ALEXANDRINA HRISTOV - "N-am nevoie de pene de păun în cap, ca să fiu văzută"

- Alexandrina este o artistă în adevăratul sens al cuvântului. Fiecare notă muzicală e originală, fiecare cuvânt are tâlc, fiecare tușă de pensulă e inconfundabilă. Timidă, dar extrem de veselă, retrasă, dar vizibilă în concerte, basarabeanca noastră a acceptat să ne vorbească despre primăverile de azi și de ieri -

"Creația presupune singurătate. Nu se poate altfel"

- Întotdeauna ești foarte greu de găsit. Umblu cu potera pe urmele tale! Te-ascunzi de lume fi­ind­că ești timidă din naștere sau te ții și dinadins de­parte de ea? Pare cumva ciudat, fiindcă ești artistă și ar trebui să cauți rampa, ieșirea în față...

- Îmi place să stau în umbră, de când mă țin min­te, de foarte mică. Nu-mi plăcea nici atunci să atrag atenția. Aveam locul meu sub soare și îmi vedeam de treabă. Țin minte că odată, când aveam vreo cinci ani, am mers cu mama la Televiziunea Națională, unde participam la emisiunea "Lumea în viziunea co­piilor", o emisiune de desene și creație pentru copii. Mă opuneam foarte tare, mă încăpățânam ex­traor­­dinar să nu ies în față și să povestesc despre mine și desenele mele. Vorbele mi se păreau în plus. Îmi aduc perfect aminte acel moment: pur­tam o rochiță albastră, eram mică și încruntată. Iar când am mai crescut, îmi schim­bam numele când fă­ceam cu­noș­tință cu cineva. Ziceam că-s Olga. Dacă mă întrebi de ce Olga, nu știu să-ți răspund. Probabil pentru că era un nume comun. Numele Alexandrina pe vre­mea aceea era unul foarte rar, deosebit și, în plus, foarte lung. Cu pă­rere de rău o spun acum: mă cam rușinam de nu­mele meu. Nu-mi doream să fiu deosebită, mă as­cundeam ca struțul cu capul în nisip, pe cât pu­team. Acum, că sunt mare, am multă trea­bă, sunt deseori ple­cată, am con­certe, ceea ce mă face mai vizibilă. Dar creația presupune singurătate, altfel nu se poate. Așa că evit ie­șirile publice, care nici nu mă atrag, mi-ar con­suma mult prea mult din energie. Eu știu cine sunt, sunt bine cu mi­ne. Sunt modestă și timidă, e ade­vărat. Cum zice colegul meu de trupă, Petrică, mai în glumă, mai în serios: "Repetă cei care nu au ta­lent, cei talentați nu au de ce să re­pete, ei ies direct pe scenă". E o glu­mă, și nu înseamnă că noi nu repetăm, dar e o să­mânță de adevăr aici. Ce vreau să spun este că ies în față cei care nu au ce să zică, dar vor să fie remarcați cu tot dina­dinsul. Eu n-am nevoie de pene de păun în cap ca să mă remarce cineva și să zică: "Aaa, fata aia cu pene de păun în cap". Mai am ce să zic și fără pene. Îmi place procesul creativ, îmi pla­ce să cânt și asta e suficient. Iar cei care au nevoie de mine știu unde să mă gă­sească. Am concerte des­tu­le.

"Sunt omul primăverii"

- Pentru că a venit luna Martie, nu pot să nu te întreb cum aștepți primăvara. Te bucuri de ea sau te amețește și te dă peste cap?

- Sunt omul primăverii, atunci m-am născut, e anotimpul meu. Nu am întâlnit oameni care nu se bucură de soare. Primăvara, de obicei, îmi încep sezonul de călătorii, îmi place să merg cu mașina, să văd pe geam cum se schimbă peisajul, de la un mi­nut la altul. Și îmi place că vine căldura și mă des­co­­torosesc de blănuri, căciuli, mănuși, care mă strâng, mă incomo­dează. Ufff, în sfârșit, respiră și corpul!

- În copilăria mea, primăvara ve­nea după iarnă. Ghioceii răsăreau din zăpadă. După atâta frig și îngheț, abia așteptam să zărim verdele. Acum, sunt la modă iernile fade, neutre, fără zăpezi. Cum tră­iești lipsa asta de anotimp?

- Și în copilăria mea primăvara venea după iarnă. Ador zăpada, dar nu-mi place frigul. Mai bine mai cald decât mai frig. Am flori în casă și iarna, așa că primăvara este pre­zentă mereu. Eu am permanent starea asta de primăvară. Îmi vi­ne să zbor și toam­na, și iarna. Vara mai pu­țin, pentru că, mai nou, verile sunt toride și îmi pro­voacă lene, așa că îmi vine să înot, în apă e răcoare, iar eu mă simt sirenă. Singura pro­blemă a­cum e schim­barea as­ta brus­că a vremii, care îmi dă dureri de cap, la propriu. Alung du­rerea cu o cafea a­ma­ră.

- Primăvara e ano­­timpul în­dră­gos­tirilor. Ai pă­țit-o și tu, vreodată?

- Orice îndrăgostire pare deosebită și unică la început, mai ales când ești adolescent. Primăvara mă îndrăgosteam când eram mică, simțeam cum eram mai ușoară, pluteam și aș fi putut să dărâm munți. De ceva vreme, nu mai țin cont de anotimp. Ultima dată m-am îndrăgostit cu câțiva ani în urmă, toamna, în noiembrie. Și ține încă.

- Ai vreo amintire specială de primăvară?

- Primăvara eu o asociez cu 8 martie și cu mama, când îi desenam felicitări și îmi frământam capul ce să-i cumpăr din banii puși deoparte. De obicei, tatăl meu și fratele mai mare ne cumpărau flori, de cu seară. Când ne trezeam dimineața, eu și mama fă­ceam ochii mari când vedeam buchetele cu lalele, nar­cise, iriși, frezii, toate ne așteptau în vaze de cris­tal, alături de cadouașe mici, dar bine alese. Fratele meu îmi cumpăra tot felul de cerceluși și inelușe. Mă alintă și acum. Odată, când eram prin clasa V-a, am primit de ziua mea, de la o colegă de clasă, un buchet imens de liliac. Era într-atât de mare acel buchet, încât până în ziua de azi, mă tot întreb dacă colega mea n-a adus întregul arbust, care avea culoarea al­bas­tru-violet și împrăștia un miros greu de uitat.

Ochii care au văzut multe

- Să trecem la vești: ce pregătești muzical? Cum îți merg concertele?

- Pregătesc lansarea unei piese noi, care se numește "După pod". Anul acesta se împlinesc zece ani de scenă în România, așa că pregătesc un mic tur­neu de aniversare în luna mai. El va cuprinde orașe mari din țară: Timișoara, Cluj, Iași, București. Poate ajung și la Chișinău. Concertul de la București va avea loc pe 19 mai, la Sala Radio. În rest, multe com­poziții noi, care vor apărea în curând, piese care vor fi incluse pe următorul meu album, pe care îl voi lansa în toamna aceasta. Sau în primăvara următoare, dacă tot sunt o "primăvăratică".

- Alexandrina, tu ești și o pictoriță extrem de talentată, originală. Pe mine mă impresionează mai ales expresivitatea portretelor tale, în care ochii sunt centrul. Niște ochi mari și triști. Fie că sunt copii, animale, ochii lor au mereu o undă de tristețe. De ce?

- Nu știu, așa s-a întâmplat. Sunt portretist, de fe­lul meu, îmi place să lucrez cu fețele, cu ochii, cu ex­presiile lor. Astea sunt per­so­najele, astea sunt trăirile mele. Nu mă consider un om trist, ba din contra, doar că am trecut prin multe mo­mente care m-au marcat. Cred că de aici "por­­nesc" și ochii triști din ta­blourile me­le. Mai de­grabă aș zice că per­sonajele me­le au ochi care au văzut multe.

- Ești atinsă și tu de melancolie sau ești un om al prezentului?

- Privesc înainte, merg pe roșu, sunt taur. Melancolia e starea perfectă când cre­ez. Sunt un om vesel și pozitiv (am o pă­re­re bună despre mine, ha, ha). Dar am și eu momentele mele de umbră, cum oricine le are. Ce este fericirea fără măcar un gram de tristețe?!...

- Ce mai face copila ta?

- Fata mea are din ce în ce mai multe preocupări. Calculator, școală, pian, dans, cărți, fotografie și editare. Valentina este elevă în clasa a XI-a și chiar iubește școa­la. Mie nu-mi plăcea să învăț la vârsta ei, în mare parte chiuleam.

"Doar iubirea ne mai poate salva"

- În Basarabia ai mai fost? Ai tăi sunt bine? Ții legătura cu ei?

- Chiar pe 26 martie voi susține un concert la Are­nele Romane, alături de trupele de basarabeni "Gân­dul Mâței" și "Alternosfera", cu ocazia aniver­sării uni­rii Basarabiei cu România. Țara mea o port în mi­ne. Mi-s dragi basarabenii mei, sunt oameni speciali, avem un simț al umorului deosebit. Ne per­mitem și putem să râdem de noi, căci altfel ar fi trist și nici n-am mai fi noi.

- Nu te sperie evenimentele care se petrec acolo?

- Ceea ce se petrece la noi se întâmplă de mult și în lanț. Nu e ceva nou, era și de așteptat să se ajungă în acest punct mort. Mă sperie, da! Și nu doar eve­nimentele din Basarabia, ci din toată lumea. Nu știu încotro ne rostogolim ca omenire și nici nu știu care-i soluția practică. Soluția teoretică ar fi să ne iubim. Poate va suna dulceag ce-o să zic acum, dar consider că doar iubirea ne mai poate salva. Nu există tu și eu, noi și voi. Suntem un tot, o planetă, un univers. Eu încă mai cred în oameni, dar nu și în politicieni.

- Ai proiecte acum, primăvara, sau ție îți place să numeri bobocii toamna?

- Am observat de-a lungul timpului că toate lansările mele se întâmplau primăvara. Am venit în România primăvara și primul concert de lansare s-a întâmplat la Cafe Deko, în aprilie 2006. Da, anii se scurg și nu se știe unde... "Om de lut" s-a lansat în aprilie 2009, "Flori de spin" în aprilie 2014. Chiar și cele două expoziții de pictură de la Cărturești au avut loc în aprilie. Anul ăsta totul se va întâmpla în mai. A venit momentul să schimb ceva în viața mea. Ha! Ha!

- Spuneai că sufletul tău trăiește într-o stare permanentă de primăvară. Face parte și iubirea din ea? Iubești? Ești iubită?

- Iubesc, sunt iubită, mulțumesc. Iubirea ocupă în viața mea locul întâi! Dragostea este sensul!