Despre primăvară, cu o întruchipare a ei: MARIA PLOAE - "Cele mai frumoase lucruri de pe pământ sunt copiii și florile"

- În casa actriței Maria Ploae și a regizorului Nicolae Mărgineanu, în salonașul cu pereții acoperiți de icoane și tablouri vechi, dar și cu foi de hârtie înfățișând desene stângace de copii, simți o energie atât de puternică și de pozitivă, încât aproape că te copleșește constatarea că există și în lume, nu doar ascunși prin mânăstiri, oameni care viețuiesc și se sfințesc continuu, prin iubire de cea mai înaltă vibrație. Doi mari artiști, cu creații teatrale și cinematografice antologice, dar și doi oameni cu adevărat credincioși, soți, părinți și bunici cu rostul împlinit: doi oameni fericiți! De vorbă cu MARIA PLOAE, la aniversarea unei vârste pe care n-o arată defel (65), despre rânduielile vieții și despre cum să îți prefaci numărul de ani în tot atâtea bucurii ale vieții -

Amintiri cu albine și flori

- Doamnă Maria Ploae, deși v-am propus un dialog despre vârsta pe care o împliniți și despre cum ne putem apăra de anii târzii ai vieții, intrând la dvs. în curte m-am întâlnit, dintr-odată, cu tine­rețea. Tinerețea chipului dvs., neatinsă de timp, și tinerețea explozivă a grădinii în care ne aflăm. În mijlocul Bucureștiului, sunteți înconjurată de flori! Un loc ideal de așteptat primăvara!

- Locul ăsta e sufletul meu! Am palma asta de grădină pe care o iubesc cu mare pa­timă și pe care o privesc cu nesaț în fiecare dimineață, ca să văd ce semne mi-a mai lăsat primăvara în ea. Mai întâi, mi-a trezit ghioceii de care m-am bucurat împreună cu nepoții mei, care le mângâie capișoanele albe și se pun în genunchi să le simtă mi­reasma suavă. N-am rupt niciunul. I-am lăsat să dea mărturie că primăvara a venit și nu mai are cale de întoarcere. Apoi, peste tot s-au împânzit florile mici și albastre, de nu-mă-uita, iar acum, zambilele albe și roz, care își răspândesc, și ele, parfumul puter­nic, într-un veritabil triumf. Din ușa terasei ce dă spre grădină, privesc cerul printre ra­murile subțiri și mlădioase ale mestecenilor albi, și albastrul lui curat și înalt, îmi aduce aminte de cum mă bucuram de venirea primăverii în satul copilăriei mele, Dealu Perjului.

- Ar fi o bucurie să ne plimbați și prin primăvara de atunci...

- Doamne, e atât de mult de atunci. Acolo, primăvara venea dintâi pe deasupra căsuței albe a lui nenea Ghiță, o rudenie de-a noastră, care își are gospodăria pe vâr­ful dealului, direct sub cer, iar albinele lui fac cea mai bună și mai parfumată miere pe care am gustat-o vreodată. E o căsuță albă, cu prispa lipită cu lut, a cărei curte nu e îm­prejmuită de vreun gard, ci se-nfrățește cu largul zării, iar stupii se întind în șiruri, pe cuș­ma de troscot și iarbă a dealului. Cum­păna fântânii străvechi împunge cerul și, mai sus de ea, zumzăie albinele, îngânând foș­­ne­­tul subțire al vântului. Așa cred și acum, că pri­măvara vine întâi și întâi acolo, de aceea, în zi­lele dinaintea venirii ei, mă duc des cu gândul în sa­tul co­pilăriei, unde, printr-o minune, totul a rămas ne­schimbat. E atât de frumos și curat, toate sunt rân­duite și mi­roase dulce și adormitor a flori și a polen!

- Credeți ce spune povestea, că omul își trage pu­terea din locul nașterii lui?

- Sunt sigură că este adevărat! Eu merg și acum în fiecare an și iau miere de la nenea Ghiță, și de fie­care dată, mă uit din vârful dealului spre locurile naș­terii mele. Văd valea cu casele oamenilor întinse pe șes, de-a lungul apei, și mă simt purtată de o bucu­rie curată, sus de tot, aproape de cer și de Dumnezeu. Și părinții mei de la țară aveau stupi, și pe când eram copilă de cinci-șase ani, una din îndatoririle mele, pe care mi le dădea tata, care avea mult de lucru, era să păzesc roiul, să văd unde se așează, ca să nu-l piardă. Zumzăitul albinelor mi se părea că țese un cânte­cel subțire, iar bunica îmi spunea că aceea e ru­gă­ciunea lor de mulțumire către Dumnezeu, pentru că au găsit polen și vor avea miere. Și îmi mai amintesc că eu și surorile mele ne făceam păpuși din pănuși de po­rumb, cu părul din mătasea lui, fie blonde, fie arămii. Iar când eram împreună cu ceilalți copii pe șes, cu oile și mieii, ce de jocuri mai născoceam: făceam fântână, făceam iaz, prindeam pește, coceam cartofi în jarul dintr-o mică groapă în pământ. Văd cum copiii de astăzi se plictisesc repede de jucăriile lor, di­gitale, electronice sau mecanice, și mă gândesc că poate le-ar prinde bine să-și constru­ias­că propriile jucă­rii, să-și imagineze singuri po­veș­tile, să se im­plice cu totul în jocuri, nu să le urmă­reas­că pe un ecran, inventate de alții. Copilăria lor mi se pare mai umbrită ca a noastră. Mai puțin bucu­roasă și liberă.

Grădina magică

- Mai târziu, în anii adolescenței, când ați ajuns la oraș, v-au lipsit "frăția" naturii, spațiul și liber­ta­tea ei?

- Eu cred că am luat natura cu mine. Am învățat să o descopăr în orice loc. Am găsit-o imediat și în București, pe strada Dunavăț, din cartierul Rahova, unde locuia mătușa care mă adoptase pe când aveam 12 ani. Sora tatălui meu... (Părinții mei și-au dorit foarte mult să nu rămân la țară, legată de munca pă­mântului.) Mătușa avea o grădină mare și frumoasă, cu pomi, cu alei de trandafiri. La începutul anilor '80, casa a fost demolată, dar grădina aceea a însemnat nespus de mult pentru mine! Era mult mai mare decât aceasta pe care o am acum. În ea erau toate florile din lume și toți pomii, iar eu stăteam prin vârful ci­reșilor și al caișilor, de când dădeau în pârg și până se treceau. Așa că nu mi-a lipsit prea mult na­tura. În grădina mătușii, puteam să-mi ima­ginez un univers întreg, s-o iau în stăpânire, din pri­măvară, cu fiecare fir de iarbă care apărea, cu fiecare floare care își deschidea petalele, până toamna târziu. O îngrijeam cu mare drag, când veneam de la școală. După ce Dunavățul a dis­părut, cu tot cu grădina fermecată, a rămas în amintirea mea o mare afecțiune pentru locul acela, ca și pentru o ființă vie și foarte dragă. Visez și acum grădina, din când în când, mi-o amintesc în cele mai mici detalii. Am pictat un colț din ea pe un zid exterior al casei de-aici, așezat chiar în fața intrării, astfel ca atunci când ies în prag, să o văd, verde, așternându-se înaintea mea. Am fost atât de fericită în ea! Eram o fire introvertită, nu-mi făceam foarte mulți prie­teni, ci, fiind mai visătoare, îmi cre­am propriul meu univers. Iar când a venit dra­gos­­tea de teatru, tot acolo mi-am recitat și poe­zii­le, cu voce tare, să se împletească cu foș­ne­tul vân­tului prin frunze, cu cântecul păsărilor pe ra­muri, acolo exersam, mă căutam. Tot aco­lo, mai târziu, ca studentă la Teatru, recitam pri­­mele roluri și îmi cream cu ajutorul ima­gi­nației o scenă printre copaci. Nu mă auzea ni­meni, pentru că toate casele din jur erau așe­zate cu spatele. Eram într-un univers doar al meu, sim­țeam un ajutor, o energie a florilor, co­pacilor, întreaga natură conlucra la fericirea aceea de-a dreptul magică, pe care o trăiam.

Dezvrăjirea lumii

- Sunteți una dintre puținele actrițe ale scenelor noastre teatrale care mai pune preț pe recitalurile de poezie. Nu vi se par ana­cro­nice, în lumea virtualizată de azi? Publicul le așteaptă?

- Poezia este un univers extraordinar, din care îți extragi puterile. Poți să te duci și să te întorci în voie din acest univers, întotdeauna curat și înăl­țător, atunci când realitatea nu-ți mai spune mare lucru. Să recit poezie a rămas una din marile mele bucurii și, după atâția ani de experiență a scenei și filmului, cred că pot și știu să-i conduc și pe cei ce mă ascultă, în acest univers. Una din formulele reci­ta­lurilor de poezie se petrece în compania unor cu­nos­cuți interpreți de muzică populară (Mariana An­ghel și Ionuț Fulea), ce cântă și minunate pricesne, aceste cântece religioase din popor, legate de păti­mirile Mântuitorului nostru. Un alt proiect cuprinde poezia închisorilor, care este absolut răvășitoare, o po­ezie a nedreptății și a su­ferinței, dar și a spiritua­lității românești. O formă prin care publicul ia cunoș­tință de cutremurătoarele dra­me ale istoriei noastre recente. Și care este, în felul acesta, exorcizată de răul pe care l-a produs. Mi-am dat seama că e nevoie de așa ceva, e nevoie să aflăm, să ne asumăm și să ne ier­tăm, ca să mergem mai departe. Poezia e un uni­vers necesar omului, în general, pentru echilibrul ei spiritual, și e trist că acum existența noastră e din ce în ce mai lipsită de el. Niciuna dintre televiziuni nu dă, cinci minute măcar, de poezie, pe săptămână. Tehno­lo­gia aceasta digitală de comunicare, pe cât e de avan­sată, pe atât ucide mai mult spiritul poetic al omenirii, "dezvrăjește" lu­mea, o lasă fără protecție în fața răului. Simt că lumea are nevoie de poezie, și mai ales când recit din Emi­nescu, oamenii îmi cer să înregistrez DVD-uri, ca le să trimită copiilor aflați în străinătate, ca pe o fărâmă din sufletul nostru de acasă. Iar pentru mine, în aceas­tă perioadă, poezia este supapa de respirație largă, pentru că film nu am mai făcut în ultimii ani. În teatru, joc în "Anul dis­părut. 1989", piesă pusă la Teatrul Mic de regi­zoa­rea Ana Mărgineanu, fiica mea cea mare, și e o mare bucurie, pentru că spec­ta­colul merge foarte bine la public. Poezia nu m-a tră­dat niciodată, m-a dus direct la inimile spectato­ri­lor, și dacă pentru o piesă de tea­tru sunt seri bune sau seri mai puțin bune, când co­mu­nicarea cu publicul e mai anevoioasă, cu poezia nu se întâmplă la fel: ea merge direct la țintă! Me­mo­rez și acum multă poezie și ăsta este și un exercițiu al minții, pentru că îi dau de lucru, iar după 60 de ani și după ce o viață întreagă am învă­țat roluri, e impor­tant.

Podurile de flori

- Revista noastră găzduiește o dezbatere legată de lupta cu urâtul care ne înconjoară. Se pare că dvs. n-aveți probleme, îl țineți la distanță cu "poduri de flori".

- Și încă n-am vorbit despre cea mai puternică pavăză, care este familia. Vorbesc, adesea, cu soțul meu (regizorul Nicolae Mărgineanu n.n.) despre co­piii noștri, acum mari, la casele lor, și ni se pare că via­ța, pur și simplu, a zburat. Parcă ieri erau mici, și mi se părea că am o veșnicie în față, iar acum, mă bucur de nepoți. Și e minunat! E o "investiție" pe care o "recu­perăm" cu asupra de măsură. Viața noas­tră e o clipă, de fapt, în raport cu veșnicia lui Dum­ne­zeu. Timpul există doar pentru noi, oamenii, pentru a măsura tre­cerea noastră pe acest pământ, darul aces­ta minunat care e viața. Iar momentele de maxi­mă fericire sunt cele legate de aducerea pe lume a co­piilor. Nașterea fiecărui prunc am primit-o ca pe un miracol, ca pe un dar de la Dumnezeu și ne-am bucurat și I-am mul­țumit cu toată inima. Extazul acela al clipei în care ții în brațe, pentru prima oară, pruncul pe care nouă luni l-ai purtat în pântec, nu se compară cu nimic. O viață nouă ne alesese pe noi, ca părinți, ca să vină în lume. Cred că am fost o mamă bună și răbdătoare, iar în rolul meu de bunică, nădăj­duiesc că sunt și mai bună, pentru că acum sunt mai liberă și am mai mult timp. Nu mai sunt presată de urgențe ca atunci când eram tânără și trebuia să fug la teatru, la repetiții, la filmări, să duc și să aduc co­piii de la grădiniță și trebuia să am grijă de casă - acum am timp pentru cei patru nepoți (încă unul e pe drum). Când vin la noi, casa e plină de râsetele lor zglobii, de vocile lor suave, aproape că nu-mi găsesc cuvin­tele care să exprime starea de grație și de fe­ri­cire pe care o trăiesc. Ei sunt Maria și Matei, de la fiul nostru Nicolae, Elena, a Anei, fiica noastră cea mare, cea care e regizor și care s-a măritat la New York, și Paul, fiul fetei noastre celei mici, Oana-Ma­ria, care e actriță. Maria are acum patru ani și jumă­tate, a fost prima dintre nepoții mei și norocul a făcut ca în acea perioadă să mă pot ocupa de ea efectiv câte șase ore pe zi, zi de zi. Între noi s-a construit o relație foarte puternică, și de câte ori vine la noi, îmi recită poeziile și îmi cântă cân­tecelele pe care le-a învățat la grădiniță. Ana, fiica mea din America, vine cam jumătate de an în țară ca să lucreze, și atunci stau și cu Elena, căreia îi duc dorul cât stă la New York. Paul are un an și două luni și este scânteietor, râde tot timpul. Toți sunt minunați, și atunci când se strâng la noi, sunt fe­ri­cită. Desco­perim împreună micul colț de natură din grădiniță, fluturi, gândăcei, flori, frunze, ramuri, parfumuri și adieri, sau mergem împreună în parc, la joacă. Nu-mi vine să cred câte jocuri inventez pentru ei! Casa mi-e plină de fotografiile lor și, când mă bântuie dorul, îmi arunc privirea pe ele, iar ochii lor, care exprimă atâta puritate și dragoste, mă încarcă pentru tot restul zilei de bucu­rie. Iar pe pereți, prinse pe sub colțurile tablourilor, atârnă desene stângace, făcute de ei, pe care le iubesc nespus și le țin în fața ochi­lor, așa, ca să le văd mereu. Cânt, dansez, le recit po­ezii, și sper ca lor să le placă, să învețe și să le fie drag mai târziu. În fața nepoțeilor mei, cu ochii mari de uimire, mă simt ca în fața unor spectatori foarte exigenți, a căror iubire e pentru mine cel mai frumos dar. E rolul vieții mele: cel de bunică! Tot ce un copil așteaptă de la bunici este să redevină și ei copii, să se joace cu el, să-i dea curaj să exploreze lumea, să se cațăre în copaci, să îl laude pentru orice poate face singur. Copiii îți dăruiesc atât de mult, încât uneori mă întreb dacă eu le dau, la rândul meu, pe măsură. Până la urmă, viața este foarte simplă și fru­moasă, dacă o înțelegi, în sensul în care ne-a fost dată de Dum­ne­zeu, cinstindu-ți și iubindu-ți părinții și, la rândul tău, do­rindu-ți să ai o familie, copii, iar aceștia, la rândul lor, să îți aducă ne­poți. Atunci reușești să te simți îm­pli­nit, să te bucuri cu adevărat de viață. Și mai e și gândul acesta că atunci când vom pleca de pe acest pământ, o parte din noi va rămâne în Maria, în Ma­tei, Paul, Elena și în cei care vor veni du­pă ei. După câ­te­va zile petrecute în com­pa­nia nepo­ților, când rămânem din nou singuri, eu și Ni­culae, deși casa e răvă­și­tă, cu toate jucă­riile împrăștiate peste tot, ne e dor ca în odăi să se audă iarăși glasurile lor de clo­poței și ne dăm seama cât de norocoși sun­tem că Dumnezeu ne-a dăruit copii și nepoți și că rostul nostru ca oameni e, astfel, întreg.

"Cele mai frumoase lucruri de pe pământ sunt copiii și florile!"

- Să nu uităm, totuși, că sunteți ac­triță. O mare actriță de teatru și cinema, admirată și aplaudată. În ciuda împlinirilor despre care vor­biți, spaima bătrâneții nu-și face loc în sufletul dvs.?

- Am primit tot ce mi-am dorit până acum de la viață și încă mai mult. Ce i-aș mai putea cere? Tine­rețe fără bătrânețe? Cum ar fi ca peste toate darurile pri­mite, să mă supăr că îmbătrânesc? Cui îi pasă de bătrânețe? E o vârstă la care pot să fac tot ceea ce nu am avut timp până acum! Să citesc mai mult, să pic­tez icoane pe sticlă, să mă îngrijesc de grădină, să stăm mai mult împreună, eu cu bărbatul meu, Nicu­lae. Dragostea noastră a rămas la fel de frumoasă și de întreagă ca în tinerețe, ba chiar aura aceasta de bu­nici parcă ne face și mai frumoși unul în ochii celuilalt. Ne în­gri­jim de sănătate pe cât pu­tem de bine, mâncăm cum­pătat și ținem postu­rile, ne ru­găm (Niculae cu mai multă osârdie de­cât mi­ne!) și așteptăm di­mi­ne­țile, ca să stăm de vorbă, pe îndelete, la ca­fea, îna­inte ca fiecare să se apu­ce de treburile zi­lei (Ni­culae e un mare ca­fegiu și face o cafea ex­celentă, după o rețetă a lui, se­cretă, spune niște formu­le magice, ori pu­ne niște condimente spe­ciale, nu știu, cert e că are un gust și un parfum minunat!). Pentru fru­mu­sețe nu îmi fac griji. Îmi pare că ea nu se duce oda­tă cu vârsta, ci se trans­formă, se subli­mea­ză în ex­presia, în căldura de pe chip. Cel puțin, Niculae, care mă vede și acum fru­moa­să (așa îmi spu­­ne), iar de asta mă încredințează și nepoții, atunci când își întind mânuțele spre mine și mă îm­bră­ți­șează: în ambele cazuri, mă topesc toată de bucurie. Așa că nu folosesc creme cosmetice care pro­mit mi­nuni pentru ridurile nou apărute, nu fac sport la sală ca să îmi men­țin tonusul muscular, ci alerg după nepoți prin casă și prin parc, iar asta face mai mult decât o oră de fitness. Aștept cu mare bucu­rie să se încălzească vremea și să mergem la casa noastră de la munte, de unde să pornim în minunate drumeții, așa cum am făcut din tinerețe și până acum, în fiecare an. Salt pe potecile de sub brazi ca o căpriță de munte și mă minunez de fiecare gâză, de fiecare frunză, de florile care sunt altele la tot pasul, de imprevizibilul pe care ți-l oferă muntele împreună cu anotimpurile. Găsesc că e așa de frumos să o iei pe potecile mun­ți­lor noștri și să vezi cât de mult a bine­cuvântat Dumnezeu țara aceasta! Astă-vară am fost în Munții Rarăului și am văzut Pietrele Doamnei, altă dată am fost în Retezat, altă dată în Apuseni sau pe Ceahlău, unde am văzut, la Pietrele lui Miron, mul­ți­me de flori de colț. Eu zic că astea sunt zămisliri cerești, florile, trimise de bunul Dumnezeu, ca să nu ne rătăcim, să înțelegem rostul nostru și să ne bucu­răm de ceea ce El ne dă­ru­iește. Părintele Teofil Părăian, care a fost orb din naș­te­re, spunea că cele mai fru­moase lucruri de pe pă­mânt sunt copiii și florile! Și, deși el nu le-a văzut ni­cio­dată, le simțea puri­tatea cu celelalte sim­țuri, mult exacerbate față de cele ale oamenilor nor­mali. Și mă gândesc și eu că viața mea a fost ro­di­toare, că e plină de copii și de flori, așa că este, cu adevărat, împlinită!