ioan Iacob s-a întors spre ea, ca și cum ar fi dorit să o pri­vească în ochi. Femeia s-a îngrozit atât de tare, încât a fugit pe treptele bisericii, dar s-a împie­di­cat, a căzut și și-a rupt picioarele. Dar cea mai aspră cer­tare au primit-o chiar mai marii Patriarhiei de Ieru­sa­lim, care, în fața numă­rului din ce în ce mai mare de pele­rini, s-au pripit și au vrut să îngroape moaștele la loc.

Recunoașterea

În camera largă, răcoroasă, se simte parfumul de ierburi care îmbracă dealurile din preajma Mânăstirii Putna. E dimineață și un soare auriu pătrunde sfios înă­un­tru și ne încălzește taifasul. Stau de vorbă, de aproa­pe un ceas, cu un călugăr trecut de șaizeci de ani, in­trat, deja, în fără-de-vârsta monahilor, în acel răs­timp pe care ei îl petrec pregătindu-se de marea pleca­re.
Părintele Iacob Bârsan s-a nevoit ani întregi în Mânăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, ca ucenic al părintelui Ioanichie Pârâială, care i-a murit în brațe. Am putea spune că e un fel de nepot duhovnicesc al Sfân­tului Ioan Iacob, despre care știe multe, direct de la părintele Ioanichie. Îmi vorbește despre nevoințele aspre ale celor doi monahi. Despre mâncarea puțină și rugăciunile îndelungi, despre ultimii ani din viața sfân­­tului și despre descoperirea moaștelor. Părintele Iacob Bârsan știe bine ce s-a întâmplat după ce trupul nepu­tre­zit al sfântului a fost scos la lumină și așezat spre în­chinare, în biserica Mânăstirii Sfântul Gheor­ghe Ho­zevitul. Episcopilor greci de la Ierusalim, care conduc Patriarhia ortodoxă din Țara Sfântă, le-a fost greu să primească faptul că un străin de neamul lor, un român pribeag, a ajuns la sfințenie și e acum cinstit chiar într-o mânăstire grecească. Așa că Patriarhul Ie­ru­salimului, împreună cu alți trei episcopi, au luat ho­tă­rârea de a-l îngropa la loc pe Sfântul Ioan Iacob. Atunci a inter­ve­nit Dumnezeu. Părintele îmi vorbește blând, în graiul dulce al lui Creangă, despre grozăviile întâmplate la Ierusalim în urmă cu mai bine de treizeci de ani. În gla­sul lui nu simt nici urmă de obi­dă. Doar o ini­mă împăcată cu tot ce rânduiește Domnul.
"Părintele Ioanichie Pârâială a insistat foate mult pe lângă mai marii Patriarhiei să nu-l îngroape pe sfânt. Dar episcopii s-au ho­tărât să nu-l asculte. Și, pe rând, au murit toți: trei mitropoliți și patriarhul însuși. Patriarhul a făcut infarct, iar ceilalți s-au stins și ei foar­te repede - unul a avut blocaj renal, altul un atac cerebral. Toți patru - trei mitropoliți și un patriarh - au murit în același an! Și atunci a rămas Sfântul Ioan Iacob așa, neîngropat. Când a murit patriarhul, s-a făcut sinod, să vadă pe cine să pună în loc. La alegeri, a ieșit patriarh un arhimandrit, Diodor. Acesta știa de Sfântul Ioan, și când a venit vorba de moaș­tele lui, el a spus: «Eu l-am cunoscut! Era sfânt de când era în viață ! Eu eram dra­goman, iar el era venit de câtva timp din Ro­mâ­nia. A fost un monah foarte aspru și sever cu el însuși. Și cred că este sfânt! Nu mă în­doiesc de sfințenia lui !»".
În felul acesta, prin rânduiala lui Dumnezeu și ocrotirea Patriarhului Diodor al Ierusalimului, peleri­nii din toate colțurile lumii s-au putut închina moaș­telor Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, românul pribeag care s-a desăvârșit în Țara Sfântă. A urmat apoi cano­nizarea sa de către Patriarhia Română, încă din 1992, iar acum, în această duminică, recunoaș­terea târzie din Partea Patriarhiei Ierusalimului.
La finalul acestei istorii, îmi vin în minte cuvintele scrise de însuși Sfântul Ioan Iacob, în urmă cu mai bine de jumătate de veac: "Dacă nu avem dragoste între noi, atunci nici pe Domnul nu-L avem cu noi (așa grăiește Sf. Scriptură), căci Dumnezeu dragoste este și cea din urmă poruncă dată Sfinților Săi Uce­nici a fost porunca dragostei."