O dimineață cu fotograful DORIN BOFAN: "Sunt în sălbăticia înghețată și fac ce-mi place. Nu e destul?"

- Din 2006, de când și-a cumpărat primul aparat foto profesional, nu s-a mai despărțit de fotografie. De atunci au trecut zece ani, în care a urcat nenumărați munți și a tras zeci de mii de cadre. Peisajele surprinse de el sunt adevărate tablouri în miniatură. L-am găsit la telefon, pe crestele munților, și am aflat ce face și cum lucrează unul dintre cei mai talentați tineri fotografi de la noi din țară -

- Bună dimineața, Dorin. Unde ești ?

- Bună dimineața, Dia. Sunt la 1750 de metri înălțime, în Ceahlău, la Cabana Dochia, una dintre cele mai bine dotate cabane de creastă din România, cu doi buni prieteni fotografi.

- Și de ce respiri așa de greu ? Ești afară?

- Sunt -20 de grade aici și multă zăpadă. Ne-am tre­zit la 7, și până acum am fost afară, să fotogra­fiem.

- Ce vezi, de unde ești așezat?

- Văd niște stânci și niște abrupturi minunate - Fundul Ghedeon, o zonă unică în România, unde creș­te zadă sau larice. E un conifer ale cărui ace toam­na îngălbenesc și cad. Mai sunt și câțiva pini acolo. Seamănă mai degrabă cu un peisaj din China, din Munții Huashan. Parcă te întorci în timp când vezi așa ceva. E un peisaj primordial, neatins, destul de sălbatic. Nu e nicio potecă turistică acolo.

- Pari acasă prin Ceahlău. Dar tu locuiești la Târgu-Mureș, nu?

- Da, așa e, dar m-am născut în Piatra Neamț și primul munte pe care l-am urcat a fost Ceahlăul. De atunci îl tot urc. Iarna asta e a treia oară când sunt aici. Am în minte un proiect fotografic legat de acest munte, pe care aș vrea să-l concretizez într-o carte. Dacă vrei să spui o poveste despre un loc, e nevoie de mai multe călătorii, să-l surprinzi în toate culorile și anotimpurile.

- Și cum e muntele acum?

- E inert, e multă liniște, nu bate vântul. E totul înghețat. Mă face să mă gândesc la Jack London. Are o povestire cu trei oameni care merg iarna prin pă­du­re, cu o sanie trasă de câini, și unul din ei moare do­bo­rât de un copac. Aici, sus, e vorba și de su­pra­viețuire, la urma urmei. Dacă nu ești echipat bine, la -20 de grade... Noi ne bucurăm însă de confortul ca­banei.

- Face față camera de fotografiat la asemenea frig?

- Totul e să te țină bateria. Pe frig se descarcă mult mai repede. Și să te țină degetele. (râde) Am niște mănuși de puf, un fel de supramănuși, fără degete, pe care le iau mereu cu mine. Când stai pe loc, să fotografiezi la temperaturi foarte scăzute, dacă n-ai mănuși, poți ușor să faci degerături. Dacă bate și vântul, îți mai trebuie și-o cagulă pentru față.

- Și poate ceva de ronțăit prin buzunare...

- Mai degrabă ceai cald în termos. Pe frigul ăsta, face minuni.

- Dorin, ești mulțumit de expediția ma­ti­nală? Ai imagini bune în aparat?

- Nu chiar. Am avut parte de niște peisaje stranii. Ne-am trezit într-o ceață deasă, multă ume­zeală, care s-a plimbat peste noi. Din când în când, se mai limpezea. Doar că situațiile astea te prind nepregătit. Am făcut ce am putut, de unde eram. N-aveam cum să alerg 500 de m prin ză­pa­dă, să schimb po­zi­ția, aș fi pierdut lu­mi­na. Nu mi-aș da mai mult de nota 5.

- Și atunci, ce în­seamnă o dimineață bună pentru tine? Una de nota 10?

- Diminețile de 10 sunt cele în care se întâmplă lucruri neașteptate, care te găsesc în poziția per­fectă, când se alinia­ză toate: și cadrul, și lumina, și ești și tu capabil să re­cunoști, cu ochiul liber, alăturarea aia care naște un cadru deosebit.

- Ai vreuna de care-ți amintești?

- Da, de exemplu o dimineață din Călimani, prin 2009. Eram cu un prieten, ploua, și din cauza ploii, ne-am rătăcit și am pierdut marcajul. Dintr-o în­tâm­plare, am ajuns într-o poiană unde am dat față-n față cu un fag. Exact în clipa aia, ploaia s-a transformat în lapoviță. A fost o clipă miraculoasă, pe care am imor­­talizat-o. E unul dintre cadrele care mi-au schim­bat perspectiva asupra fotografiei. De atunci, sunt mult mai deschis la neașteptat, mă las dus de întâm­plări, nu mai țin cu dinții de imaginile pe care le am în minte.

- Ce țintești când fotografiezi? Ce e cel mai im­por­tant?

- Cred că simplitatea. Un cadru e cu atât mai de impact, cu cât e mai simplu. Uneori e nevoie de doar câteva elemente, suficient de adânci și de expresive.

- Ține fotografia și de stare? E important cu ce sentiment căptușești momentul în care apeși bu­tonul?

- Nu, nu prea ține de stare, la mine cel puțin. E to­tul la rece, ești con­centrat pe ce ai de făcut. Nu gân­desc prea mult, e un ins­tinct care mă face să apăs declanșa­to­rul. Abia acasă, une­ori, când privești pe ecranul calcula­toru­lui imaginile, îți dai seama că ceva din ce ai trăit a trecut im­perceptibil și-n ele.

- Arta pe care o faci e strâns legată de pasiunea pentru înălțimi. Ce a fost în­tâi, aparatul foto sau muntele?

- Muntele. Cred că am urcat prima oară în Ceahlău, prin clasa a treia. Mi-ar fi greu să mă mai ima­ginez fără munte, fără efortul ăsta, care nu e neapărat plăcut, că ruc­sacul te ma­ci­nă, picioarele te dor. Dar e un efort care te curăță. E o reîntoarcere constantă la mine. Cu timpul, am simțit ne­vo­ia să scot mai mult din bucuria mea solitară, din mo­mentele acelea fru­moa­se pe care le tră­iam. N-am fost nicio­dată un tip prea co­mu­nicativ, n-am avut vor­bele la mine. Am simțit nevoia să mă exprim în ceva, să mă spun. Și m-am spus în fotografie.

- Se poate trăi din fotografie de pei­saj?

- Se poate, dacă mai faci și lucruri conexe, un pic de turism, de pil­dă, cum fac eu. Or­ga­nizez tu­re foto, duc oa­meni în locuri spec­taculoase și în­de­păr­tate și le dau și sfaturi legate de fotografie. Am fă­cut asta în diverse locuri din El­veția, Islanda, Norvegia.

- Care din zonele astea te-a impresionat cel mai mult?

- Greu de spus, în fiecare am găsit ceva special. Cred totuși că Norvegia m-a impresionat mai tare. E specială, cu munții ei, cu fiordurile. Zona de coastă e magnifică. Am ajuns și pe o insulă, unde se află cea mai mare colonie de păsări din Norvegia - un ade­vărat spectacol, și-n insule unde poți să vezi au­rora boreală.

- Ai văzut-o și tu?

- Am și fotografiat-o, de mai multe ori. E de zece ori mai spectaculoasă decât un foc de artificii. E ceva cu ca­re ochiul tău nu e obișnuit - să vezi lumini verzi pe cer.

- Unul dintre cele mai frumoase proiecte cu ca­re ai ieșit în atenția presei a fost turul Islandei, ală­turi de Aura, iubita ta. Doi oameni, două biciclete și două aparate foto. Cum a fost?

- Destul de intens. Imaginați-vă că timp de șase săptămâni, tot ce am făcut a fost să pedalăm, în­frun­tând ploaia și vântul, să mâncăm, să montăm și de­montăm cortul... Călătoria asta ne-a apropiat foarte mult, dar ne-a făcut și să ne confruntăm limitele. De multe ori ne certam din cauza oboselii sau a faptului că ceva nu funcționa. Pe de altă parte, viața noastră a intrat atunci într-un alt ritm, mult încetinit. Acolo nu ne grăbeam să ajungem nicăieri și să facem nimic. Eram doar noi, față-n față cu noi înșine. Erau momente în care nici nu era nevoie să ne vorbim. Era o liniște bună și tihnită, pe care nu trebuia nici s-o cauți, nici s-o explici.

- Asta e foarte frumos...

- Seara, stăteam mult de vorbă, discuțiile noastre ajungeau până departe, descopeream laturi ale noastre care ne apropie, pe care înainte nici nu le văzusem. Și asta era minunat. Cumva, simțeai că nu întâmplător celălalt e lângă tine. De altfel, relația dintre noi a devenit foarte puternică, după toate lucrurile prin care am trecut.

- În încheiere, spune-mi, Dorin, cu ce-ai rămas după expediția matinală prin nămeți? Dincolo de imaginile din aparat, tu, pentru tine, ce-ai salvat?

- Am păstrat gândul că e joi dimineață, când toată lumea se grăbește mohorâtă spre serviciu, iar eu sunt undeva pe munte, cu doi prieteni buni. Sunt în săl­băticia înghețată și fac ce-mi place. Nu e destul?