Intelectualii occidentali, preponderent de stânga, au primit cu rezervă dezvăluirile despre crimele totalitarismului comunist, ajunse pe căi ilegale la ei începând din a doua parte a anilor '60. Le era greu să accepte că ceea ce ei vedeau ca o lume a dreptății și egalității sociale era de fapt o uriașă "mașină de tocat carne umană". Viziunea idealistă (sau cointeresată) a "raiului comunist" a început să se fisureze abia după mai multe cărți scrise de victimele persecuțiilor, cărți în care povesteau ceea ce suferiseră, alături de nenumărați alții, în timpul stalinismului. Evghenia Ghinzburg a fost, împreună cu Aleksandr Soljenițîn și Varlam Șalamov, deschizătoare de drum pentru șuvoiul de mărturii și documente din URSS și din țările lagărului ei, ce alcătuiesc azi o mare bibliotecă de literatură carcerală. Pentru orice om lucid, care gândește cu mintea lui, lecturile acestea nu mai lasă dubii cu privire la ceea ce a însemnat la nivel individual încercarea de a transpune în realitate utopia comunistă: o monstruozitate. Manuscrisul Evgheniei Ghinzburg, intitulat în versiunea originală "Drumul abrupt. Timpul cultului personalității. O cronică", a fost scos din URSS, unde circula în samizdat, și publicat în 1967 la editura italiană Mondadori, înaintea scrierilor lui Soljenițîn. Difuzată în serial la BBC și tradusă în toate limbile de circulație, "Cronica" a avut un impact universal, explicabil și prin lipsa de patimă, prin calmul cu care scriitoarea consemnează în detaliu ceea ce a îndurat în închisori și lagăre de muncă de la sfârșitul anilor '30 și până în 1955. Tânăra comunistă idealistă, profesoară de istorie la Universitatea din Kazan, e arestată în 1937, în timpul valului de condamnări denumit apoi Marea Teroare, în care au pierit sute de mii de oameni, în frunte cu vechii lideri leniniști. Stalin își elimina astfel potențialii rivali, pretextul fiind asasinarea, ordonată de el, a lui Kirov. Profesoara de 34 de ani, măritată cu un nomenclaturist local, nu observase până atunci că valul de teroare ce a înghițit-o fusese precedat de altele, care făcuseră posibilă instalarea fermă a "noii orânduiri". Lovită pe neașteptate, împreună cu alți nenumărați inocenți, rana ei a fost cu atât mai dureroasă, cu cât ea chiar crezuse în valorile tutelare ale comunismului, așa cum le vehicula propaganda. Condamnată la 10 ani de închisoare pentru activitate contrarevoluționară pe baza unor dovezi falsificate, afla cu uimire că sistemul încuraja cele mai joase și mârșave trăsături umane, că demagogia despre dreptate și viitor luminos se sprijină pe cruzime, trădare, supunere necondiționată, egoism feroce. Anii petrecuți în pușcării și apoi în Gulag - 18 în total - o fac să constate pe propria ființă nivelul de dezumanizare la care se poate ajunge. Dar și faptul că, în miezul sălbăticiei pervers programate, dragostea ei pentru literatură, pentru cultură o ajută să-și "salveze sufletul", să nu cedeze tentativelor de a fi transformată într-un "om nou", fără personalitate, memorie și sentimente, dresat să creadă și să execute tot ce i se ordonă ierarhic. Ea consemnează atent etapele și amănuntele existenței proprii în "marele malaxor" în care a fost vârâtă și în care toate rolurile, inclusiv cel de victimă și de călău, sunt reversibile. Cartea Evgheniei Ghinzburg e mai mult decât o relatare despre supraviețuire într-un regim al cărui dispreț pentru individ depășește orice închipuire, este și un manual de neabdicare de la propria umanitate, în ciuda torturilor fizice și psihice prin care dictatura comunistă voia să transforme oamenii într-o masă nediferențiată și obedientă. Ecoul perpetuat al "Destinului în bătaia vântului" (cartea a fost și ecranizată în 2009), ca și al operelor lui Soljenițîn, a ajutat, deși nu îndeajuns, la trezirea unor naivi amăgiți de "generozitatea" doctrinei comuniste. Din păcate, o nouă generație le ignoră, preferând să creadă încă în posibilitatea de concretizare a utopiei care a strivit milioane de vieți. Acestora ar trebui să li se dea o bibliografie obligatorie.