Rânduieli de la facerea lumii
Oare câți oameni știu că cea mai veche plantă de pe Pământ este cânepa? Ea l-a însoțit și l-a urmat pe om acolo unde își făcea casa, își întemeia familia. Cânepa a ținut familia unită, pentru că nu putea fi lucrată numai de o persoană. Bărbatul trebuia să are ogorul, iar sămânța adunată în vasul de lut sau lemn era în grija femeii; când venea vremea semănatului, făcea semnul crucii peste ogor și vas, apoi arunca un ou spart spre înaltul cerului, cu vorbele: "Cât de sus arunc acest ou, așa mare să-mi crească cânepa!", iar oul spart pe țărână era îngropat, ca să fie îngropate toate relele casei.
După semănat, era rândul copiilor să păzească cânepa de păsări, până la prima ploaie, ca să intre sămânța mai bine în pământ. Apoi, o sută de zile n-ai treaba ei, nu trebuie săpată, prin desime și înălțime, ea sufocă buruienile, frunza ce se scutură hrănește pământul, nu este nevoie de îngrășăminte chimice și stimulenți, care se folosesc astăzi atât de mult în toate culturile.
Așa le-a rânduit Dumnezeu și Maica Domnului pe toate: prima dată se culegea grâul, iar până se cocea cucuruzul, era timp suficient să culegi și să topești cânepa. În prima parte a lunii august, se culege cânepa de vară. Ea nu are semințe, frunzele sunt deja îngălbenite, rădăcina se împuținează, chiar dacă n-a plouat de mult, se poate smulge cu rădăcină, se pun cap în cap, în picioare, ca să se mai usuce o zi-două, apoi se duc la topit, în apa cea mai apropiată. La mine, în satul Gâlgăul Almașului, județul Sălaj, trece Valea Almașului, care, la doi kilometri, se varsă în Someș. Era ca o sărbătoare pe vale, toți copiii ne adunam să facem loc mai afund, cu sapele, să rupem răgălii pe care le așezam peste rudele de lemn fixate în pari, care se legau cu fâșii din zadie, ca să recunoască fiecare a cui este... Când gătam treaba, ne scăldam cu hainele care erau deja ude pe noi, femeile în vârstă nu aveau costume de baie, se scăldau cu poalele pe ele, se faceau ca niște parașute deasupra apei, apoi când ieșeau, parcă erau în pielea goală, cât de mulate erau hainele, așa ude.
Când era ploaie mare, sau rupere de nori pe vale în sus, tare multă cânepă era mânată pe apă și nici a noastră nu scăpa. De multe ori, oamenii se băgau în vale să o salveze. Îmi amintesc de Bubu popii Știr, care nimerise într-un vârtej, se învârtea apa roată, roată pe lângă el, era gata să se înece, dar mulți oameni au sărit atunci după el, să-l scape, și au reușit. Dar a murit foarte tânăr. Cred că încă mai era la școală, în sat, sau la liceu în Jibou... Așa i-a fost soarta...
Darul Maicii Domnului
Există o taină a cânepii! Cât trebuie lăsată în apă? Dacă apa este curgătoare, se ține într-un fel, iar dacă este baltă, trebuie ținută altfel. Știai cum să faci, de la mama, de la mama bătrână, sau de la vreo mătușă. Și astăzi se păstrează în sate denumirea locurilor de altădată: Cânepiște, Topilă... La Timișoara am întâlnit strada "Calea Cânepii".
Femeile știau că Maica Domnului a lăsat cânepa pentru ele, ca s-o lucreze, și era vai de femeia care nu se supunea datoriei sale, iar dacă nu știa a toarce fuior, trebuia să poarte o cămașă de cânepă, ca să-i fie mai ușor pe lumea cealaltă.
Cei patru frați ai tatei aveau casele una lângă alta, iar cumnatele mamei, venite din sate diferite, arătau care mai de care ce știa din satul ei. Melița cu două capete era permanent montată între case, pentru a avea acces în timpul liber la melițat. Prin joaca noastră la meliță, ajutam, dar și învățam. Ne întreceam care zdrobim cânepa mai repede, care are cei mai frumoși câlți, din care să facem cel mai frumos fuior. Așa că biata cânepă trecea și prin niște piepteni uriași, de mai multe dimensiuni, numiți hecelă. Se obțineau mai multe sorturi de fuior; cel mai fin era tors pentru cămăși, apoi în funcție de calitate și necesități, pentru lipidee, șterguri, dosoaie, saci, cenușer, pături la animale...
Miresele "naturale"
Mama a mers doi-trei ani la școală, apoi a venit Războiul, și la 15 ani s-a măritat. Mai avea două surori mai mari, la școala de învățători în Cluj, dar pe ele nu le lua nimeni la joc, feciorii se uitau după fetele mai "naturale", așa că mama s-a măritat înaintea lor, iar tata bătrân, fiind cojocar, i-a făcut notărașului din sat o șapcă de blană, să-i cunune fata ("puțin" minoră) pe care tata o furase. Zice Mama Bătrână: "După ce s-o aducem acasă? Că iară a fuji, și-om fi de minunea satului!". Mama deschidea jocul cu tata și după ce s-a măritat. Când se învârtea pe sub mână, poalele și rochia trebuiau să se ridice până la înălțimea umerilor, altfel erai considerată leneșă. Și cine te lua de nevastă, dacă nu știai toarce, nu știai țese... cum să-ți îmbraci bărbatul, copiii și casa?!
Pentru mama, pentru vecina de peste drum (cea mai bună prietenă), și pentru mătușile mele, timpul se măsura după câte fuse ai tors, câți lați de pânză ai țesut, câți colți de cipcă ai croșetat... Miezul zilei era atunci când nu ți se vedea umbra, și - spune mama - "Care femeie era în pat când răsărea soarele, trebuia pușcată!".
Am ajuns și eu repede la joc și măritat, dar am trecut și prin șezătorile unde se punea războiul, se urzea și nevedea, se depăna, se torcea, se broda... Este locul în care eu am descoperit bucuria muncii, împletită cu cântece, glume, mâncare de post (semințe, grăunțe fierte, poame, pere de pământ în ler), colinzi, piuituri, povești în versuri... Fiecare fată și femeie avea modelul ei pentru hainele cu care va ieși de sărbători la joc. Două surori nu-și făceau același model de cipcă sau cruciulițe pe spăcel. Eu m-am dus odată la Irina Babii, stătea pe deal și avea o soră cocoșată, care a trăit mulți ani, i-am cerut modelul de la cipca din fereastră să mi-l cos în cruciulițe, pe-o ștergură, și tare greu m-a lăsat să mă uit, cu rugămintea să nu semene prea tare.
Știa tot satul care fată este mai harnică și pricepută, prin hainele cu care se îmbrăca, cu ce șterguri mergea la câmp cu mâncare. Dar pânza din cânepa de an abia înainte de Paști era albită la soare, după ce fusese fiartă în ciubărul cu leșie și bătută cu maiul, ca să fie mai moale. Prin câte nu trecea cânepa! Prin multe locuri am auzit folosindu-se blăstămul cânepii: "Să treci prin chinurile cânepii!".
Iarba de leac
Sămânța de cânepă este tare bună la gust, ca și cum ai mânca nucă ori semințe de floarea-soarelui. Se păstra doar atât cât era nevoie pentru următoarea recoltă. Multă o mâncau păsările cerului, dar și cele din curte, care primeau, făceau ouă mai multe și erau sănătoase. În zilele fierbinți de vară, animalele casei, care se ascundeau la umbră, din cauza muștelor, erau unse cu ulei de cânepă, care respingea insectele, dar și vindeca rănile. Femeile-și făceau ceai pentru calmarea durerilor menstruale, sau după sarcină, știau că Dumnezeu și Maica Domnului le-a lăsat fiecare iarbă pentru hrană, dar și de leac.
Este o taină a înțelepciunii țărănești. Mama mea are acum peste 83 de ani, refuză să meargă la doctor sau să ia medicamente: "După ce să merg la doctor? El nu moare? A fi mai deșteaptă pirula ca mine? Știe ea să meargă acolo unde mă doare?"
Am "apucat" acele vremuri ale SATULUI DE CÂNEPĂ, când cooperativizarea nu-și făcuse efectele, și până am terminat școala, aveam și zestrea făcută de mine și de mama, iar la școală, în Timișoara, purtam cu mult drag bluzele țesute și cusute în cruciulițe.
Țăranul a fost cel mai periculos capitalist. Cu el au început comuniștii distrugerea neamului, cu cei mai pricepuți și harnici. El știa ce are de făcut, când să se trezească, avea fabrica lui de lapte în poiată, piața de legume și fructe în grădina lui, brațe de muncă în familie, cu mulți copii și nepoți, își refăcea capitalul social în fiecare zi, era INDEPENDENT.
Țăranul a fost nevoit să se integreze (globalizeze) în orașele industrializate, nu mai știa cui să dea "ziua bună", când era umilit că vine "de la coada vacii", că mai umblă în hainele lui de cânepă, cu tot felul de cusături fără rost... De multe ori vorbesc despre aceste lucruri la trecut; satul era... cânepa era... țăranul era...
Dar istoria se repetă! Mai avem genă țărănească, până la a șaptea seminție! Tradițiile renasc! Se cultivă din nou cânepa! Avem mai multe informații! Am aflat atât de multe despre cânepă, abia după ce am abandonat-o. Cânepa vine din existența noastră ancestrală. Face parte din identitatea noastră! Este fibra noastră de aur, fibra noastră națională!
P.S.: La data de 6 august 2015, la sărbătoarea creștină "Schimbarea la Față", în satul Gâlgăul Almașului, com. Bălan, jud. Sălaj, s-a organizat ZIUA CÂNEPII, sărbătoare care a adunat participanți interesați să refacem SATUL DE CÂNEPĂ. Spiritul strămoșilor ne va îndruma și ajuta, pentru o viață în credință, dreptate și muncă adevărată.
LEONTINA PRODAN
(economist, designer vestimentar)