HORIA COLIBĂȘANU - "Nu mă duc pe munte să mă distrez, mă duc pe munte să sufăr"

Încercați să vi-l imaginați câteva clipe: mai sus de norii lăptoși, mai sus de tunete și fulgere, pe unde doar avioanele mai trec -, poticnindu-se în piolet și gâfâind du­pă fiecare pas câte-un minut, ca să adune su­ficient oxi­gen pentru următorul.

Îl chea­mă Horia Co­li­bășanu, are 38 de ani și este sin­gu­rul alpinist ro­mân care a ajuns pe K2, Anna­pur­na și Dhau­lagiri, trei din Top 5 munți de 8.000 de metri cu cea mai ridicată rată de mor­talitate din lume. Are în palmares șapte vâr­furi de optmiari și o medalie "Spirit of Mounteneering", oferită de cel mai prestigios club montan internațional, "British Alpine Club". Însă ceea ce l-a făcut cu adevărat cu­nos­cut e îndârjirea lui de a urca muntele în sti­lul pur, fără oxigen îmbuteliat și șerpași de al­ti­tudine - ambele considerate do­paj în zilele noas­tre, de către federațiile inter­na­ționale. Anul acesta, în primăvară, va deschide o rută nouă pe fa­ța nordică a muntelui Manaslu (8163m).

Muntele din spatele casei

- Nimeni nu-și începe cariera de alpinist direct în Himalaya. Spune-ne, Horia, ce a fost înainte de toți acești optmiari din palmaresul tău? Când a început muntele să te cheme spre el?

- În copilărie, când mergeam la bunici, la Gura Râului, grădina din spatele casei era chiar pe coasta muntelui, un deal care duce spre Păltiniș. Îmi plăcea mult să urc coasta aia abruptă, pentru că de acolo vedeam până departe, spre Sibiu. Vedeam Cindre­lul, a cărui creastă principală n-am urcat-o de fapt niciodată. Culmea, nici mă-car muntele din spatele casei nu l-am urcat până-n vârf. E o zonă împădurită și greu accesibilă. Dar important e că-mi propu­neam să-mi înving propriile neputințe și slă­biciuni și să ajung tot mai sus. Atunci a început lupta asta cu limitele mele. La 13 ani îmi amintesc că am alergat 400 de metri în 51 de secunde - un record uriaș! După ce am terminat tura, câteva minute nu m-am putut ridica de pe saltea. Tata a re­marcat des­tul de repede nebunia asta a mea și ne­voia de a face mereu mai mult. El m-a în­scris la un club de al­pinism. La 21 de ani, am făcut prima ascensiune ma­re, am plecat în Caucaz să urc pe Elbrus (5.462 m - cel mai înalt vârf din Europa, n.r.).

Himalaya, adevărata aventură

- Au urmat apoi nenumărate expediții în Hi­malaya, cele mai multe la peste 8.000 de m. Ce are Himalaya atât de spe­cial, dincolo de înălțime, de a stârnit fas­cinație printre alpiniști?

- Himalaya e unul dintre puținele locuri din lume unde poți avea parte de ade­vărata aven­tură. Cu încă vreo două ex­cepții, prin Indo­ne­zia sau Bra­zilia, restul locurilor din lume au cam fost cucerite de om. Nu trebuie să fii al­pinist ca să fii sedus de Himalaya. E suficient să faci o ex­pediție ușoară, un trekking, și sigur îți vei dori măcar o dată să te reîntorci. Ceea ce te mișcă cel mai tare acolo sunt oamenii. Sunt simpli, deschiși și mereu cu zâmbetul pe bu­ze. Un singur om de acolo e mai ins­pi­rațional decât toți speakerii pe care i-ai putea întâlni într-o viață. Pentru că e autentic și-ți trans­mite fără cuvinte că n-ai nevoie decât de un bol de orez ca să fii fericit. Două luni ju­mă­tate petrecute acolo te purifică, dau cojile deo­par­te, te aduc înapoi la pacea și liniștea pe care ar trebui să le ai în fiecare zi. Acolo, și timpul are altă dimensiune. Timpul curge pur și simplu, nu e treaba ta. Dacă faci greșeala să te gră­bești ca un eu­ropean și să întrebi: "Vine odată eli­copterul ăla?", o să-ți răspundă "Vine!". "Dar când vine?". "Vi­ne!". După zece ani de când tot merg aco­lo, când îi văd pe începători că se agită și fac pre­siu­ne, îmi vine să râd. Nu au înțeles încă una dintre cele mai frumoase lecții ale acestui munte: șansa de a gusta dintr-un alt fel de viață, într-o altfel de lume, unde graba nu duce nicăieri. De altfel, n-am întâlnit pe nimeni care să fi fost în Himalaya și să nu se fi în­tors schimbat.

- E și un loc cu adevărat frumos, dincolo de di­mensiunea asta spirituală de care e impregnat?

- Da, e un loc absolut minunat. Peisajele de acolo nu se pot compara cu nimic. Ajungi la alti­tu­dinea la care zboară avioanele de croazieră. Îmi amin­tesc una dintre primele expediții, când am vă­zut o furtună cu fulgere și trăsnete și am văzut-o de deasupra. Piloții cred că văd destul de des așa ceva, dar pentru mu­ritori e ceva deosebit. Toate feno­menele naturale care se întâmplă acolo sus sunt năucitoare, e ceva ce nu-ți poți imagina că există. Multă vreme am crezut că stea­gul Tibetului, care are niște raze stilizate și soa­rele în mijloc, e doar un desen. Până am înțeles că ima­ginea aia e ceea ce ti­betanii văd în fiecare di­mi­neață. Tibetul e ca o for­tăreață înconjurată de Hima­laya. De aia când soa­rele răsare, el apare de după munte ca având nenu­mărate raze. Mai sus, când con­tinui să urci, noțiu­nea de peisaj se schimbă. Nu prea mai există vege­tație, nu prea mai există animale. Doar câteva capre, iaci și leopardul zăpezii, care e foarte rar și greu de văzut, fiindcă se ferește de oa­meni. Eu nu l-am vă­zut, am văzut doar urme în ză­pa­dă. Și când zic ză­padă, chiar e zăpadă. Acolo, într-o singură noapte poate să ningă mai mult de un metru, dimineața te trezești cu cortul îngropat în nămeți.

Muntele alege

- Povestește-mi puțin despre ascensiune. Știu că nu urci niciodată singur. Când stai două luni, zi de zi, lângă un om, nu intervin și conflicte?

- Doar dacă mergi cu români. (râde) Îmi amintesc că eram cu partenerul meu slovac și am întâlnit o echipă de români. Unul m-a întrebat: "Băi, dar voi nu vă certați deloc?". "Nu, nu ne certăm." "Absolut de­loc?" "Absolut deloc". Nu ne-am certat niciodată! Fie­care știe exact ce are de făcut, suntem pro­fe­sio­niști, iar echipa e bine sudată. Dacă unul face ceva rău, știe exact ce a făcut și-și cere scuze. Nu sunt mo­tive de ceartă.

- Când zici "ceva rău", la ce te referi? Sunt gre­șeli tehnice?

- Da, sunt lucruri pe care le mai poți scăpa din ve­dere din cauza stresului, a oboselii, a supraîn­căr­că­rii cu detalii. De exemplu, odată, pregătind expediția, am uitat să verific corturile. Ne-am trezit la 6.000 de metri, cu o fereastră de plastic plesnită, prin care intra ză­pada. Celuilalt nu i-a picat bine. Sigur, asta nu e valabil la echipamentele vitale, care sunt verificate și răsverificate. Acolo nu există să faci erori. Însă poți face greșeli mult mai mici și mai perfide. E suficient să uiți în tabăra de bază bricheta și nu-ți mai poți topi zăpadă să te hidratezi. Ex­pe­diția e compromisă și trebuie să te întorci.

- Cum alegi omul cu care urci?

- Cel mai important e caracterul omu­lui, să aibă bun simț și să poți func­ționa împreună. Muntele scoa­te oricum la iveală ade­vărata fire a omului. Mun­tele alege. Dacă te porți ca un sconcs, nu ca un om, te taxează destul de repede. La alpi­niști mai contează și corespondența fizică. În Hi­malaya, cam toți alpiniștii sunt ca­librați între 1.70 și 1.80 m și au cam 70, 80 de kg. Îți trebuie o putere anaerobă foar­te mare, pe care oamenii micuți n-o au, iar cei ma­­sivi consumă prea mult oxigen și nu re­zistă. Cam despre asta e vorba. În rest, nu vă gândiți că celălalt e acolo să te salveze în caz de accident. Ești res­pon­sabil 100% pentru tine. La 8.000 de metri, abia cari un rucsac de 6 kg, pe care îl simți așa cum simți un rucsac de 20 de kg în Carpați. Abia te duci pe tine. Lipsa oxigenului face ca ori­ce greutate să se simtă cumplit. La al­ti­tu­dinea aia, dacă s-ar întâmpla ceva, un sin­gur om nu l-ar putea duce pe altul în spate.

- Și totuși, în cazuri extreme, nu există niciun fel de salvare?

- Avem telefoane prin satelit, avem sta­ții, dar până acum câțiva ani, elicopterele zburau doar până la 6000 de metri. Acum se fac salvări și la 7000 de metri, dar ade­vărul e că riscurile cresc abia la 8000.

Față în față cu frica

- Joaca asta cu vârful muntelui pare o con­tinuă sfidare a morții. Ție nu ți-e frică?

- Ba da, de fiecare dată. Nu cred că a fost vreo­dată să nu-mi fie frică. Asta nu înseamnă că mi-e fri­că tot timpul, dar sunt momente când frica e acolo. Dacă ești conștient ce înseamnă și care sunt riscurile, n-are cum să nu-ți fie frică. A fi curajos nu înseamnă să nu simți frică, ci să o înțelegi și să o ții sub control, să nu cedezi, că altfel ești mort. În 2008, am trecut eu însumi pe lângă moarte, în încercarea de a urca Annapurna, pe fața sudică, pe o porțiune a muntelui unde urcaseră maximum cinci oameni în istoria muntelui. N-am reușit să ajungem pe vârf, fiindcă partenerul meu spaniol, I?aki Ochoa, a făcut un atac cerebral, care i-a provocat degerături și hemipareză. Am stat cu el trei zile și trei nopți în cort. La peste 7500 de metri, un om sănătos poate su­pra­viețui maximum cinci zile. M-am salvat pe ultima sută de metri, când am fost înlocuit de un alpinist elvețian și, coborând câte doi-trei pași pe minut, am reușit să ajung la o altitudine mai mică. I?aki s-a stins când ajunsesem deja mai jos, am auzit vocea el­ve­ția­nului în stație. Așa voce disperată n-am auzit nicio­dată.

- La peste 7000 de metri e un fel de antecameră a morții...

- Mulți oameni cred că Himalaya e o aventură drăguță, când plec îmi urează concediu plăcut. Dar eu nu mă duc acolo să mă distrez, mă duc acolo să sufăr. Dacă cineva nu e capabil să sufere, nu are ce căuta sus. E foarte greu, se cere foarte mult de la tine, trebuie să ai și rezistență, și putere, ceea ce se întâlnește rar la același sportiv. E ca și cum ar trebui să fii bun și la suta de metri, dar și la maraton. Sigur, muntele e frumos, dar după două luni jumătate petrecute la peste 5000 de metri, când vezi primele smocuri de iarbă, îți vine să le mănânci de fericire. E totuși un mediu foarte ostil. Ca să rezist, îmi repet mereu că drumul spre casă trece prin vârf. Când expediția s-a încheiat, dincolo de succesul sau insuccesul ei, de faptul că ai atins sau nu ai atins vârful, simți o uriașă bucurie că ai terminat ce ai avut de făcut și poți pleca acasă, în viață. Că ai supraviețuit. Și nu e puțin lucru.

- Cu asemenea sacrificii și eforturi, euforia de a ajunge în vârf trebuie să fie uriașă.

- Nu e nicio euforie. Pe vârf ești abia la jumă­tatea drumului. Alergătorii profesioniști se bucură la jumătatea maratonului? Cele mai mari riscuri sunt mereu la întoarcere, când ești foarte obosit, iar coborârea consumă oricum resurse. Nu ai dreptul să fii euforic, înseamnă că ești inconștient.

Bucuria întârzie la întâlnire

- Și atunci, pentru ce faci toată nebunia asta? Pentru ce-ți pui viața în pericol ? Doar ca să atingi un record?

- Dacă ar fi doar nevoia de recorduri, m-aș apu­ca de ciclism. E greu de înțeles pentru ceilalți că există totuși o satisfacție venită în urma unei intense suferințe. O fac pentru satisfacția de a reuși. Dar nu e o satisfacție care vine din orgoliu. Nu e o reușită în fața altora, ci e războiul meu cu mine. Nu cu mun­tele mă lupt, ci cu propriile mele slăbiciuni. Mă lupt să fiu mai mult decât am fost data trecută. Fie­care expediție e un mic pas pe o scară care mă duce mai sus fizic, psihic și spiritual. De aia nu-mi aleg nicio­dată proiecte pe care știu că le pot realiza cu ușurință, ci proiecte care pun probleme, care mă provoacă, care ar fi pentru mine o treaptă ascen­dentă. Dacă ci­neva mi-ar zice "uite, renunță la vârf și-ți plătesc atâ­ta", n-aș ști ce să-i spun. E foarte greu de estimat în bani cât valorează acel vârf pen­tru mine. Nu e vorba de două luni jumătate în Himalaya, nici de un an de pregătire la Timișoara, nici de zece ani de expediții în munți înalți, nici de 18 ani de alpinism într-o viață. E vorba de riscurile pe care le-am adunat o viață în­treagă, pentru a avea șansa de a ajunge acolo, e vorba de riscurile care m-au făcut să fiu cine sunt. Asta nu are preț.

- Adevărata bucurie vine, deci, mult mai târziu?

- Da, lucrurile bune se întâmplă după, la bază, chiar dacă trebuie să treci prin vârf pentru a le ob­ține. De obicei, o stare de fericire în viața obișnuită durează destul de puțin. După ce am urcat pe K2 (al doilea munte ca înălțime din lume, după Everest, 8611 m, despre care statisticile arată că, din zece oa­meni care îl urcă, trei mor n.r.), bucuria de a fi ajuns pe vârf a fost atât de intensă, încât săptă­mâni, luni de zile, când mă trezeam di­mi­neață, îmi amin­team că am fost acolo și încă nu-mi venea să cred.

- Dintre toate locurile minunate în care ai urcat, ai fost vreodată într-unul în care să simți că ești mai aproape de cer decât de pământ?

- Încerc să rămân de fiecare dată cu picioarele pe pământ. La 8000 de metri nu e locul potrivit să-ți pierzi luciditatea și să ai trăiri mistice. Se mai întâmplă tot felul de stări speciale, din cauza lipsei de oxigen, dar le-aș cataloga mai degra­bă ca acci­dente, sunt stări apropiate ce­lor de intoxicație al­coolică sau narcotică, creierul o ia razna. Încerc să le evit. Nu-s de dorit, oricum.

- Anul trecut, ai scăpat ca prin ure­chile acului de un dezastru. Ai întrerupt expediția spre masivul Ma­naslu din Himalaya, exact cu două zile înainte de un cutremur devas­ta­tor, care a omorât 8000 de oameni și care a făcut ravagii și în tabăra de bază printre alpiniști. Are muntele semnele lui, felul lui de a comunica? Ce te-a făcut să te retragi?

- Există calcule și prognoze, lu­cruri logice și ex­periența unor oa­meni, dar mai există și flerul și in­tu­iția. S-a întâmplat ca partenerul meu slovac să aibă un accident la coaste, din cauza vremii nefa­vo­rabile. Lucrul ăsta m-a încurcat puțin. Aș fi putut continua cu alte echipe, dar nu-mi su­râdea ideea. Ca în niciun alt an, con­dițiile în Himalaya erau total atipice. Mi-am dat sea­ma că ceva nu e în regulă, că s-au schimbat regulile jo­cului. Era neobișnuit de multă zăpadă pentru acea pe­rioadă a anului. Cel mai tare mă temeam de ava­lanșe. Am cântărit bine da­tele și am decis să-mi as­cult intuiția, și să fac cale în­toarsă. Când s-a declanșat cutremurul, tocmai ajunsesem la Timișoara.

O pasiune împărtășită

- Timișoara este orașul în care trăiești. Cum te simți când te întorci de pe munte, acasă? Mai poți avea o viață normală? Ai o iubită, ai familie?

- Mi-ar plăcea să răspund că da, am o iubită, dar sunt sigur că soția mea n-o să mă creadă că e vorba de ea. (râde) Sigur că duc o viață normală. Tata m-a înscris când eram mic la alpinism și tot el m-a sfătuit să dau la Medicină. Azi sunt medic sto­ma­tolog și-mi practic meseria la un cabinet deschis ală­turi de fratele meu. Merg la lucru zilnic, duc și o via­ță de familie obiș­nuită. Dar, sigur că o mare parte din timpul liber e dedicată antrenamentelor. Alerg, urc scări cu greu­tate în spate, înot, merg cu bici­cle­ta, schiez, mă cațăr.

- Pasiunea ta extremă pentru munte nu se pune de-a curmezișul în căsnicia ta? Nu-i ușor să știi că bărbatul tău e la 8000 de metri înălțime și tu-l aștepți acasă.

- Din fericire, soția mea iubește și ea muntele. Așa ne-am și cunoscut, într-o călătorie, la o cabană. Sigur, ea nu merge în expediții profesioniste, nu face alpinism, dar pasiunea asta comună pentru munte a contat și ne-a legat. Am o grămadă de prie­teni care au divorțat de nevestele lor tocmai pentru că nu puteau înțelege de ce ei tot pleacă câte două luni să se bată cu câte-un optmiar sau de ce, în fie­care weekend, se duc în Carpați. Dacă nu-ți place mun­tele, îți lipsește un simț, n-ai cum să înțelegi nebunia noastră. Sigur, asta nu înseamnă că nu e greu pentru ea, nici mie nu mi-ar plăcea să știu că e pe un vârf de 7000 de metri, în timp ce eu sunt acasă, cu cei doi copii ai noștri. Mih­nea are 5 ani, Ștefan doar 3. Dar am telefon prin sa­­telit și, de la 7000 de metri în sus, vorbesc zilnic aca­­să. Dar nu-i de ajuns. Din fericire, nu mi-a re­pro­șat niciodată nimic. Așa ne-am cunoscut și așa a ră­mas.

- Se spune, printre montaniarzi, că nu cu­ce­rești tu muntele, ci îl rogi pe el să te lase să-l cu­ce­rești. Este adevărat? Așa e?

- Alpinismul e un sport inventat în Alpi, deci în inima Occidentului, și are în el aroganța asta a omu­lui civilizat care cucerește natura. În munții înalți tre­buie să urci cu un pic de umilință. Au o forță in­credibilă, te pot face praf într-o secundă. Abia sus, în Himalaya, îți dai seama cât de mărunți sun­tem, cât de mic e locul nostru în univers. Tibe­tanii și nepalezii cred, de altfel, că muntele are su­fle­tul lui. Îl tratează ca pe o ființă vie, pe care o roa­gă să ne dea voie s-o es­ca­ladăm. De fiecare dată fac o procesiune reli­gioasă, o Puja, la care partici­păm și noi, prin care în­duplecă spiritele muntelui cu tot felul de ofrande.

- La final de discuție, aș vrea să te rog să dai puțin timpul înapoi, să derulezi întâmplările fru­moase din toți munții pe care i-ai urcat, până la o clipă anume, la un moment care te-a făcut să te simți cu adevărat fericit.

- Am o fotografie dintr-una din primele ex­pediții ale mele, în 2007. E o poiană în drumul spre Dhaula­giri (Muntele Alb din masivul Himalaya, 8167 m, n.r.), unul din cei mai interesanți optmiari. Ca să ajungi spre el, ai parte de o adevărată expe­rien­ță: mergi printr-o vale total neumblată, vezi mai­muțe, stră­bați o junglă, te trezești cu lipitori pe pi­cioare, riști să cazi pradă atacurilor isla­mis­te, e un drum lung și dificil. După multe zi­le, ne-am oprit într-o poiană, deasupra jun­glei, la 3000 de metri. Arăta foarte ciudat totul, în jur numai arbori trăsniți, un peisaj desprins din altă lume. De fiecare dată când văd poza, îmi amintesc starea pe care am trăit-o atunci. După o noapte dificilă, în care dor­miserăm strâmb și pătrunsese ume­zea­la în corturi, ne-am trezit grăbiți și am impro­vi­zat un mic dejun. Am mâncat niște chapati, un fel de pâine nedospită, cu cafea. Mân­cam repede și eram foarte bucuros, pen­tru că știam că aventura continuă, că to­tul e ie­șit din comun. Trăiam intens bucuria dru­mului care se aș­ternea în față. E bucuria care îmi dă forță în fie­care dimineață pe munte. Știu că ziua care tocmai începe mă va duce și mai departe, spre vârful unui mun­te cu adevărat extraordinar.

Fotografii din arhiva H.C.