Vânzătorul de fructe
- Nu-ți fac nici un reproș, dar a trecut mai bine de-o lună și jumătate până să ne vedem. Ești foarte ocupat și foarte bine păzit de grupul apărătoarelor tale: fiicele și iubita ta. Mare bucurie să te vedem sănătos și atât de harnic...
- Într-adevăr, așa cum bine spuneai, am un veritabil comando în jurul meu. La început nu le-am înțeles îndârjirea, chiar m-am supărat în câteva rânduri pe ele, dar n-a durat mult să-mi dau seama cât de bine fac ele să procedeze așa. Oricât zic eu că mă simt bine (și mă simt bine cu adevărat), mai am destul de recuperat, și oboseala ar îngreuna acest proces. Norocul meu este că nu am fost niciodată un ins expansiv, ci mai degrabă retras, ceea ce mă ajută foarte mult acum. Poate lumea mă credea încrezut, dar nu eram. Eu am venit mai târziu în breasla aceasta a muzicii, aveam ceva experiență de viață până să devin un cântăreț cunoscut și am înțeles foarte bine că succesul nu este drogul pe care eu trebuia să îl iau. În niciun caz. Succesul vine și dispare. Dispare în momentul în care tu începi să te crezi Dumnezeu, infailibil și de neînlocuit. A trecut pe lângă mine pericolul acesta, l-am simțit, dar am făcut pasul, la timp, înapoi. Am avut și momente când am crezut că tot ceea ce fac este bine și adevărat. Greșit din nou. Acum sunt la fel de retras, doar ceva mai "păzit" și mult mai calm.
- Nu aș vrea să vorbim despre momentul traumatizant prin care ai trecut, dar aș vrea să te întreb despre schimbările care se produc într-un om, după un eveniment ca cel cu care te-ai confruntat.
- Schimbările sunt fundamentale. O să încep cu una ușor amuzantă: eu nu mai transpir. Lumea știe cum arătam după un concert. Ei bine, acum pot merge acasă în cămașa de pe scenă, deși dacă a trebuit să trec prin ceea ce am trecut ca să nu mai transpir, aș fi preferat transpiratul. Dar schimbarea majoră din mine este fericirea. Acum sunt într-o stare de continuă fericire, nu numai pentru că trăiesc, ci mai ales pentru că am descoperit iubirea din oameni. Sincer, am știut dintotdeauna că am admiratori, că sunt oameni cărora le place cum cânt, dar iubirea, iubirea este ceva mult mai mare, mai profund decât mă gândeam eu. Să mă oprească vânzătorul de fructe de la colț, să mă ia în brațe și să-mi spună că s-a rugat pentru mine și că e fericit să mă știe acum bine - acesta este un lucru care pe mine mă cutremură, pur și simplu. Oamenii aceștia nu sunt falși, nu vor nimic de la mine. Să văd astfel de gesturi îmi umple inima de bucurie, pentru că redescopăr omenia din oameni, în general. Știu sigur că dacă reacționează așa la mine, o fac și față de orice alt seamăn. Când mi-am revenit, am spus tuturor că am simțit iubirea oamenilor, am simțit-o în mod fizic. Doar ea m-a adus înapoi. Am absolut toată convingerea că așa este. Șansele mele de supraviețuire au fost zero. Zero! Oameni buni, iubirea voastră m-a salvat! Și iubirea fetelor mele și a Alinei, viitoarea mea soție. Acum știu cu adevărat că alegerea mea în viața asta, adică muzica, a fost un lucru bun, pentru că face oamenii fericiți. Tot ce îmi doresc de acum înainte este să continuu să cânt, ca să-i bucur pe oameni. Aceasta este răsplata mea pentru dragostea lor.
- Ce ai ales să adaugi sau să elimini din viața ta în aceste ultime luni?
- Am eliminat fără să simt. Pur și simplu, descopăr că fac unele lucruri pe care nu mă așteptam că le voi face vreodată. Lucruri bune. Simțurile mele sunt mult mai ascuțite. Uite, acum văd cu adevărat urâțenia blocurilor din cartierele bucureștene, o simt, la fel cum tot pentru prima dată trăiesc intens și adevărat frumusețea naturii sălbatice, a pădurii. Am fost mereu un om urban. Nu zic că nu am apreciat natura, dar nu am simțit-o niciodată atât de profund frumoasă și liniștitoare ca acum.
Săli pline la refuz
- Hai să vorbim despre muzică, pasiunea și vocația ta. Te simți din nou în formă pe scenă?
- Mă simt minunat. Am avut de curând un turneu de patru zile în Moldova, cu o orchestră de patruzeci și cinci de instrumentiști, turneu organizat de prietenul meu vechi, Liviu Sorinel. Lângă mine, pe scenă, au fost Vlad Miriță și Ianna Novac, doi colegi mai tineri în care am descoperit oameni deosebiți și am devenit imediat prieteni. Au fost niște concerte cu sălile pline la refuz, extrem de elegante: piesele mele, transformate pentru orchestră simfonică, un vis pe care nu l-am visat nicicând și uite că s-a împlinit. A fost foarte frumos și vom repeta experiența cu alte patru spectacole în luna mai, tot acolo, dar poate și la Chișinău. Așadar, iată că revin pe scenă cu un alt statut, mai pretențios sau, mai bine spus, mai prețios. Ha!
- Schimbarea de viață se simte și-n muzică?
- Da. Foarte mult. Cu fiecare concert a fost tot mai bine și mai bine. Dar, recunosc, la început am fost puțin speriat. La primii pași pe scenă după o pauză mare, cu atâția instrumentiști, mi-au tremurat puțin genunchii, dar după primele note... am zburat pur și simplu. Ieșeam apoi din scenă mai vioi decât intram. Primirea oamenilor, afecțiunea lor m-au ajutat să cânt patruzeci și cinci de minute fără oprire. Îi iubesc și mă bucur că nu i-am dezamăgit. Îmi și făcusem puțină încălzire înainte de aceste concerte, cu un mic turneu în Germania. Săptămâna trecută am avut o altă experiență extraordinară, la Berăria H, alături de Antonia, Delia, Alex Velea, Jorge, Rashid, Matteo, Vlad Miriță și Andrei Tudor, alături de Andrei Tudor Band. Acești tineri colegi și prieteni care au cântat cu mine în acest concert, care au zis din prima "da", la invitația noastră, sunt o parte dintre cei care au cântat pentru mine la "Gala Chapeau", la finalul anului trecut. Cât despre noutăți: voi mai lansa două piese noi, una cu Marius Moga și o alta compusă de Andrei Tudor. Sunt foarte liniștit că am gata tot materialul pentru un nou disc. Mai trebuie puse la punct chestiuni organizatorice, amănunte de care, slavă Domnului, nu mă ocup eu.
Zânele cele bune
- Vorbeam la începutul întâlnirii noastre despre "scutul de apărare" format în jurul tău de fetele tale și de Alina, iubita ta. Cum ai cunoscut-o? Cum a început povestea voastră?
- Am cunoscut-o în mai, acum cinci ani. Din prima clipă am avut o relație armonioasă. Pe lângă faptul că este o femeie foarte frumoasă, este și un om lângă care se trăiește frumos. Alina e un foarte bun camarad și o femeie cu mult simț al umorului, lucruri atât de rare.
- A trebuit să o cucerești?
- Nu. Ea m-a cucerit pe mine. M-a abordat direct și apoi a făcut ce-a vrut din mine. Are un fel de a fi, de a-și exprima sentimentele, pe care nu le-am mai întâlnit niciodată, nu credeam să existe măcar. Asemenea iubire, dăruire și afecțiune nu am primit nicicând de la o femeie. Exista doar o problemă: eu nu voiam să mă recăsătoresc. Deși făceam totul împreună, inclusiv vacanțele, locuiam separat. Apoi a venit momentul negru. M-am trezit și am văzut-o lângă mine. I-am văzut privirea plină de dragoste, i-am simțit iubirea aceea pură, dezinteresată, atât de puternică, încât am cerut-o de soție, total neașteptat pentru ea. Aș fi fost cel mai prost om să o las să plece. Așadar, atâta timp cât ea va dori să fie lângă mine, va fi.
- Cealaltă parte a "gărzii" e formată din fiicele tale. Ai avut mereu o relație strânsă cu ele?
- Ce minuni de fete am! Da, am fost mereu buni prieteni. Eu le-am oferit toată viața mea dragostea părintească, fără să cer nimic în schimb. Dar descopăr acum un atașament și un drag de mine ieșit din comun. Nu le-am cerut asta niciodată, ba chiar am avut momente în care am crezut despre mine că nu am fost un tată model, că poate am greșit. Să le văd acum cât de mult mă iubesc mă face să cred că poate nici eu nu greșisem într-atât. Sunt foarte discrete. Cu Eliza, una dintre gemenele mele, "gardianul" meu numărul unu și impresarul meu, am o relație specială. Nu pentru că mi-aș împărți dragostea inegal între fiicele mele, ci pentru că am petrecut mai mult timp împreună, chiar am locuit o perioadă amândoi în acest apartament. Sunt foarte mândru de fetele mele, le iubesc enorm și primesc iubire. Discreția lor, lupta lor de a nu face un eveniment mediatic siropos din accidentul meu au contat enorm în revenirea mea. Dar până să mă întrebi altceva, aș mai vrea să vorbesc puțin despre o altă "fată dragă" din cercul meu de fete: mama. O ador, pur și simplu. Cel mai mult mă bucură faptul că mama e mândră de mine. Singura frică majoră în viață a fost ca părinții să nu fie mândri de mine. Tata a fost mereu. Iar mama, nu doar că este mândră, dar ea trăiește pentru și prin mine! Toată viața și-a dedicat-o mie. Eu am fost pe primul plan mereu, uneori chiar în detrimentul lui tata, pe care, deși l-a iubit enorm, câteodată l-a neglijat de dragul meu. Sunt ușor stânjenit că eu nu am reușit să-i arăt ei atâta dragoste câtă îmi arată ea mie. Câteodată tocmai oamenilor cei mai dragi, care sunt mereu lângă noi, uităm să le mulțumim, uităm să le spunem cât de mult îi iubim, pentru că presupunem că ei știu, că nu mai au nevoie de o confirmare verbală a sentimentelor. Greșim! Cu toții avem nevoie și de vorbe, și de gesturi. Sunt într-o continuă admirație pentru mama. Este atât de dârză, de bătăioasă, nu se lasă călcată în picioare de nimeni. Am fost și suntem și acum foarte buni prieteni. Eu am fost un copil bolnav. Am făcut hepatită la șapte ani și am tras mult. Mai greu a fost pentru mama să mă ducă pe la toți medicii, să știe că are un copil pe care-l putea pierde oricând. Grija și frica ne-au apropiat foarte mult, încă de atunci. Și-a sacrificat o bună parte din tinerețe, numai să aibă grijă de mine. Mama e mama. Ființa fără de care eu nu aș mai fi întreg. Mă bucur zilnic că ea încă există, că are mintea proaspătă, mă rog să-i dea Dumnezeu sănătate și să o lase cât mai mult lângă mine.
- Ai să ne împărtășești vreo amintire din copilărie, legată de ea?
- Da. Odată, când eram la ștrand, am intrat în apă și era să mă înec. Mama m-a salvat. Mi-a ținut capul deasupra apei, cu o forță și o disperare incredibile, și cineva ne-a scos pe amândoi. Este una dintre amintirile acelea care-mi revin în minte la fiecare câteva zile, foarte adânc săpate în mintea mea. Și apropo de copilărie... eu nu mă uit deloc la fotografiile mamei din tinerețe. De ce? Pentru că nu vreau să fiu tentat să o compar cu cea de acum. Sigur că mama a îmbătrânit, dar nu și pentru mine. Pentru mine, mama nu are vârstă. Vârsta este iubirea ei.
Proiect de primăvară: fericirea
- Încet, încet, se apropie primăvara. Cu ce sentimente o aștepți?
- Primăvara aceasta e programată așa cum vor fi și cele care îi vor urma. Eu am primit o nouă șansă și o nouă viață, pe care încerc să le trăiesc mai curat decât pe primele. Simt că am rămas pe pământ ca să le aduc bucurie oamenilor prin munca mea și, dacă voi reuși, înseamnă că nu am trăit degeaba. Poate că dacă mă întrebai lucrurile acestea acum un an, îți răspundeam frumos, îți răspundeam corect, citam puțin din cărți. Dar nu aș fi crezut în totalitate în ceea ce aș fi spus. Acum îți zic ție și tuturor cu întreg sufletul meu deschis: oameni buni, trăiți frumos, iubiți-vă, nu țintiți la măriri și, mai presus de toate, trăiți sănătos. Dacă eu nu aș fi fost sănătos înainte, dacă nu m-aș fi lăsat de fumat acum douăzeci de ani, dacă aș fi băut alcool, dacă nu aș fi făcut sport, acum nu mai eram. Sunt fericit, cu adevărat fericit!
Foto: TEODORA MAFTEI, BOGDAN TODIREANU