Elena Ion are nouăzeci și șapte de ani și a trăit mai bine de jumătate din viață căutând cinci morminte. Părinții și trei frați. Acum știe că nu le va mai găsi niciodată și își trăiește durerea cu demnitate și modestie, într-o casă veche, pe o stradă liniștită din Câmpulung.
Este sora fraților Arnăuțoiu, vestiții "partizani" din Muscel, aflați în fruntea rezistenței anticomuniste din Munții Făgăraș, despre care s-au scris zeci de cărți. Frații și părinții ei s-au stins în temnițele comuniste, ea însăși a făcut mulți ani de închisoare, fiind arestată de două ori. Elena Ion este printre puținii supraviețuitori ai unor vremuri întunecate din istoria noastră, iar amintirile sale sunt mărturii vii peste care nu se poate trece.
Tatăl satului
Născută în 1919, în comuna Nucșoara, din județul Muscel, Elena Ion este fiica Laurenției și a lui Iancu Arnăuțoiu, care a fost învățător în sat. A avut patru frați. Cel mai mare, Ion, ofițer de cavalerie, a murit pe front, în Crimeea. Ordonanța lui le-a adus părinților o șuviță de păr legată cu panglică tricoloră. Atât a rămas în urma unui "băiat desăvârșit, pentru care dragostea de țară era mai presus de propria viață." O șuviță de păr și un mormânt pierdut în pustiul războiului. Primul, din cele cinci. A fost o lovitură grea pentru familie. Doamna Elena alege o fotografie din teancul aflat pe masă în fața noastră și mi-o explică: Laurenția, mama ei, în mare doliu după feciorul pierdut, este alături de cel de-al doilea băiat, Toma, fost ofițer în garda regală, înlăturat din armată după abdicarea silită a Regelui Mihai. Privesc chipul împietrit de durere al mamei din fotografie, privirea oțelită a fiului de lângă ea și ascult vorbele grave, aproape sacadate, cu care femeia din fața mea îmi spune istoria neamului ei. Ceva din dârzenia mamei a ajuns și în fermitatea aspră a fiicei, despre care n-ai zice că urmează să împlinească o sută de ani. "Tata a fost un om deosebit, a educat în spirit patriotic toate generațiile de elevi pe care i-a școlit, dar mai ales copiilor lui le-a impus să iubească adevărul, să-și iubească țara și pe regele lor. Tata era devotat satului, era doctorul și avocatul sătenilor, era părintele tuturor. Era foarte prețuit, un om vesel și iubit de toți. I-au zis «Tatăl satului», pentru că nimic nu se făcea în sat fără sfatul lui, nici măcar o nuntă. Ajunsese să fie naș la aproape tot satul. Mama era o femeie demnă, de o cinste ireproșabilă, care n-a îngăduit nici cea mai mică abatere de la purtarea cuviincioasă și cinstită. O femeie înaltă, șatenă, tare muncitoare. Îi adora pe frații mei, cărora le făcea toate poftele. Toma era un băiat înalt, frumos, foarte ambițios, vorbea puțin, era mereu îngândurat, foarte încăpățânat. Anton, al treilea frate, a fost ofițer de rezervă în aviație, a fost rănit însă, la București, când s-au retras nemții, ajungând mare mutilat de război. A stat mai mult prin sanatorii. Petre, fratele mai mic, a făcut o școală comercială, și tata a hotărât ca el să se întoarcă în Nucșoara, să moștenească gospodăria părintească. Aceștia am fost noi, cei din familia învățătorului Arnăuțoiu, și acum n-am rămas decât eu. O vreme, am avut o viață de familie împlinită și armonioasă, însă venirea comuniștilor la putere a întors lumea noastră pe dos. Și întoarsă a rămas pentru totdeauna. Eu nu mai văd acum să citesc, ca să mă informez, să fiu la zi cu ce se întâmplă, ceea ce e foarte dureros pentru mine. Mă mai uit la televizor, dar veștile mă înfiorează, mă tulbură. Mă gândesc la ceea ce a fost această țară românească, pe ce valori s-a bazat ea, văd ce este astăzi și mă îngrozesc. Îi plâng pe urmașii mei, căci nu știu ce viață vor avea mâine, poimâine, în asemenea timpuri grele."
"Plata ar fi un glonț"
După școala primară făcută la Nucșoara, Elena Arnăuțoiu a urmat liceul la Câmpulung. S-a căsătorit apoi cu profesorul de istorie Florea Ion și în 1939 s-a născut băiatul lor, Viorel. Au locuit mai întâi la Craiova, apoi la Slatina, după care au ajuns la Câmpulung, unde soțul ei a fost director la Liceul comercial. Și-au cumpărat și o casă, numai că după plecarea fraților ei în munți, aceasta a fost naționalizată. "Dacă-ar putea povesti zidurile ei prin câte am trecut de când am cumpărat-o... Acum, pentru copii ar fi mai simplu dacă m-aș duce la ei, la București. Dar cum pot eu să părăsesc casa în care s-au îngropat toate durerile și bucuriile vieții mele? Tot ceea ce mă înconjoară aici îmi aduce aminte de trecut, fotografii, cărți, albume pe care le pot răsfoi atunci când mă simt singură. De-aici n-am să plec decât atunci când am să mă duc sus în cer, la cei dragi, de care mi-este tot mai dor."
Schimbarea s-a produs după abdicarea Regelui Mihai și a fost dramatică pentru întreaga familie. Toma Arnăuțoiu, ofițer în garda regală, a fost dat afară din armată. A mai avut voie să poarte haina militară doar șase luni. În acest răstimp, a venit la Câmpulung, la sora lui, Elena. A vrut să ceară sfatul ei și al cumnatului, profesor de istorie, despre vremurile pe care le trăiau. "Eu am fost ca o mamă pentru frații mei. A doua mamă, când erau la studii veneau la mine, îi ajutam cu ce puteam, le pregăteam ce le plăcea mai mult, găseau la mine un sfat bun totdeauna. Veneau după mine pe oriunde am fost." Profesorul Florea Ion i-a spus lui Toma să se înscrie la o facultate și să uite că a fost militar în garda regală, căci comunismul nu va putea fi înlăturat devreme. Dar pentru Toma Arnăuțoiu, vorbele acestea au părut o insultă. Cum să nu poată fi înlăturat comunismul? "Florea", i-a răspuns fostul ofițer, "te respect că mi-ești cumnat, că mi-ai fost profesor, dar pentru cei care gândesc ca tine, plata ar fi un glonț!" Aceste vorbe au închis pe veci casa familiei Ion pentru Toma și aceea a fost ultima vizită a lui la Câmpulung. Sora lui nu l-a mai văzut niciodată, pentru că în 1949, frații ei s-au alăturat rezistenței din munți, unde au stat ascunși nouă ani, înainte de a fi arestați și condamnați la moarte. Nu l-a mai văzut pe fratele ei, i-a auzit doar pașii și lanțurile cu care era legat, în nopțile în care era dus la anchetă, pentru că au fost, o vreme, vecini de celulă, la închisoare.
Rezistența din munți
Toma Arnăuțoiu s-a înscris la București, la facultate. Acolo a luat legătura cu colonelul Arsenescu și au hotărât să înființeze o organizație de luptă anticomunistă cu sediul la Nucșoara. "Acest Arsenescu avea un frate procuror la procuratura militară în București și avea legături cu o ambasadă străină. Au făcut o ședință la București, unde au venit vreo treizeci, treizeci și cinci de persoane, foști ofițeri, avocați, profesori și alții, și au pus la cale formarea acestei organizații. Erau optimiști. Credeau că într-o lună de zile vin americanii și ne scapă de ruși." Urma ca a doua zi după această întâlnire, Toma și cu Arsenescu să plece la Nucșoara, unde să continue organizarea. Acum se știe că unul dintre cei prezenți a trădat și că începând de a doua zi, securitatea a fost pe urmele lor, de când au plecat din București. "A știut tot ce-au făcut, pas cu pas, cum s-au dus la un unchi de-al meu la Brădet, care era frate cu mama, preotul Victor Popescu, la care au dormit o noapte, cum au plecat la casa de la Nucșoara, cum au început să se organizeze, să ia legătura cu preotul din sat, cu învățătorii din împrejurimi, cu oameni mai de seamă." Muscelul, zonă bogată și pur românească, n-a fost colectivizat pe-atunci, dar începuseră amenințările comuniste de luare a pământurilor. Oamenii erau toți "îndârjiți, îndârjiți", așa că n-a fost greu să adere la mișcarea de rezistență care începuse să se organizeze. Într-o noapte, securitatea i-a încercuit, dar au reușit să fugă în munți. Frații Toma și Petre Arnăuțoiu, colonelul Arsenescu și alți simpatizanți ai mișcării, printre care "Jugleanu, cu soția și copilul, un fin de-al nostru, doctorandul Marinescu și mai mulți alții, care urmau să fie alimentați de cei rămași în sat." Era primăvara anului 1949. Dar americanii mult așteptați n-au mai venit și partizanii au stat ascunși nouă ani, pînă în 1958, când au fost prinși. În tot acest timp, au fost ajutați cu alimente de cei rămași în sat, numai că securitatea a început arestările printre cei care-i aprovizionau pe "bandiții" din munți. "A fost destul să prindă pe unul, și ăsta i-a dat în vileag pe toți. Nu din răutate, ci pentru că pur și simplu nu știau cum se ține un secret. Îmi aduc aminte că în toamna lui 1949, s-a făcut un lot masiv de arestări printre care a fost și mama, și Elisabeta Rizea, mulți bărbați și femei din sat. La noi în casă nu mai era nimeni, pe tata îl arestaseră încă din primăvară, așa că acolo s-a instalat securitatea."
Cu frica în sân
Elena Ion era în această perioadă în Câmpulung. Ochii securității erau ațintiți asupra ei. "Mă tot chemau la securitate și mă chestionau, le spuneam că nu știu nimica, deși eu aveam informații despre fugari, de la un văr care era preot aici, la biserica din Schei: Ilie Dragomirescu - a fost și protopop, era băiatul surorii lui tata care locuia în Capul Piscului. El aproviziona toate bisericile cu lumânări, tămâie, cum se obișnuia. Veneau la el după lumânări, și preoți de la Nucșoara. Vărul meu nu le lua bani pe marfă: «Dați acolo ce trebuie la verii mei din munți», le zicea. El îmi spunea și mie care sunt noutățile. Dar eu n-am șoptit la nimeni niciun cuvânt. Nici măcar soțului meu nu i-am spus. Niciodată, nimic. Așadar, aveam informații de la preotul Ilie Dragomirescu, vărul meu, dar și de la o țărancă din piață, care avea un magazin de cereale. Surorile ei erau în legătură cu frații mei, acolo, în munte. La ea veneau milițieni la cumpărături și ăștia vorbeau și ea îmi șoptea și mie una, alta, despre ei."
- V-a fost frică în perioada aceea?
- Da, dar am sperat că se va termina într-o lună, căci așa știam, că vin americanii și scăpăm. O minciună sfruntată, de care nici nu mai vreau să aud și din cauza căreia au intrat la închisoare sute de oameni. Am stat cu frica în sân, pentru că eram urmăriți tot timpul. În 1950, ne-au naționalizat și nouă casa, ne-au băgat chiriași, noi am rămas cu o cameră, pentru care a trebuit să plătim chirie. Vă dați seama ce înseamnă asta? După ce am făcut eforturi ca să cumpărăm casa, să ajungem în situația să plătim ca să stăm în ea. Apoi, soțul meu a fost dat afară din învățământ, fiind considerat dușman al poporului, și pe mine m-au arestat, la fel ca pe frații și cumnatele mamei. Așa a început un lung șir de suferințe fără sfârșit.
Castronul cu lacrimi
Elena Ion a fost dusă la București. Amintirile primei închisori sunt și acum, la mai bine de o jumătate de veac, tulburătoare. "Ne-au dus pe toate femeile în niște saivane de oi, la marginea orașului. Nu erau paturi, erau doar niște scânduri, pe care ne culcam. Pentru învelit aveam o pătură mizerabilă, și când dădeai cu mâna pe ea, te murdăreai, iar sub cap aveam un bolovan în loc de pernă. Dormeam una lângă alta, și sus și jos, ca sardelele. Când am intrat în saivanul acela, m-am îngrozit. Într-un colț erau niște țigănci care se jeleau, altele se băteau, unele se înjurau, era o gălăgie de mi s-a părut că sunt în iad. M-am urcat pe un pat și am văzut de sus tot spectacolul. Erau acolo soții de politicieni, femei considerate legionare sau chiabure, dar erau acolo și deținute de drept comun, hoațe și prostituate. Toate eram băgate la un loc. Scopul era să ne "educe" alea de drept comun. Ne puneau să le despăduchem, ne batjocoreau, Doamne, prin ce am trecut!" De la București, a fost repartizată la închisoarea de la Ocnele Mari, unde a lucrat la popota ofițerilor. Ajutor i-a fost o vreme Eugenia Mureșanu, venită de la canal, care i-a povestit despre prietenia ei cu Lucian Blaga. Într-o zi, l-a descoperit printre deținuți pe tatăl ei. Cu mare greutate și cu precauții uriașe, dar și cu complicitatea unui gardian mai omenos, a reușit să-i dea o chiftea. "Când îl scoteau la plimbare, îl băgau mai întâi în veceu și acolo i-am lăsat de mâncare. Tata era înnebunit de foame, saliva uitându-se la alimentele care erau în bucătăria unde lucram, dar nu puteam să-i dau mai mult, pentru că eram strict urmărită. Îmi era o milă așa de tare de el, săracul, cum îi tremurau buzele de foame."
După ce a făcut un an de închisoare, deși urma să fie eliberată, Elena Ion a mai primit un an de detenție și a fost dusă la coloniile de muncă de la Pipera, împreună cu mătușile ei. Acolo a fost colegă de detenție cu soția generalului Ulea de la Palatul Regal, cu doamna Madgearu, cu doamna Codreanu, soția "Căpitanului", cu alte soții de doctori, avocați și politicieni din vremea aceea. Au săpat straturi, pentru a planta legume, pe o miriște unde nu mai fusese grădină de zarzavat până atunci. Pământul era tare ca piatra. Desțelenirea a fost chinuitoare, normele de lucru uriașe. "Eu m-am născut la țară, știam ce e aceea o sapă, deși mama nu m-a pus niciodată să sap în câmp, poate doar niște flori am săpat, până să fiu arestată. Mă uitam la doamnele cu care eram colegă de închisoare, nici nu știau cum să țină sapa în mână. Când dădeau cu sapa, săreau bulgării de țărână uscată în toate părțile. Ca să-mi pot face norma, m-a ajutat mama preotului Vasilescu de la Stoenești, care fusese arestat în lotul Arsenescu. Ea era de la țară, fusese arestată administrativ, adică fără să fi făcut ceva, doar pentru că era mama preotului care fusese în relație cu Arsenescu. Când dădea cu sapa, se cunoștea. Ea m-a ajutat ca să-mi împlinesc norma, căci mie mi s-au umflat picioarele și nici nu mă mai puteam mișca." Cât a fost bolnavă, Elena Ion a fost ajutată de mama preotului, care îi oprea din mâncare ceea ce era mai bun și mai consistent, îi dădea câte o bucată de pâine, împărțea tot ce avea cu ea și-o ajuta mereu să-și facă norma de muncă. Într-o zi, a primit dreptul să scrie o carte poștală acasă, și în cele douăzeci de rânduri regulamentare, i-a spus soțului ei unde este. Acesta a venit "la vorbitor" la ea împreună cu băiatul. "N-am putut să vorbesc cu băiatul nimic, pentru că a plâns încontinuu, iar soțul meu n-a putut să-mi spună decât că suntem nenorociți, că a fost dat afară din învățământ și că băiatul nu a mai fost primit la școală din cauza arestării mele. Mi-aduc aminte că m-am dus acolo pe câmp și atâta am plâns, de mi s-a umplut castronul în care ne dădeau mâncarea, de lacrimi, când mă gândeam la copil. Doamne, îmi ziceam, să-mi dea mie douăzeci de ani de închisoare grea, numai să fie copilul meu liber, să poată termina școala! Atâta am plâns și m-am zbuciumat, că nu știu cum de am mai rămas în toate mințile atunci. Eram distrusă, cum să sufere copilul meu, care fusese premiant, cu media cea mai mare pe școală, pentru o vină care nici măcar nu exista?! Într-una din nopți, am avut un vis: era o cameră mare și o perdea maronie lungă, până la pământ, și o voce din spatele ei mi-a spus să nu mai plâng, pentru că din clipa aceea ea va avea grijă de copilul meu. Am știut că era Maica Domnului, și de atunci am mare nădejde la Ea, care mă apără în tot momentul. Dar de mare ajutor mi-au fost și colegele de închisoare. Exista o mare solidaritate între femeile închise pe motive politice. Femeile legionare erau renumite pentru dârzenia lor. Pur și simplu, nu le părea rău că sunt în pușcărie, erau cumva întărite de răul pe care-l îndurau. Nu puteai să rămâi indiferentă când vedeai cu cât patos vorbeau, cum cântau și cât erau de puternice. Le-au și separat de noi, celelalte, ca să nu ne influențeze. Din scame și bucăți de ațe și lână deșirate împleteau mărțișoare, mici cadouri pe care și le făceau între ele, la anumite ocazii. Cum să nu rămâi impresionat de asemenea gesturi, știind în ce condiții stăteau femeile acelea și cât aveau de suferit, fără să fie vinovate de ceva. Și eu am primit un mărțișor, într-o primăvară, doi papucei împletiți, pe care o doamnă din lotul legionarelor mi i-a băgat pe sub ușa celulei. Am fost impresionată, ele care erau de zece, cincisprezece ani închise, aveau moralul mai bun decât unele închise de câteva luni."
Acasă
După doi ani și câteva luni de închisoare, atunci când s-au desființat coloniile de muncă, Elena Ion a fost eliberată. Casa era naționalizată, soțul scos din serviciu, băiatul eliminat din școală, situația era cum nu se poate mai grea. A hotărât că cea mai mare urgență era să facă tot ce era posibil pentru ca băiatul să-și continue școala. A găsit pentru el un profesor meditator foarte bun, care nu-i lua bani, dar trebuia să-i dea de mâncare, pentru că trecea și el printr-o situație dificilă. Apoi, ca să-și dea examenele în particular, băiatul a trebuit să se angajeze la fabrica de cărămidă de la Grui, unde lucra și soțul ei. Încărcau cărămida la fabrică și o descărcau la gară. Îi vedea când treceau cu camionul pe lângă casă și i se rupea inima de băiatul al cărui drum fusese retezat pe nedrept. În ziua în care s-a dus la examene, Elena a stat în genunchi, s-a rugat și a plâns de când a ieșit el pe ușă, până când s-a reîntors acasă și i-a spus că a fost reprimit la școală, pentru că a luat nota maximă. De atunci încolo, nimic nu avea să i se mai pară greu, oricât de nedrept i-a fost destinul.
"Am dus-o greu, foarte greu, trăiam din meditațiile soțului meu și ce mai scotea de la fabrica de cărămidă, când prindea de lucru. Nu mi-e rușine să spun că era sărbătoare când puteam să cumpăr câte o bucată de cap de vită, care era cea mai ieftină carne. Făceam ce puteam ca să ne ajungă mâncarea. Cartofii și varza erau mâncarea de bază. Dar oricât a fost de greu, n-am cerut nimic de la nimeni, m-am descurcat din cât am avut. Dacă nu era altceva, erau bune și urzicile. Important este că am drămuit totul așa ca să nu fie zi fără o mâncare caldă pe masă. Pentru aceasta, am avut un soț care m-a prețuit și un băiat care mi-a dat mari satisfacții. Am avut un moral bun, altfel n-aș fi ajuns la liman. Am moștenit puterea asta din familie, cred că aceasta e cheia rezistenței mele."
Închisoarea cu regine
După ani lungi de urmărire, în 1958, luptătorii din munți au fost prinși. Au urmat zeci de arestări. Frații Arnăuțoiu aveau un jurnal foarte amănunțit despre tot ceea ce au făcut de când au început rezistența în munți. Tot era notat acolo, cine i-a ajutat, când și cum. Anchetatorii au aflat, astfel, lista întreagă a partizanilor și a celor care au simpatizat cu mișcarea lor. Pare că e o prostie naivă să ții un asemenea jurnal, care, căzut în mâna urmăritorilor, a fost o mină de aur pentru ei. Partizanii au făcut însă lista cu toți cei care i-au ajutat, ca să poată să-i recompenseze mai târziu pentru solidaritatea lor. Erau trecuți pe listă chiar și cei care le-au dat o pâine sau o țigară ori o cană cu apă. Și toți au avut de suferit apoi, mulți ani, în închisorile comuniste. În jurnal era scris și că Elena Ion primea vești despre ei de la femeia din piață și de la vărul ei, preot, ceea ce a dus la o nouă arestare.
"M-au arestat din nou, și când m-au luat de acasă, i-am spus soțului meu să divorțeze, ca să nu moară de foame, cu copil cu tot. M-au dus la Pitești, unde am fost împreună cu toate cele șasesprezece femei care i-au ajutat pe partizani. Și mama a fost rearestată, dar au dus-o direct la penitenciar, pentru că ea făcuse deja șase ani de închisoare și avea dosarul făcut. Nouă luni de zile, cât a ținut ancheta de la Pitești, unde am fost duse, n-am văzut cerul și n-am pus piciorul pe pământ. Femeile acelea îmi povesteau cu bucurie cum i-au ajutat pe frații mei, și mă gândeam, Doamne, cum veți plăti voi bucuria asta! Una mi-a spus, odată, că le-a dat partizanilor o oală cu lapte, și a doua zi a băgat de seamă că vaca ei dă lapte mai mult. Curând, le-au luat la anchete, de unde se întorceau bătute, cu fotele rupte, plânse, despletite, dar niciodată nu le-am auzit spunând ceva urât la adresa fraților mei, sau vreo vorbă de regret pentru ceea ce au făcut. Cred că Muscelul naște oameni deosebiți. Au fost femei cu un caracter deosebit, cum rar se mai află. Niște țărănci care s-au purtat ca niște regine, acolo, în închisoare. N-am văzut o tărie de caracter mai mare la nimeni. În primul lot erau cei condamnați la moarte, frații mei și cei apropiați lor, cu care au fost în munți. Apoi urmau pedepsele mari, de 20 și 25 de ani, și apoi cele mai ușoare. Eu am fost în lotul cinci. Îmi aduc aminte că într-o dimineață, devreme, era încă noapte afară, ne-am trezit într-un zgomot mare, de lanțuri și urlete ale celor duși la moarte. «Iertați-ne, strigau ei, nu am vrut să facem rău nimănui, iertați-ne!», dar nu strigau către călăi, ci pentru noi, cei care sufeream din cauza acțiunilor lor. Îi auzeam din spatele ușilor închise. «Mamă, tată, soție, soră», strigau ei, «iertați-ne!». A fost ceva îngrozitor. Femeile din celulă își smulgeau părul din cap de disperare și-și rupeau hainele de pe ele. A fost ceva ce nu voi putea uita niciodată! Dar niciuna dintre ele n-a spus vreodată o vorbă acuzatoare la adresa fraților mei, care îi chemaseră pe oameni în munte și pe care i-au ajutat. Nimeni din cei închiși nu a regretat ajutorul dat partizanilor, pentru că spiritul acesta de luptă pentru dreptate, pe care l-au încununat partizanii, era de fapt prezent în toți oamenii din sat."
Vis-a-vis de celula în care era închisă Elena Ion, se afla închis tatăl ei, învățătorul Iancu Arnăuțoiu, iar la stânga, era celula fratelui ei, Toma. Noapte de noapte auzea lanțurile cu care erau legați când erau duși la anchetă. "Mi se rupea inima în mine de jale și n-aveam cum să-i ajut. Într-o noapte, am auzit cum l-au scos pe tata din celulă și cum l-au bătut de cum a ieșit pe coridor. Avea săracul 76 de ani și era bolnav. L-au bătut până când le-a strigat «Împușcați-mă, dar nu mă mai bateți, că nu mai pot!». Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am mai auzit din gura lui. Mai târziu, după ce m-au eliberat, am aflat că a murit în 1962, la penitenciarul din Botoșani."
Într-o altă noapte (căci mai ales noaptea se dezlănțuiau călăii), când s-a deschis ușa celulei, Elena a văzut că gardiana le-a adus pe mama și pe cumnata ei. Fără să știe că sunt urmărite pe vizetă, a coborât din pat, s-a dus și a sărutat mâna mamei, le-a îmbrățișat pe noile venite și au început toate să plângă. N-a trecut mult, însă, și s-a deschis din nou ușa și Elena a fost chemată afară din celulă. "Cum te cheamă?" "Ion Elena". "Minți!" "Să trăiți, nu mint, buletinul și dosarul meu sunt la dumneavoastră, cum aș putea să mint?" "Cine era femeia la care i-ai sărutat mâna?" "Să trăiți, era mama mea." "N-ai știut că n-ai voie?" "Să trăiți, n-am știut că n-am voie să sărut mâna mamei mele, care m-a născut și m-a crescut!" "Ai să înfunzi carcera, ia-o de aici!" Elena Ion a fost dusă din nou în celulă, și când s-a deschis iarăși ușa, se aștepta să fie luată și băgată la carceră. Dar perfidia anchetatorilor era fără margini. În loc să o ducă pe ea, au luat-o pe mama ei, pe Laurenția Arnăuțoiu. La carceră a întâlnit o doctoriță, care i-a spus mai târziu Elenei, după ce s-a eliberat, că mama ei era bucuroasă: "Spune-i fiicei mele că nu-mi pare rău că am ajuns la carceră, îmi pare bine că am mai văzut-o!". Aceea a fost ultima oară când Elena Ion și-a mai văzut mama. Laurenția Arnăuțoiu a mai stat încă patru ani la Jilava, apoi a fost trimisă la Miercurea Ciuc, unde a murit cu patru zile înainte să fie eliberată, după ce făcuse zece ani de pușcărie grea. A murit strigând: "Copiii mei, copiii mei!".
Plânsul împreună
Când a venit acasă de la închisoare, Elena Ion era bolnavă. S-a îmbolnăvit de TBC osos în pușcărie, având o mână imobilizată. A ajuns la grădina publică, dar i s-a făcut rău când și-a văzut casa, n-a mai putut să meargă și s-a așezat pe o bancă. A ajuns acasă ajutată de un domn, care o cunoștea. "Soțul meu nu era acasă, dar când a venit, i-am spus de la început: «Florea, tu știi bine că eu nu am fost vinovată de nimic. Nu mai trăiește nimeni din familia mea, acum sunt bolnavă, uită-te la mine cum am rămas. Dacă ai de gând vreodată să-mi reproșezi ceva, te rog să divorțezi acum. Sunt sătulă de acuzații și de anchete. Am o singură mână bună, dar sunt hotărâtă să muncesc cu ea și să-mi cresc copilul!». Mi-a promis că va fi bine. Nu era foc în casă, că el nu avea drept la cartelă de lemne, nici nu a avut ce să-mi dea de mâncare. Am mâncat din slănina pe care am primit-o la ieșirea din închisoare. M-a menajat și m-a ajutat cât a putut. O singură dată a fost răutăcios cu mine. În '65, băiatul meu a fost admis la facultatea veterinară, cu bursă. Eram bucuroși. Venea Crăciunul, făceam curățenie și l-am rugat pe soțul meu să mă ajute să șterg praful de sus, de pe șifonier. «Nu te ajut, că nu eu te-am nenorocit!», mi-a zis el. Când am auzit asta, am vrut să mă arunc pe geam de supărare. Dar m-am gândit că am un copil și trebuie să trăiesc pentru el. A fost singurul reproș, izbucnit târziu, după o viață de chin, pe nedrept. Fusese băiat de țăran, care se ridicase pe propriile puteri, până a ajuns profesor, fusese director al liceului, dar din cauza faptului că era cumnatul partizanilor Arnăuțoiu, a fost dat afară de peste tot. Pentru el s-au închis toate drumurile. L-am înțeles că i-a fost greu. Și-a făcut facultatea venind cu traista în băț, și fusese eliminat fără niciun drept! Am plâns după ce mi-a spus ce mi-a spus, și - minunea lui Dumnezeu! - după două ore a venit poștașul și i-a adus reîncadrarea în învățământ. A venit la mine și și-a cerut iertare plângând. Am plâns amândoi, cât pentru toată viața chinuită pe care am avut-o."
Întâlnirea de Paști
Încetul cu încetul, și-au reluat viața normală, încercând să uite anii de suferință și de privațiuni. Soțul ei a fost reîncadrat ca profesor, băiatul a terminat facultatea cu notă maximă. Pentru a depăși greutățile, Elena a început să lucreze, să coasă, să tricoteze flanele, rochii de dantelă, de mătase, pentru prietenele care-o plăteau, întotdeauna, mai mult decât merita. Asta, pentru a o ajuta în mod discret. "A fost tare greu la început, eu cu andrelele țineam casa, bărbatul meu din salariul lui întreținea băiatul la facultate. Din orice am făcut câte ceva. Din pantaloni rupți am făcut șepci, pe care le dădeam unor femei să le vândă la piață. Ne-am refăcut, dar greu. Ne-am reprimit casa după 42 de ani de plătit chirie. Am reușit să-mi reiau viața, dar am și o mare durere: cei cinci morți, cărora nu le știu mormântul ca să le aprind câte o lumânare: tata, mama, frații Ion, Toma și Petre".
Într-o seară de Paști, fără să fie anunțată dinainte, Elena Ion a fost vizitată de Corneliu Coposu, care a trecut prin Câmpulung. De la secretarul său, ginerele preotului din Brădet, care era nepot de-al Elenei Ion, Corneliu Coposu a aflat că mai există cineva din familia Arnăuțoiu și a vrut să vadă despre cine este vorba. Și asta, pentru că soția lui Corneliu Coposu a fost în aceeași celulă cu mama Elenei Ion, cu Laurenția, în vreme ce el a fost coleg de celulă cu Iancu Arnăuțoiu. L-a rugat pe domnul Coposu să o ajute, ca să identifice mormântul tatălui ei, dar acesta i-a spus că acolo, la Botoșani, când murea cineva, era dezbrăcat de uniforma dungată, ca să se facă economie, apoi trupul gol era pus într-o ladă și aceasta aruncată într-o mlaștină, așa că ar fi imposibil să se mai poată recupera. "Nu vă rămâne decât să le cinstiți memoria și să-i păstrați vii în amintiri", i-a mai spus domnul Coposu. Și exact asta face Elena Ion, de mai bine de o jumătate de veac. Vorbește cu patos despre neamul ei, ori de câte ori are ocazia: "Toată familia mea s-a destrămat, din cauza luptei anticomuniste. În ciuda greutăților și a urmărilor, niciunul n-a cedat. Mama mea și-a pierdut copiii pentru țară și n-a fost pomenită atât de des cum a fost Elisabeta Rizea. Eu n-am făcut nimic, mi-am nenorocit familia, bărbatul și copilul. Eu nu cer nimic pentru mine, dar pentru mama mea nu pot să tac. Urmele de cravașă peste obraz se uită, dar uciderea copiilor de către niște călăi comuniști nu! N-am făcut rău la nimeni, n-am pârât pe nimeni, cu cinste și cu demnitate am suferit condamnarea pe nedrept."
Femeia din fața mea continuă să vorbească, o ascult, o ascult și nu mai pot s-o întrerup, căci vorbele ei s-au prefăcut de multă vreme în cinci lumânări care ard.