Mamina, adică Maria Mateescu, va împlini în curând 105 ani. Nu-i arată și e fericită dacă-i spui asta. I se rotunjește fața într-un zâmbet șugubăț. S-a născut în Râmnicu Sărat, în vara anului 1911. Războiul a risipit întreaga gospodărie a părinților ei. "Am fost nouă copii acasă și am rămas fără nimic. A fost greu pentru părinții mei să ne țină, sărăcia a fost mare. Aveam o pereche de papuci pe care-i purtam pe rând, toți. Când venea unul de la școală, altul dintre frați lua papucii și așa treceau de la unul la altul. Aveam aproape treisprezece ani când soția fratelui meu mai mare m-a adus la București și m-a băgat ucenică la croitoria de lux "Petronius", ce avea atelierele pe strada Edgar Quinet. Am fost internă acolo, adică am avut casă și masă asigurate de patroana care m-a învățat croitoria."
Timp de zece ani, Mamina a deprins secretele meseriei, fiind o ucenică ascultătoare și atentă, devenind mâna dreaptă a patroanei, care lăsa în grija ei atelierul și casa, atunci când pleca în voiajuri de lux. "Am învățat nu numai meserie acolo, ci și cum să mă port, ucenicia a fost pentru mine o adevărată școală de mode, de meserie și de bune maniere. Patroana pleca la Paris de două ori pe an, toamna și primăvara, și aducea modele și mulaje noi de rochii. Ne dădea să ne alegem din tiparele aduse și făceam rochii la fel cu acelea pe care le purtau pariziencele. Atelierul nostru a fost foarte bine cotat, că era la zi cu tot ceea ce era modern. Vara se organiza expoziție cu rochiile cusute de noi, la Băneasa, acolo unde se țineau cursele de cai, pe câmpul din spatele Casei Scânteii. Imediat după expoziție, chiar de a doua zi, veneau apoi în număr mare cucoanele la noi, la casa de mode, și începeau comenzile după modelele noi, proaspăt aduse din Franța. Era bătaie care să îmbrace mai repede un model nou. Să vă arăt cea mai frumoasă rochie din vremea aceea," îmi spune Mamina și răscolește în cutia cu fotografii. Dar, din păcate, n-a găsit fotografia pe care o căuta și, poate, cumva, a fost mai bine așa, pentru că a fost obligată astfel să-mi povestească despre rochia "cea mai râvnită", într-o seară de bal, de-acum aproape un veac.
Rochia Cenușăresei
Între timp, Mamina se făcuse o domnișoară frumoasă, elegantă și cu maniere alese. Nu i-a fost greu să-și afle un pretendent. Și într-o primăvară înflorită, viitorul soț a invitat-o la bal, în Sala Oglinzilor de la Athénée Palace. Făcuse rost de invitație de la fratele lui care colabora la "Bilete de papagal", ziarul lui Arghezi. Mamina s-a simțit ca o Cenușăreasă: cum să meargă ea, o simplă ucenică, acolo, în lumea aceea selectă? Cu ce să se îmbrace? A salvat-o patroana, care i-a dat voie să poarte o rochie de organdă, pe care tocmai o terminase de cusut. "Era o rochiță cu decolteu adânc și cu o trenă mică în spate. Mânecuțele erau mai largi și avea un cordon de catifea neagră. Am asortat-o cu pantofi negri". Generozitatea patroanei a schimbat cu totul viața Maminei.
În vreme ce îmi descrie rochia, cusătura, croiala, materialul fin și mătăsos, "subțire ca o pânză de păianjen", mâinile femeii din fața mea încep un balet minunat care mă ajută să-mi imaginez ca-ntr-o străfulgerare silueta ei, electrizată de emoțiile primului bal. "A fost un bal al ofițerilor, care erau tare arătoși în hainele lor de gală. A fost și patroana mea la acel bal și multe alte doamne din lumea bună a Bucureștiului de atunci. Doamne, a fost ca un vis că am ajuns eu acolo! Nu-mi venea să cred că trăiesc asemenea clipe. Toată noaptea am dansat cu cavalerul meu și m-am simțit minunat, când am văzut că multe doamne se uită cu interes la rochia pe care o purtam. Le-am văzut șușotind și interesându-se cine sunt și unde a fost cusută rochia. După ce au aflat, căci patroana mea a avut grijă de asta, de a doua zi au și venit mai multe cliente la atelier, care au vrut și ele rochii la fel. Pentru că am avut un asemenea succes, patroana mi-a făcut cadou mie rochia aceea. Îmi pare rău că nu găsesc fotografia de atunci. Aș fi vrut să vedeți rochia și să mă vedeți cât de fericită eram. Și ca un făcut, din ziua aceea, toate au mers cum nu se poate mai bine pentru mine. A fost fermecată rochia aceea. Aveam o meserie bună, pe care o făceam cu cea mai mare seriozitate, m-am măritat cu bărbatul care mă poftise la bal, la scurt timp am dat aconto pentru o casă și după puțină vreme am avut și un copil. Am fost pe deplin fericită. Mi-a mers cum am vrut. Din Cenușăreasă, am devenit o croitoreasă căutată în București."
Acul fermecat
După ce s-a căsătorit, fiind nășită chiar de patroana care a învățat-o și meserie, Maria Mateescu și-a deschis propriul atelier de croitorie de lux, la care a angajat patru ucenice. "Pe strada Enei era un atelier unde unii făceau ajur și broderie. Le duceam și eu, de multe ori, materiale la lucru. Când erau gata, le luam și mă întorceam la atelier cu tramvaiul. Nici în tramvai nu stăteam degeaba, cât ținea drumul, coseam, lucram, ca să câștig timp. Am luptat și am avut multă voință cu meseria mea. Nu-mi stau mâinile liniștite nici acum. Și acum mai pot să cos o gaură, un petic ori un nasture. Când aveam atelierul meu, coseam o rochie și mai veneau alte două rochii la cusut, după ea. Asta a fost reclama mea: pleacă o rochie, vin altele două! Aveam clientelă selectă, doamne de calitate, femei una și una. Lucram pe calapod elegant, am avut un succes frumos cu meseria mea și din ea am trăit.Vorbesc acum de alte vremuri, Bucureștiul de atunci era un oraș al eleganței, lumea se saluta pe stradă, era politicoasă, era cu totul altă viață decât acum, când toată lumea e grăbită și obosită."
Mamina a lucrat pentru soția tânără a actorului Finteșteanu, pentru doamna Ohanesian, pentru multe actrițe, pentru cântărețe care cântau la Operă. Prin ele a ajuns să îndrăgească mult opera și teatrul și, la sfârșit de săptămână, nu lipsea niciodată de la spectacole. Cânta apoi prin casă, în vreme ce cosea, ariile cele mai îndrăgite, așa cum se pricepea. Cel mai mult i-a plăcut "Liliacul". Era înnebunită după Ion Dacian, care cânta la Operetă. A văzut spectacole cu Goangă, cu cei doi Bulandra, cu Ion Iancovescu, Birlic. Ține minte "Fântâna Blanduziei", cu Vraca, și-i amintește și pe Ion Manolescu, pe Calboreanu, în "Apus de soare", pe Tănase, la "Cărăbuș". A prins și filmele mute. "Ar trebui să stau lângă cineva și să-mi spună despre un actor sau altul și-apoi mi-aș aduce aminte, cu siguranță, mai multe. Nu vreau să mă bâlbâi în fața dumneavoastră. Nu mi-ar sta bine... la vârsta mea...".
Frumoasele doamne de altădată
"În primul rând, vreau să vă spun că mai demult, hainele parcă stăteau mai bine pe oameni, erau mai potrivite cu statura lor, și asta, pentru că cei mai mulți, și mai ales cei care-și permiteau, își făceau haine la comandă. Nu le luau de-a gata, ca acuma. Sigur că e mai comod acuma, dar o haină făcută de un bun croitor îmbracă altfel corpul. Îmi și spuneau unele cliente că sunt vrăjită, că parcă le pictez rochiile pe trup. O haină bine făcută trebuie să mascheze toate micile nepotriviri ale unui corp, dar, în primul rând, trebuie să scoată în valoare ceea ce are el mai frumos, mai special, mai al lui. Stăteam și mă gândeam, îmi struneam mintea să găsesc cele mai bune modele de rochii pentru clientele mele. După ce le luam măsurile de la piept, de la talie și lungimea totală, gândeam tiparul. Aveam un manechin din lemn și pe el cream modelele. Am învățat de-a lungul anilor să înțeleg că femeilor le place să fie moderne, să li se vadă formele. Femeile erau mult mai feminine în trecut. Nu se rușinau să pună în valoare ceea ce natura și Dumnezeu le-a dăruit. Și-și purtau hainele cu o eleganță care astăzi a dispărut. Lucram cu crep, cu satin, crep de Chine, voal georgette, cu mătase naturală, tafta, organdă..."
Cănile fără toartă
Amintirile legate de meserie au înviorat-o pe Mamina. Dacă la început a avut emoții, acum nu se mai oprește din povești. Îmi spune cum l-a cunoscut pe soțul ei și cât de mult a apreciat faptul că el a respectat dorința ei de a rămâne "cuminte și săracă" până s-au căsătorit. "Eu am fost tare naivă până când l-am cunoscut pe soțul meu. El a fost pentru mine și iubit, și tată, și mamă, și prieten și tot ce vreți. L-am iubit foarte mult. Prin el am cunoscut aproape tot ce știu. A fost o înțelegere minunată în casa noastră și ne-am respectat unul pe altul. N-am trăit în puf, dar nici n-am avut nevoie de mai mult, lângă un bărbat atât de atent cum a fost Milan. Nu ieșeam niciodată din curte fără să fiu aranjată, dar nici în fața lui nu mă prezentam oricum. Asta însemna pe-atunci respectul față de cel de lângă tine, față de stradă, de lume, de viață, până la urmă. Au trecut aproape patruzeci de ani de când a murit Milan, soțul meu iubit, și de atunci umbra a pus stăpânire pe casa mea."
Trandafirul înflorit
Maria Mateescu se pregătește să împlinească 105 ani. O sută cinci ani! Are mintea clară și limpede, nu se plânge de dureri și de boli, deși a fost internată pentru o operație nereușită la un ochi, cu care nu mai vede. Locuiește pe o stradă liniștită din sectorul doi al Bucureștiului. În curticica din fața casei narcisele și zambilele se străduiesc să-și înalțe bobocii firavi, în soarele rece de martie. Câtă vreme nepoții cu care locuiește sunt la serviciu, Mamina e în grija unei vecine, pe care o știe "de când s-a născut". Doamna Irina este acum prietena ei cea mai apropiată și tot ea ne ajută cu povești și amintiri din viața Maminei. Orice ar putea povesti Mamina, se bucură să-și amintească cele mai năstrușnice întâmplări, cum a fost aceea, de exemplu, când în plin război, s-a dus pe front, până la Tiraspol, ca să-și caute bărbatul rănit. Mai ține minte și acuma gerul cumplit pe care l-au îndurat amândoi așteptând un tren care să-i aducă în țară. Sau ar putea povesti cum a fost sărbătorită la împlinirea vârstei de o sută de ani, de către Primăria sectorului doi, și cum l-a invitat ea pe primarul Onțanu la un tango festiv, cu acea ocazie. La loc de cinste e și povestea călătoriei în Germania, pe care a făcut-o la invitația unei prietene. Avea aproape o sută de ani și nimeni nu a mai vrut să-i facă asigurare de călătorie, dar a semnat că-și asumă riscurile unui zbor cu avionul. Totul a decurs minunat. Vacanța în Germania a fost plină de întâlniri plăcute, surpriza mai mare a fost însă la întoarcere, când comandantul avionului, în semn de respect pentru vîrsta ei și pentru curajul de a călători, a invitat-o la clasa business, acordându-i toată atenția, ca unei vedete aplaudate la scenă deschisă. Poveștile se nasc una din alta, Mamina înflorește vorbind, cei o sută cinci ani se risipesc văzând cu ochii, când ea își amintește cum a căzut, acum vreo două ierni, pe gheață, de i-au sărit ochelarii într-o parte, geanta în alta, și cum a venit un domn grizonat, elegant, care după ce a ajutat-o să se ridice, i-ar fi spus cu voce tulburată: "Doamnă, îmi pare rău că trebuie să vă îmbrățișez doar într-o asemenea situație." Sau altă amintire "cochetă", dintr-o zi de primăvară, când în grădină fiind, admira un trandafir înflorit. Un domn care trecea pe stradă s-a oprit o secundă în dreptul ei, zicând: "Florile la flori trag!"
Multe amintiri are Mamina. Multe, multe ar povesti și se vede că-i place să-și amintească. De un singur lucru nu poate vorbi, căci i se îneacă vorbele în lacrimi. Despre moartea singurului ei copil, în revoluția din decembrie '89. Tăcerea se lasă stingheră între noi. Ca să învioreze atmosfera, doamna Irina aduce farfurioare cu dulceață de smochine. Mamina mănâncă dulceață tacticos, cu eleganță studiată. Doar tremurul linguriței ar mai putea spune că-n inima ei de mamă e un hohot de plâns.
"Celebrați viața, în fiecare zi!"
Cea mai statornică iubire a Maminei e marea. A fost pe plajă în fiecare vară, din tinerețe și până când a împlinit nouăzeci și nouă de ani. Atunci încă înota, până dincolo de geamandură, spre disperarea salvamarilor, care nu puteau s-o întoarcă din drum, oricât fluierau și strigau. "Câteodată, mi-e tare dor de mare. Nu cred că mi-aș mai permite acum să mă dezbrac la costum de baie, pentru că, deși sunt un pic mai bătrână, totuși, mă interesează ce impresie las celor de lângă mine. Dar dacă aș mai ajunge o dată pe plajă, mi-aș lua o rochiță lungă și subțire, fără mâneci, ca să nu mă încurce prea tare, și m-aș avânta în larg. Nu pot să mă dau bătută din cauza anilor, poate acesta este și secretul că am trăit atâta. Trei lucruri m-au ținut: munca, dragostea pentru Milan și puterea de a visa. Eu zic că trăiesc acuma a patra tinerețe și mă bucur de tot ce mi se întâmplă. Când sunt obosită sau e ceva greu și dificil de făcut, mă lupt cu voința mea și imediat simt că sunt alta. Cu gândul mă duc până la Ecuator, dacă vreau, căci ăsta a fost visul meu din copilărie, să călătoresc, să văd locuri noi. Sau până la Parisul pe care toată viața l-am cântat și mi l-am imaginat, învățând să cos rochii după tiparele care veneau de acolo.
N-am oră fixă la trezire, nu vreau să mănânc mult, căci știu că nu e bine, îmi plac mâncarea proaspătă și somnul bun, la timpul potrivit. Mai beau câte o guriță de țuică. Nepotul mi-a făcut cadou un whisky și m-a ținut sticla aproape un an. Când am emoții, mă lupt cu mine să fiu calmă, să mă liniștesc. Mă duc încoace, încolo, cu tramvaiul, mi se dă locul, dar mi-e rușine să șed, căci sunt femei mai obosite de viață ca mine. Mă duc să-mi iau baterii pentru aparatul de auzit, mă duc la manichiură și pedichiură, o dată pe lună, și văd cât este de tristă lumea de azi. Săracele femei nu au timp pentru ele, nu știu ce să facă întâi, bărbatul, copilul, serviciul. E vai de capul lor! N-am ce sfat să le dau, e vai de ele! Nici viața mea nu a fost ușoară, dar eu mi-am făcut mereu câte un plan și l-am respectat. Doamne, să faci cum vrei tu cu mine, așa mă rog zilnic. Când mi-a fost rău, m-au dus la spital, toți au crezut că mor, dar analizele au ieșit bune. "Vai, ce frumoși sunteți!", le-am spus băieților de la Smurd, când m-am trezit din leșin. I-am complimentat, ca să-mi ascund emoția, că m-au văzut în situația aceea. Dumnezeu m-a ajutat până acum, sunt credincioasă. Dumneata crezi că viața asta e numai o adunare de zile în calendarul de pe perete? Nici vorbă! Viața e cea mai minunată promisiune pe care Dumnezeu le-o dă oamenilor. Dar fiecare face ceea ce crede de cuviință cu ea, unii o respectă și trăiesc senini și luminoși, alții se țin greu, cu dinții, de ea. La urma urmei, e vorba de respect, de respectul pe care știi să ți-l dai ție, dar și de acela pe care-l primești de la alții. Dar ca să-l primești, trebuie să fii om ca lumea, nu frunză în vânt. Asta-i! Așa că în fiecare zi, eu celebrez viața, din toate puterile mele. Cred că acesta-i secretul cel mare că am ajuns la 105 ani!"