Destinul unui pian vienez

Dumitru Badita
Un miracol turistic: Gura Râului

Descătușată de revoluția anti-ceaușistă din 1989, ini­țiativa privată a sătenilor și-a găsit împlinirea în agro­turism. Un exemplu e Gura Râului, un sat fru­mos și bogat din apropierea Sibiului, așezat, cum nu se poate mai bine, la poalele Munților Cibin. Deși ar­deleni, care numără până la o sută înainte să ia o de­cizie, gurenii și-au deschis casele turiștilor, i-au cul­cat în cele mai bune paturi și le-au pus pe masă toate bunătățile gospodăriei. Când n-au mai făcut față, au construit pensiuni noi sau au transformat șoproanele în spații de cazare. Au vândut animalele, au dezin­fectat grajdurile, le-au amenajat, au construit camere în vechiul pod, le-au mobilat, astfel încât, la final, au obținut noi locuri pentru orășenii dornici să se bucure pentru câteva zile de binefacerile vieții la țară.
Comuna Gura Râului a ajuns să aibă în prezent 400 de locuri de cazare, disponibile în orice anotimp. Sunt locuri în pensiuni construite din temelie, dar și locuri amenajate în fostele șoproane. Dacă nu-ți spune gazda ce schimbări a operat, nu-ți dai seama că sala de mese, unde ți se pune în față un platou cu cârnați și caltaboși autentici, este un fost grajd, unde pe la începutul anilor nouăzeci, văcuțele rumegau li­niș­tite otava coborâtă cu furca din pod. Așa e și în pensiunea agroturistică a familiei Câmpean. O masă lungă, scaune din lemn, cu spătar, ceramică săsească pe pe­reți, ștergare românești și fotografii mari, ca niște panouri, de unde te privesc gurenii de altădată, imortalizați la Sibiu, de celebrul fotograf Emil Fischer. Pa­no­urile fotografice au fost realizate acum câțiva ani, în cadrul unui proiect care a avut ca scop evocarea satului de odini­oară cu ajutorul fotografiilor păstrate în casele localnicilor. Sunt fotografii de grup, cu țărani îmbrăcați în haine de săr­bă­toare. Ai im­presia că oamenii aceia din fotografiile mărite se uită drept la tine și îți mulțumesc că ai poposit în co­muna lor. Cei fotografiați zac de mult în mormintele din jurul bisericii mo­nu­men­tale din centrul așezării, dar ima­ginea lor, așa cum a surprins-o aparatul lui Fischer, e aici, lângă tine, și îți dă sen­za­ția de pre­zență, de parcă oamenii de aco­lo ar fi gata să întindă mâna și să cioc­nească un pahar cu țuică de prună.

Pianul din carul cu boi

Primele fotografii ale gurenilor datează de la începutul secolului XX. Vremuri de avânt economic, de comerț cu materii prime, lemn, lână, piatră, sau ce mai putea produce un sat de munte. Unii săteni deschiseseră ateliere meșteșugărești, se specia­liza­seră în croitorie, cizmărie, fierărie. Se ridicaseră încetul cu încetul, cu tenacitate, prosperau și aveau bani în chimir ca să-și ducă familia la Sibiu, pentru o poză faină, cu ei, toți, zâmbind a trai tihnit. Cam tot prin anii aceia, hai să zicem cu un deceniu în urmă, prin 1890, un preot român din Banatul de munte, beneficiind și el de ceva venituri în mijlocul unei comunități în ascensiune economică, a cumpărat de la Budapesta un pian pentru fiica lui. Pianul a fost adus cu carul cu boi, până în satul din apropierea Oraviței. Fata s-a căsătorit cu un preot în devenire, iar pianul a fost mutat într-un alt sat, tot pe lângă Oravița. De acolo, mai târziu, când copiii lor au crescut și și-au mutat rostul vieții la Cluj, pianul a fost transportat în marele oraș transilvan. Dirijorul Radu Ciorei este strănepotul acelui preot bănățean, care a adus pianul de la Budapesta. "Eu am deschis ochii cu pianul în casă. Când m-am născut, tatăl meu scrisese pe dosul capacului data și ora nașterii mele. Când am împlinit patru ani, tata, care beneficiase și el de instrucție muzicală, dar a ajuns până la urmă inginer silvic, m-a pus pe ge­nunchii lui și mi-a așezat de­getele pe claviatură. El mi-a pre­dat primele lecții. Mai târziu am aflat povestea pia­nului. Cum l-a adus străbunicul cu boii prin pusta maghiară, până în sătucul de munte din Banat. E un pian fabricat în Viena, într-unul din numeroasele ateliere de acolo. Nu e chiar o piesă remarcabilă, dar pentru familia stră­bunicului meu a fost o achiziție nemaipomenită, o minune."

Simfonii la nicovală

Maestrul Radu Ciorei a absolvit Liceul de Mu­zică din Cluj Napoca, apoi Conservatorul, cu specia­li­zarea în arta di­rijorală. A condus or­ches­tra Filar­mo­nicii din Craiova, iar în prezent este dirijorul orches­trei de stat din Constanța. Cu patru ani în urmă, a avut o idee considerată un pic năs­truș­nică de prietenii săi. A inaugurat la Gura Râului "Festivalul Graf-Art", un festival in­ternațional, susținut de muzicieni ama­tori, pasionați de muzica clasică. "Ideea mi-a ve­nit de la un obicei vechi al sașilor. Ei se întâlneau seara, cântau piese de mu­zi­că de cameră, cu ins­tru­mente clasice, după care continuau cu povești la un șnaps. M-am gândit să-i dau viață la Gura Râului. E o comună bogată, cu oa­meni săritori. Pe de altă parte, aeroportul de la Si­biu e aproape, la numai 15 km. Aterizează aici com­pa­nii internaționale cunos­cute. Așa se face că au ve­nit să cânte muzicieni ama­tori din Franța, Germania, SUA, vor veni anul acesta și din Coreea de Sud. În fiecare vară, în luna august, comuna sibiană se umple de străini, ca la festivalul de la Veneția. Toți sunt mulțumiți. Invitații descoperă locurile frumoase și mâncarea bună, iar localnicii cu pensiuni și locuri de ca­zare câștigă un ban cins­tit. Să vă mai spun ceva. La Gura Râului e o sală de spec­tacole de 300 de locuri. La spectacolele Fes­tivalului, sala a fost întotdeauna plină."
Festivalul Graf-Art aduce muzica clasică la Gura Râului, iar lo­cal­nicii se dovedesc re­cep­tivi, peste așteptările or­ganizatorului. Corul bi­se­ricii a cântat alături de orchestră piese celebre din repertoriul clasic: Co­rul sclavilor evrei, din opera Nabucco, de Giu­seppe Verdi, Gloria de Vivaldi sau O Fortuna din Carmina Burana, de Carl Orff. Copiii au prins și ei gustul de a cânta ca soliști cu orchestra sim­fonică, iar Mitică Câm­pean a primit onorabilul rol de nicovalist, instrumentul fiind adus din gospodăria so­cru­lui său. De la o ediție la alta, localnicii s-au familiarizat cu muzica clasică interpretată de muzicienii amatori sosiți din toată lumea. Ca urmare a acestui demers cultural, la un concert organizat într-o seară, în cadrul turneului "Vioara lui Enescu la sate", au fost, în sală, 250 de spectatori!

O nouă viață

Zeci de ani a stat pianul vienez la loc de cinste în casa familiei Ciorei din Cluj. Anul trecut, sora di­ri­jorului s-a mutat în­tr-un apartament cu două camere, dar pianul nu a mai încăput. Unde să-l ducă? Maes­trul Ciorei a avut o iluminare. Pianul va ajunge la Gura Râului, la fa­milia Câmpean. L-a sunat pe Mi­tică, iar omul s-a bucurat. Pianul a fost adus și așezat în sala de mese, lângă peretele alb, sub șter­gare. E acolo, în fostul grajd. A dispărut grajdul, dar a apărut pianul. Ca des­tinul să fie ciclic, una dintre copilele familiei, An­dreea, primește deja lecții, a învățat să descifreze par­ti­turile. Pianul, să ne aducem aminte, a fost cumpărat tot pentru o copilă, cândva, pe la sfârșitul secolului XIX. Cu lemnul său lucios, cu inscripția care-i atestă originea și bine așezat pe picioare, pianul acesta a sfi­dat curgerea epocilor, iar acum, sub degetele unei al­te fete, pare să ceară tuturor, gazde și invitați deo­po­trivă, un singur lucru: "Aveți, vă rog, grijă de mi­ne".