"Formula AS" în Munții Mehedinți - Sfântul Nicodim

Cristian Curte
- Primele mânăstiri românești au fost zidite în nordul Olteniei. Și toate poartă harul celui care le-a înălțat. Un sfânt, nu doar al României, ci al întregii ortodoxii, și a cărui lumină dăinuiește și azi -

Pentru locuitorii așezărilor dintre Dunăre și sălbăticiile Mehedinților, el este întruchiparea sfințeniei. Mistuit de o viziune dăruită de Sus - să ridice o mânăstire lângă o cădere de apă - a bătut potecile Munților Mehedinților, de la Dunăre până la granița cu Ardealul. Popasul cel de pe urmă a fost la Tismana, locul unde și-a găsit și odihna de veci. Dar de stins nu s-a stins niciodată. Sfântul Nicodim a lăsat în urmă o dâră de aur care a aprins și face să ardă și astăzi, credința în așezările Mehedinților.

Erau în vârstă, cu bărbile albe și chipurile luminate de rugăciuni și uscate de nevoințe. Monahi din Sfântul Munte al Athosului. Cu totul altfel decât toți ceilalți preoți, pe care-i văzuse în scurta lui viață de până atunci. Priveau altfel, vorbeau altfel, tăceau altfel. Nu râdeau niciodată, dar o veselie lăuntrică, un surâs luminos, le însenina me­reu fața. Cu veștmintele lor largi și negre, care fâlfâiau precum aripile de păsări, cu metaniile lungi și roase, aveau ceva de sfinți pogorâți pe pământ.
Lui Nicodim, vederea lor i-a aprins un dor foarte vechi. Toată copilăria tânjise după o altă viață. Se sim­țise mereu stingher în casa părinților săi, boieri vechi, înrudiți cu strălucitul Lazăr, cneazul Serbiei, și cu Basarab I, Descălecătorul, primul domn al Țării Ro­mâ­nești. Nicodim era, așadar, spiță de voievod, dar se închipuia mereu în pustiu, viețuind în deplină singură­tate, doar el și cu Dumnezeu. Și se ruga pentru asta din tot sufletul, până când plânsul îi rupea băierile ini­mii și-i dădea nădejde că dorul acesta i se va împlini.
Chemarea sa spre călugărie nu le-a fost niciodată părinților pe plac. Ei l-ar fi vrut, dacă nu pe tron, atunci foarte aproape de el, cu slujiri mari și vrednice de neamul său boieresc. Dar nimeni nu-l întrebase vreodată dacă visurile de mărire sunt și visurile lui. Ni­meni nu-i înțelesese taina inimii. În adâncul sufle­tului, Nicodim era un străin printre ai săi. Disprețuia toată fala și mărirea pe care o vedea în casă și la rudele sale. Iubea, în schimb, traiul aspru, sărăcia deplină, veștmintele proaste, mâncarea modestă, pentru că în felul acesta trăiau cei către care îl chema inima, mona­hii, vulturii lui Dumnezeu. Un copil cu totul aparte, ce visa să fie ca ei.
Așa că în ziua când i-a văzut pe călugării athoniți adunați în cetatea Prilep, unde veniseră cu ascultare din Munte, s-a dus în mijlocul lor și a început să le povestească despre dragostea sa pentru mânăstire, și visul de a se face, și el, monah. Și copilul a vorbit cu atâta credință fierbinte, încât călugării l-au crezut și l-au luat cu ei, deși era crud la minte și suflet. Nicodim a plecat pe furiș din casa părintească, îmbrăcat în hai­nele unor slugi. Ajuns în Muntele Athos a intrat ca simplu frate începător la Mânăstirea Hilandar. Așa a început drumul său spre ceruri.

Tânăr egumen

Trei ani. Atât a fost nevoie ca părinții de la Hilan­dar să-i încerce sufletul, să vadă dacă e pregătit pentru vâltoarea luptelor duhului. După acest răstimp a fost călugărit, apoi, la scurtă vreme, hirotonit preot și diacon. Monahii din mânăstire l-au prețuit foarte mult și, nu după multă vreme după ce fusese rânduit preot, l-au ales chiar egumen al mânăstirii. Un drum pe care alții îl străbat greu, dar pe care el a mers foarte repede, ajutat de virtuțile sale.
În acele timpuri, mânăstirile erau, pentru Imperiul Bizantin și Balcani, nu doar focare de spiritualitate, ci și de cultură. În Athos, Sfântul Nicodim a învățat lim­ba greacă, dar și caligrafia și arta miniaturilor. În scurtă vreme, faima sa a ajuns și la ruda sa, cneazul Lazăr, înscăunat, între timp, domn al Serbiei. Acesta l-a rugat pe Nicodim să mijlocească ridicarea anate­mei aruncate de Patriarhia de Constantinopol asupra Patriarhiei Serbiei. În urma discuțiilor purtate în capi­tala Imperiului Bizantin, care s-au sfârșit cu ridicarea anatemei, Nicodim l-a impresionat atât de mult pe mai-marele Bizanțului, încât a fost ridicat de acesta la rangul de arhimandrit, primind și binecuvântarea de a sfinți singur biserici, binecuvântare care se acorda foarte rar. Tot atunci, Patriarhul i-a dăruit părticele din moaștele Sfinților Ioan Gură de Aur, Ignatie Teoforul și ale Sfântului Mucenic Teofil, pe care el le va aduce în Țara Românească.
Impresionat de succesul misiunii la Constantino­pol, cneazul Lazăr l-a rugat pe Nicodim să fie Patriarh al Serbiei. Dar monahul visa la altfel de "înălțări". Așa că, într-o noapte, a părăsit pe ascuns curtea țarului și s-a sihăstrit la sud de Dunăre, aproape de fluviu, în Kla­dova, ținut locuit aproape în întregime de vlahi, unde a și ridicat împreună cu ucenicii săi două mâ­năstiri - Vratna și Mănăstirița.

Vedenia

În ținutul acesta al Kladovei a avut Nicodim prima vedenie. Domnul i-a descoperit că tot pământul Gre­ciei, Bulgariei și Serbiei va trece prin ascuțișul sabiei, din pricina păcatelor în care se afundaseră creștinii. Ucenicii lui Mahomed aveau să-i asuprească pe cei ai lui Hristos, veacuri de-a rândul. Măreții cneji și chiar împăratul de la Constantinopol aveau să se prăvă­lească în pulbere, îngenuncheați de semilună.
Înfricoșat de pro­oro­cia urgiei, Sfântul Nicodim s-a așezat la rugăciune. Le-a spus și ucenicilor ce-i așteaptă pe creștini și au în­ceput privegherile de toată noaptea. S-au ru­gat zile în șir, de multe ori cu lacrimi, ca Hris­tos să înlăture prigoa­na, să stăvilească ma­rea otomană care dă­dea să se verse peste toți Balcanii. Za­dar­nic... După multă ru­gă­ciune Domnul i-a des­coperit că altă cale de mântuire pentru creș­tinii de aici nu este în afara prigoanelor și durerii. Trebuia ca ei să treacă prin sufe­rin­țe, ca să se curețe de multele păcate pe care le făceau. Dar Hristos avea să-i dea lui Ni­co­dim o slujire, departe de toată urgia care stă­tea să se dezlănțuie.
S-a întâmplat într-o zi de sărbătoare. De bu­nă seamă, slujise și se împărtășise, iar apoi se retrăsese în liniștea chiliei, pentru a se adânci în rugăciune. Clipele acelea, după ce primea Trupul și Sângele Domnului, erau ca o mare de har. Se cufunda în lumina lor, fără să mai aibă nevoie de nimic. Trupul i se subția atunci, făcându-se străveziu. Cuprins de beatitudinea privegherii, a adormit. În granița aceea fira­vă dintre somn și veghe, când mintea e încă trează, i-a apărut Sfântul Antonie cel Mare, verhovnicul si­haș­trilor, la care se ruga adesea. Marele pustnic egip­tean i-a cerut lui Nicodim să-și părăsească mânăstirea și să treacă Dunărea. Acolo să caute un loc cu o cas­cadă, pe care țăranii o numesc La Pișători, unde să zidească o mânăstire, cum nu s-a mai văzut. Când Ni­codim s-a trezit, visul s-a risipit ca un fum, dar porun­ca marelui Antonie i s-a înfipt în inimă cu un dor de nestins. De acum încolo, nu avea cum să-și mai gă­seas­că liniștea, până nu-și ducea la bun sfârșit che­marea.
A plecat înfrigurat din mânăstire. S-a dus drept la Dunăre și a căutat un luntraș, dar nu a găsit pe nimeni care să-l treacă dincolo. A stat pe mal, s-a frământat, dar nu a dat înapoi. Vedenia îi ardea inima și se cerea împlinită. Așa că a făcut un gest nebunesc (căci iubirea nu ascultă de legile minții), și-a dat jos rasa călugărească, a întins-o pe apă, și-a făcut de trei ori cruce, a călcat pe ea, iar mantia aceea bătrână și roasă a ascultat de dorul inimii lui și l-a purtat pe valuri, ca o luntre, ducându-l în fața Orșovei.
Din clipa când a călcat pe pământul străbunilor săi, nu a mai avut astâmpăr. Nu știm dacă înțelesese pe atunci că nu va mai pleca niciodată din Țara Româ­nească, dar s-a purtat de parcă era mistuit de o vâl­vă­taie, ca și cum timpul îl zorea să isprăvească degrabă ce avea de făcut. Să se fi gândit că, poate, urgia semilunei avea să treacă Dunărea, iar el nu mai avea răgaz ca să îm­pli­nească porunca Sfân­tului Antonie?

Vodița

La început, valea e strâmtă. Te gâtuie, când vrei să intri, dar apoi dealurile mehedințene se înalță, deodată, ca spi­nările unor jivine uria­șe, și se desfac, lă­sând apele Vodiței să-și lățească la soare prun­di­șul rotund. Verdele co­pacilor te îmbrățișează din toate părțile, iar ochii nu au altă cale decât să caute în sus, spre cer. E un loc tihnit, ferit, ca o cetate a rugă­ciunii, clădită doar de apă, piatră și pădure. Chiar la malul Vodiței e zidită acum o mânăstire nouă, cu bisericuță de lemn și chilii albe. Din ctitoria Sfântului Nico­dim se mai zăresc doar câteva ziduri de piatră bătrâne. A rămas în pi­cioare o arcadă care va fi fost cândva intrarea în bise­rică. Așa ruinată și mâncată de vremuri, are o fru­mu­sețe sălbatecă și e parcă și acum o poartă spre o altă lume. Doar să crezi, și, dacă faci un pas peste pragul ei, ajungi în lumea veche românească de acum șapte veacuri. O lume frământată de lupte și urgii, dar lumi­nată de credința fierbinte că viața asta nu e decât um­bră și vis, iar cea adevărată nu începe decât din buza morții.
În lumea de piatră a Mehedinților și-a durat Sfântul Nicodim ctitoriile. Când a ajuns aici, pe apa Vodiței, și a văzut cascada, a crezut, de bună seamă, că găsise lo­cul indicat de vedenie. Așa că a purces la lucru, fără ză­bavă. Bani nu avea defel. Singura lui avere era nu­mele său, cunoscut și prețuit, din bordeiele țăranilor sărmani, și până în curțile domnești cu care se înrudea. Curți care, dincolo de ce credem noi astăzi despre ele, erau bogate și fastuoase, moștenind rafinamentul, ele­ganța și cultura Imperiului Bizantin cu care se înve­cinau și care, în acel veac, era la apusul, dar și la cul­mea splendorii sale.
Sfântul Nicodim a luat câțiva ucenici și a mers la Vladislav Vlaicu, domnul Țării Românești. Vodă a pri­mit bucuros să fie ctitorul noii mânăstiri și i-a dat sfân­tului bani și meșteri, ca să ridice biserica: "Încă și pre cât l'a ajuns vremea, a adăugat o Evanghelie feri­cată cu argint și poleită cu aur, o cădelniță de argint, și sânte vase de argint, atât și câte trebuesc bisericii, cât și sate, moșii prin prejur. Și Dunărea din partea Horevei până în podul de sus, ce merge în Roșava."
Tradiția spune că mânăstirea a fost ridicată în anul 1371, în doar 40 de zile, și a primit drept hram pe Sfân­tul Antonie cel Mare, care-i apăruse lui Nicodim în vis. Dar drumul sfântului era departe de a se fi sfâr­șit... După ce a rânduit obștea, a primit din nou veste de la Dumnezeu. Lăcașul abia ridicat nu avea să dăi­nuie. Vitregiile vremii îl vor surpa, căci nu acesta era locul ce-i fusese sortit. Să caute mai sus, pe ape, o altă cascadă. Și când o va fi găsit, să ridice acolo o mânăs­tire, în cinstea Maicii Domnului, și să fie încredințat că acea mânăstire va dăinui până la venirea lui Hristos cea din urmă. Sfântul a avut inima grea după această vedenie. Așa cum obișnuia, le-a cerut să se roage frați­lor, poate că înduplecă voia Domnului. În zadar... Era chemat altunde. A plecat într-ascuns, să nu-i tulbure pe frați.

Locul în care se împletesc apele

A colindat mult. Se oprea în câte un crâng, oriunde găsea o cascadă. Curăța locul, se apuca de ridicat o chi­lie, dar apoi înceta lucrul, căci inima îi vestea că tre­buie să meargă mai departe. Să urce, să urce mereu. Popasurile lui nu au rămas sterpe. Prin toată Bănia Severinului mersese vestea că sfântul aghiorit, ctitorul Vodiței, rătăcește în căutarea unui loc sfânt. Așa că, în urma sa, un căpitan de oaste, ca la Topolnița, ori un boier cu dare de mână, ca la Gura Motrului, ridicau ctitoria, biserică și chilii. Așa au apărut, de la Dunăre și până la Munții Vâlcan, granița de piatră a Transil­vaniei, o salbă de locuri sfințite de rugăciunea și dorul fierbinte al lui Nicodim, după locul menit în vis.
Când s-a apropiat de apa Jiului, glasul ceresc i-a vestit: "Mergi de aici în sus, până ce vei da de alt râu cu apă vie, ce i se zice Tismeana. Și apucă pre acel râu în sus, și vei găsi locul cel poruncit ție."
Se lăsase întunericul, când a ajuns într-un sat, Groșani. A tras la o familie de creștini, al cărei copil i-a spus că știe un loc, sus, pe apa Tismanei, "unde curge apă multă, de sus, de prin peșcerile munților și de prin găurele petrilor, de amendouă laturile ale râu­lui acestuia al Tismeanei. Acolo să zice «La Pișă­tori»." Era locul pe care-l căuta de atâta amar de vreme. Dimineața, a luat copilul cu sine și a plecat. Trei zile și trei nopți au rătăcit împreună, prin munți, până li s-au gătat merindele, dar au ajuns, în cele din urmă, în locul unde cascadele se uneau, prăvălindu-se din munte. Frumusețea locului și, mai ales, liniștea lui, i-au spus lui Nicodim că a ajuns, în sfârșit, acasă.
S-a întors la Vodița, a așezat un egumen în locul său, apoi a strâns o mică obște de călugări tineri, care să-l ajute la ridicarea noii mânăstiri.

Ctitorirea Tismanei

Sfântul Nicodim și-a ales drept sălaș o peșteră mică, deasupra peșterii mari care acum se vede lângă mânăstire. Când a vrut să intre, a găsit în ea un șarpe mare, care s-a repezit să-l muște, dar sfântul și-a scos cru­cea de plumb de la gât, a însemnat jivina cu semnul răstignirii, iar șarpele a sărit jos și s-a prăpădit pe stânci. Drept amintire a acestei înfruntări, semn al curățirii locului de lucra­rea celui rău, sfântul a pus de s-a sculptat deasupra intrării un șarpe cu gură căscată, care se vede și astăzi.
Au urmat zile întregi de post și rugăciu­ne. Micuța obște trebuia de acum să pună la încercare locul, să vadă dacă, după atâția ani de peregrinări, vedenia își aflase împlinirea. Nicodim a coborât din peșteră și a prive­gheat pe o lespede mare, de piatră, în locul în care se află acum biserica. Trei zile și trei nopți a stat în picioare, rugân­du-se neclintit. Era marea încercare a vieții lui. Bătrân și ostenit de atâtea cău­tări, avea să afle acum răspuns. La capătul acestei mari nevoințe, aproape de miezul nopții, frații au văzut o lu­mină coborându-se asupra lui, ase­me­­nea unui stâlp de foc care unea cerul cu pământul. Iar lumina i-a spus: "Ai­cea, unde stai, este locul cel poruncit ție de mai nainte, ca să-mi înalți mie jertfelnic întru cinstea și pomenirea Adormirei Maicei mele, cu mânăstire de adunare de monahi. Și iată că-ți dau ție putere preste tote duchurile cele necurate, și să tămădueșci cu da­rul meu, toate boalele și toate nepu­tințele din oameni."
Era glasul lui Hristos, glasul focu­lui care-i arsese inima în toți anii aceș­tia de căutări și care acum îi binecu­vânta odihna. Din ziua aceea, Nicodim a fost altul. O putere dumnezeiască ieșea din el și vindeca orice suflet sărman.

Ultimele minuni

Au făcut un rug mare, chiar în fața bisericii, cu bușteni zdraveni aduși de monahi din pădure, de cu seară. Nicodim petrecuse toată noaptea în priveghere, rugându-L pe Domnul să arate puterea dreptei credin­țe. La dreapta și la stânga focului au așezat jilțurile domnilor vremii - de o parte, Mircea cel Bătrân, de cea­laltă, Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, cu toată suita sa.
Bătrân și adus de spate, Nicodim a intrat în sfântul lăcaș, împreună cu diaconul său și s-au îmbrăcat în veștmintele de slujbă. Apoi au ieșit afară și au cădit rugul de trei ori, în chipul crucii. La sfârșit, bătrânul i-a cerut diaconului să-l urmeze. Adâncit în rugăciu­ne, în tăcerea de gheață a obștii și curtenilor, a pășit în mijlocul vâlvătăii care dogorea de la depărtare. Mul­țimea a vuit înfricoșată. Atunci s-a întâmplat mi­nu­nea. Vâlvătaia s-a desfăcut în două, lăsându-i pe Nicodim și pe diacon să stea în mijlocul ei, fără nicio vătămare. Au rămas așa, preț de un sfert de ceas, apoi au ieșit și au intrat iarăși. De trei ori, ca nimeni să nu cuteze a crede că e la mijloc o prefăcătorie. La sfârșit, Nicodim a luat cu mâinile goale un tăciune și l-a atins de epitrahil. Lâna a sfârâit ușor și a luat foc, ade­verindu-le tuturor că focul avea puterea să-i mistuie, dar fusese oprit de Sus.
Sigismund de Luxemburg a îngenuncheat atunci și a cerut iertare în fața întregii curți. Venise la Tismana cu inima îndoită, însoțit de o fiică a sa, care era chi­nui­tă de duhuri necurate. Auzise de puterea tămădui­toare a acestui sfânt valah și a plecat cu tot alaiul, mai mult curios decât credincios. Aproape de mâ­năs­tire, fără de veste, copila a căzut fără simțire, iar de­monul din ea a început să strige numele lui Ni­co­dim. Apoi demonul a ieșit cu un răgnet, iar fetița s-a ridicat senină. Se izbăvise. Curtea a mur­­murat uimită, iar Sigismund a zorit spre Tis­mana. Când a intrat în mânăstire, Sfântul Ni­codim i-a spus să dea slavă de tămăduirea co­pilei. Cum nu-i spusese nimeni de miracol, era limpede că văzuse toată întâmplarea cu ochii minții. Tulburat, împăratul l-a ispitit. I-a spus că a citit în scrierile bisericii răsăritene de sfinți care trecuseră nevătămați prin foc. Și i-a cerut bătrâ­nului călugăr să facă asta, altminteri îi trece mânăs­tirea prin sabie. Iar dacă va izbândi, atunci va trece la credința Răsăritului.
Regele și-a ținut cuvântul. Naș lui Sigismund i-a fost însuși Mircea cel Bătrân. La botez, craiul Unga­riei a primit numele de Mateiaș, dar hrisoavele străine nu au pomenit întâmplarea, iar regele a făcut-o repede uitată, ca să nu stârnească mânia Romei. Dar pe racla cu moaștele Sfântului Nicodim a rămas întipărit bote­zul marelui domn al Ungariei, care acolo e pomenit cu numele ortodox - Mateiaș, așa cum fusese scufun­dat în cristelniță de mâna Sfântului Nicodim.

Plecarea

Mânca puțin, doar pâine și apă, de-a lungul săptă­mânii pe care o petrecea singur în peștera sa. Dumi­nica se cobora la mânăstire, ca să tămăduiască bolna­vii și să stea cu frații la masa de obște. Apoi urca din nou și se însingura în rugă. Așa a petrecut sfântul ulti­mii cinci ani din viață. Era bătrân și plin de înțelep­ciune, iubit de toată obștea și de tot poporul Ungro­vlahiei, care l-ar fi vrut pururi alături. Dar Domnul i-a vestit plecarea. S-a întâmplat să coboare din peșteră chiar de Nașterea Domnului a anului 1406. A prive­gheat cu părinții la slujbă, apoi a mers la chilie și le-a dat ultimele sfaturi. În a doua zi a prazni­cului, pe 26 decembrie, și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, pe care l-a căutat și urmat întreaga viață. Avea 96 de ani. Din trupul ne­însuflețit s-a răspândit atunci o mireasmă în toată mânăstirea, semn că trecuse la ceruri un mare sfânt.
Moaștele sale au fost scoase din mormânt la șase ani de la trecerea la cele veșnice, dar în timpul distrugerilor din secolul al XVIII-lea, ele au fost ascunse de egumenul mânăstirii, pentru a nu fi pângărite de turci. În vâltoarea acelor vremuri, cei care știau locul îngropării moaștelor au murit fără să spună nimănui. Astăzi mai avem de la Sfântul Nicodim doar degetul de la mâna dreaptă, crucea de plumb pe care purtat-o întreaga viață, și urma rugă­ciunilor sale, care ține aprinsă și astăzi credința în așezările Mehedinților.