Era încă noapte, dar departe, la linia orizontului, o dâră de zare aurie vestea, deja, că lupta luminii cu întunericul era pe sfârșite. Văzuse răsăritul de mii de ori de pe vârful muntelui, dar de data aceasta, un iureș de bucurie i-a năpădit inima. A început să toace ca pentru slujbă și nu s-a oprit până când discul soarelui nu a ieșit cu totul din spatele munților. Era felul ei de a saluta venirea luminii, în pustiul cel rece al înălțimilor. Și când primele raze i-au mângâiat fața, maica a simțit că soarele îi vorbește: "Bună dimineața, Vartolomeea, o sută de ani să trăiești!". În dimineața aceea, împlinea șaptezeci. Era plecată în pustiu de un deceniu. "Am vrut să fac la fel în anul următor, dar soarele nu mi-a mai răspuns..."
Maica Vartolomeea e micuță și plăpândă. Are ochi albaștri, un albastru adânc, ca cerul de peste munți, și o voce blândă, delicată și mângâioasă. 78 de ani au trecut peste ea, din care optsprezece i-a petrecut aici, în pustiul uneori miraculos, alteori aspru, al Cioclovinei de Sus. (Cioclovina de Gorj, "peste drum" de Cioclovina de Hațeg, n.n.) Și cum stă așa, ghemuită, în strana micuță, cioplită parcă anume pentru ea, pare un copil venit să se roage. În fond, în adâncul inimii, asta și este, un prunc înțelept, care a învățat să Îl asculte pe Dumnezeu.
Un vis din copilărie
De mică visa să plece să se sihăstrească. Își amintește cerul din nopțile copilăriei, când dormea afară, în curte, și-și spunea - "Dacă rezist acum, atunci înseamnă că trebuie să merg la pustie." Și a rezistat. Și nu doar o noapte. Apoi, peste dorul acesta nebun și sfânt, în naivitatea lui, s-a așternut viața, cu grijile și necazurile ei. Au trecut anii, a făcut școală, a venit în București și s-a angajat. Dar ceva, undeva, în adâncul inimii, îi spunea că nu merge pe calea rânduită ei de Dumnezeu. Că trebuie să schimbe direcția vieții. Să renunțe la tot și să plece.
S-a întâmplat într-o zi obișnuită, la fel ca toate celelalte. Se rugase la biserica Sfânta Ecaterina, lăcașul studenților teologi din București, punându-și în ruga aceea toată zbaterea, toate îndoielile, toate căile pe care viața i le așternea, față în față cu dorul ei după mânăstire. Iar Domnul i-a răspuns. În adâncul inimii, a auzit atunci - "Nu vrei să-Mi urmezi Mie? Dacă rămâi în lume, vei ajunge paiul societății; dacă vei merge după Mine, te voi ajuta și te voi salva din viața asta!" Întrebarea a năucit-o. Așa că a întrebat, la rândul ei: "Dar cine ești, să te cred sau să te urmez?" "Am fost, sunt și voi fi!". Atât. Apoi s-a așternut tăcerea. Din acea clipă, scurtă cât o răsuflare, a fost alta. "Să știți că nu e poveste, eu chiar am trăit-o. Dialogul acela mi-a dat multă putere. M-am simțit deodată stăpână pe mine și am avut curajul ca imediat, chiar a doua zi, să le spun la serviciu că eu nu mai stau. Voiau să mă facă membru de partid, așa că s-a dat un fel de alarmă, dar până la urmă am biruit." Și a plecat. Nu era ușor să te călugărești în acele vremuri. Mânăstirile abia se redeschiseseră, după ce fuseseră aproape desființate de decretul din 1959, care urmărise transformarea lor în muzee, ateliere sau CAP-uri. Ea a ales Tismana, străvechea ctitorie a Sfântului Nicodim. Ucenicia i-a fost însă presărată cu spini, o cale a durerii, pe care Hristos i-o pregătise ca să crească în smerenie.
Mânăstirea
"Spun sfinții părinți că atunci când vii la mânăstire, acolo este un spital și tu ajungi bolnav - bolnav de patimi, de gândirea asta obositoare. Iar Dumnezeu pune pe cineva, una sau două persoane, să te «spele». Și Domnul te freacă bine în felul acesta, cu buretele de sârmă! La sfârșit, însă, tot El m-a luminat și am înțeles că trebuie să rabd totul, pentru păcatele mele. Am răbdat, dar a fost greu de tot..."
Maica Vartolomeea și-a găsit liniștea după o întâlnire neașteptată. În anii aceia de ucenicie a venit la Mânăstirea Tismana părintele Nil Dorobanțu, care suferise mult în temnițe, de pe urma conducerii comuniste. Au vorbit îndelung, despre Hristos, iubire de semeni și suferință, dar un singur cuvânt i s-a împlântat în adâncul sufletului, un sfat cât o viață: "Când Îl vei descoperi pe Mântuitorul răstignit în inima ta, atunci vei fi salvată". Din clipa aceea, când avea ispite provocate de celelalte viețuitoare din mânăstire, se arunca în fața Crucii. "Crezând, nu numai închipuindu-mi cum e Mântuitorul pe cruce, alergam în fața Lui și spuneam: «Doamne, ajută-mă și iartă-mă, că am greșit!»" Trebuie să-L ai mereu pe Hristos în inimă. Nu în altă parte! În inimă! Uneori exagerezi în minte bucuriile sau supărările, dar trebuie să ai răbdare să vezi cum e realitatea - și realitatea, de multe ori, este, de fapt, frumoasă. Dar noi, gândind așa, superficial și neavând răbdare, greșim de multe ori și o percepem altfel. Când nu te mai controlezi, îți pierzi stăpânirea de sine și pierzi gândirea asta pozitivă - că Dumnezeu este cu tine și nu te va lăsa să te pierzi. Trebuie tot timpul să avem gândul la Dumnezeu! Poate că exagerez, dar așa simt eu. Tot timpul, clipă de clipă, trebuie să-ți fie gândul la Dumnezeu, și atunci și Dumnezeu este cu tine și te ajută. Și e mare lucru ăsta. Mare lucru!"
Încet, cu multă trudă și rugăciune, liniștea i s-a așternut pe suflet. A învățat că trebuie să fie numai iertare și iubire. Pentru toți. Dumnezeu o pregătea astfel pentru asprimea traiului din sihăstrie. Ar fi vrut să plece încă din primii ani de călugărie, dar tradiția nescrisă cerea ca monahiile care doreau să se sihăstrească să se pregătească în obște, timp de 20 de ani. Așa că a așteptat.
Locul ciumaților
Drumul urcă pieptiș de la Mânăstirea Tismana, agățându-se de pantele muntelui. E un drum mâncat de ape, pe care, dacă urci la pas, mergi mai bine de un ceas prin pădurea golașă acum, în prag de primăvară. Apoi apuci pe o potecă, iar ea te duce spre vârf, cale de alt ceas. La capăt, printre steiurile de stâncă și cenușiul fagilor se ițește albastrul fumuriu al cerului, care se zbate să iasă din iarnă. O bisericuță mică, de piatră, văruită în alb și îmbrăcată în șiță, îți spune că ai ajuns. Ești la Cioclovina de Sus, pe un pinten de munte. De jur împrejur sunt numai prăpăstii, singura graniță e văzduhul. Un cuib de vulturi, rupt de tot restul lumii. Doar tu și cu Dumnezeu. Lumea, cu bucuriile și durerile ei, cu păcate și virtuți, a rămas departe, în urmă. Parcă în alt ev.
Lăcașul a fost durat în anul 1714. În acele vremuri, aici erau aduși bolnavii de ciumă, de care lumea fugea mâncând pământul, și care trăgeau să moară. Erau târâți până sus și izolați în munte pentru ca molima să nu se mai răspândească. Aici nu se trăia, ci se murea. Un loc blestemat, un loc al chinurilor, pe o gură de rai. În locul acesta a vrut maica Vartolomeea să-și aștearnă rugăciunile.
Când a primit binecuvântare să se sihăstrească, în anul 1998, aici nu mai era decât străvechea bisericuță în curs de restaurare. În rest, nimic. Doar muntele, cerul și pădurea cu jivinele ei. Dar ea a vrut să rămână aici pentru totdeauna. Împlinise anii de încercări în ascultări, iar dorul după rugăciunea în singurătate o mistuia. Avea 60 de ani, dar inima îi era tânără și curajoasă.
Mușcătura și sărutul pustiei
Întâi i-a degerat obrazul, pentru că se culca pe scândurile înghețate bocnă. Și acum are partea dreaptă a lui mai roșie decât cealaltă. Apoi piciorul, pe care l-a scos într-o noapte de sub folia de nailon cu care se învelea. Maica Vartolomeea tăinuiește încercările prin care a trecut, așa că despre suferințele răbdate am aflat de la o altă monahie, care-i știe bine viața. Când am întrebat-o dacă nu i-a fost frig în plină iarnă, în vârf de munte, mi-a spus doar atât - "Ieșeam afară, în mușcătura gerului, iar când intram înapoi, mi se părea cald."
Când a ajuns la Cioclovina a trebuit să-și dureze un adăpost. Avea la îndemână lemn și cuie rămase de la restaurarea bisericuței. A așezat câteva scânduri pe pământ, închipuind o podea. Apoi, din crengi, a construit un soi de colibă, pe care a acoperit-o cu o folie de nailon și a legat-o cu sârmă. Acum avea un adăpost de ploaie, dar înăuntru nu putea să facă foc, pentru că și-ar fi topit bruma de acoperiș. Așa că toată iarna s-a "încălzit" cu o candelă improvizată dintr-o cutie de pateu, în care punea puțin ulei. A rezistat în chilia aceea un an de zile. "Dar eram fericită! Într-o zi am ieșit afară și am simțit așa o bucurie, încât am zis - «Cioclovina, ăsta-i visul meu de-o viață și viața mea de vis!» Nu adia niciun vânt, dar când am ieșit, a venit așa, deodată, o boare și a scuturat crăcile de zăpadă pe fața mea. Pentru mine a fost ca și cum locul mi-ar fi răspuns printr-un sărut. Cu fericirea aia nu știu dacă o să mă mai întâlnesc vreodată..."
Sihăstria
- Cum începe ziua aici, măicuță?
- Începe frumos. Lumina taie parcă tot covorul ăsta de nori de noapte și săgețile care vin la orizont anunță soarele. Lumina îți dă putere! Într-o iarnă, nu mai văzusem soarele de vreo două luni de zile și eram necăjită rău, fiindcă eu depind foarte mult de el. Așa că am intrat în chilie și m-am rugat cu rugăciune sinceră la Maica Domnului. Am simțit pe loc că mă mângâie și când am ieșit iar afară, nu-mi mai era frică și necaz pe zăpadă că nu e soare. Mi s-a schimbat cugetul în bine. E o mare experiență să stai la pustie. Că multe lucruri înveți în singurătate și în sihăstria adevărată. Cel mai mult înveți să-l iubești pe aproapele tău, așa cum este el.
- Cum să înveți asta singur, în vârf de munte, fără niciun om prin preajmă?
- Sunt oameni destui, ți-e plină mintea de ei: uite, cutare ți-a făcut cutare, uite-așa... Și atunci, eu stau liniștită și îi zic gândului: "Du-te la Mântuitorul, vezi ce zice El, că eu nu știu să gândesc". Asta e și o probă de smerenie, și un ajutor neprețuit din partea lui Dumnezeu. Uite-așa, stai în pustie, nu te deranjează nimeni, dar te deranjează gândurile. Și până nu te împaci cu toți oamenii pe care i-ai cunoscut, până nu înveți să-i iubești necondiționat, gândurile nu te lasă. Eu mă și rog pentru toți oamenii cu o rugăciune intensă.
- Singurătatea asta deplină în care trăiți nu e, uneori, mult prea grea?
- Este grea, dar și ajutorul este mult din partea lui Dumnezeu. De multe ori mă culcam, că nu mai puteam să mă rog... Vin și demoni, șapte demoni ne luptă pe noi, și cel mai periculos este demonul accediei, care vine cu deznădejde și nesimțire. Te paralizează și îți dă o indiferență, că, de unde până atunci credeai în Dumnezeu, în frumusețe, deodată ți se schimbă traiectoria și nu-ți mai vine să crezi în nimic, și îți dă și o moleșeală, de nu mai poți... Eu cred că de acolo numai Dumnezeu te mai poate scăpa. E ca o mlaștină: când cazi în ea, orice ai face, nu te mai poți salva, te tot duci la fund; trebuie să vină cineva din afară, de Sus, de undeva, să-ți întindă o mână de ajutor, să te salveze. Într-o dimineață, m-am sculat tare răvășită și am zis: "Doamne, m-ai uitat, sunt sigură că m-ai uitat!" Și a venit răspunsul: "Dacă te uitam, nu te mai sculai!" E grea singurătatea, da, dar dacă Îl ai pe Dumnezeu, atunci se ușurează. Dacă Îl iubești pe Dumnezeu, trebuie să Îl cauți în orice făptură, în orice loc, în orice fir de iarbă care răsare, și să te bucuri, că este un dar mare de la Dumnezeu.
Gușterul din ciubăr
Maica Vartolomeea iubește animalele. Pentru ea e o legătură tainică, dar foarte puternică, între om, creație și Creator. I s-a întâmplat ca Dumnezeu să o îndrume El însuși spre ajutorarea jivinelor pădurii. Într-o zi, pe când se ruga, de afară a auzit un strigăt de ajutor. A ieșit grăbită, gândindu-se că e vreun turist la ananghie, dar nu a văzut pe nimeni. Strigătul o tulburase, așă că a început să caute împrejurul chiliei. Atunci i-a venit în minte să intre în căsuța unde locuiește. Acolo, în ciubărul cu apă, a găsit un gușter pe cale de a se îneca, vlăguit de cât se zbătuse. Dumnezeu îi dăduse un semn, iar inima ei, frăgezită de rugăciune, îl auzise.
"A doua zi de dimineață, când am ieșit de la biserică, cine credeți că dansa în fața mea? Șopârla! Eu am o legătură cu Dumnezeu care pare așa, copilăroasă. De exemplu, când mai găsesc viermișori prin chilie, se mai întâmplă, că-i pustiu pe aici, zic: «Doamne, eu nu-l omor, dar nici Tu pe mine să nu mă omori dacă ajung la Tine, acolo!» E și asta o boabă de rugăciune, nu? Să ții legătura cu Dumnezeu e mare lucru, și să te bucuri de fiecare zi și să te scoli cu bucurie că, uite, El ți-a dat să mai trăiești o zi! E frumoasă ziua aici, la pustie - nu știu cum e în altă parte, dar mie aici tare mi se pare frumoasă! După mine, dacă noi iubim animalele, ne iubește și pe noi Dumnezeu. Trebuie să fie iubite și ele, că sunt făpturi lăsate de Domnul - nu știu cu ce scop, nu știu cu ce împrejurări, dar sunt și ele în viață și trebuie ajutate."
Ultima încercare
Ani de zile, maica Vartolomeea a făcut singură drumul până la Mânăstirea Tismana. Mergea ceasuri întregi prin pădure, pe vreme frumoasă sau pe zloată, îngânând rugăciuni, ca să-și aducă de-ale gurii sau să-și care cele necesare traiului de zi cu zi. Drumuri grele, pe care le făcea de multe ori singură, o monahie ajunsă la șaptezeci de ani de viață, dar care, sub veșmântul fragilității, ascunde un suflet cu o tărie de oțel.
În urmă cu câțiva ani, maica s-a împiedicat și a căzut. Și-a rupt atunci amândouă picioarele. Au venit și au coborât-o din munte cu Salvamontul, apoi au operat-o la spital, la Craiova. Oasele, plăpânde, la fel ca întreaga ei făptură, nu s-au mai supus sufletului de oțel. S-au frânt și nu au mai vrut să se vindece pe deplin. De atunci, măicuța merge în două bastoane, așezând cu grijă fiecare pas. Chilia ei din singurătate părea că va rămâne goală. Dar maica Vartolomeea nu s-a înduplecat. Nu putea să renunțe la sihăstrie tocmai acum, în amurgul vieții. Așa că le-a rugat pe celelalte maici să o ducă înapoi. Să o ia pe sus de subsuori, dacă e nevoie, și așa să o urce la chilia din vârf de munte, ca să moară în "visul ei de-o viață". Și pentru că o iubeau, maicile i-au împlinit voia, dar de atunci, i-au rânduit și o ucenică alături de ea.
"Eu zic așa, că nu există fericire deplină fără ajutorul lui Dumnezeu. Chiar dacă, hai să zicem, uite, ai casă, ai mașină, ai nu-știu-ce, și zici că ești fericit, aia nu-i fericire. Nu e, dar oamenii o cred fericire. De aceea, când vin peste ei nenorocirile, nu-și mai revin. Dar dacă Îl iubești pe Dumnezeu, așa ceva nu se întâmplă. Chiar dacă vin necazuri, cum au venit la mine, ele îți dau o stabilitate și o putere, pentru că sunt trecătoare și tu știi că Domnul e cu tine și te ajută. Fără necazuri nu ne putem mântui, așa spun și sfinții părinți, și eu cred că necazul ne dă posibilitatea să alergăm la Dumnezeu. Alții aleargă în altă parte, dar noi, ortodocșii, trebuie să alergăm la Dumnezeu. Gândind așa mereu și trăind viața asta cu smerenie - la dumneavoastră, la mireni, se cheamă bunăcuviință, la noi, la monahi, se cheamă smerenie - este imposibil să nu simți dulceața dumnezeirii."
Fotografiile autorului, GEORGE CRĂSNEAN (1), DREAMSTIME (1)