TUDOR GIURGIU - "Mi-am dorit să arăt că pot. Mie și alor mei"

- Unii îl cunosc ca regizor, alții ca producător. Unii îl țin minte de pe vremea când era director al TVR, alții îi asociază numele cu marele festival de film Transilvania, care de 14 ani ține sus viața culturală a Clujului. Lui Tudor Giurgiu e foarte greu să-i pui o etichetă. Un lucru e însă cert: e unul dintre puținii oameni talentați să creeze din nimic o structură. Un ardelean chibzuit și tenace, fără de care lumea filmului ar fi cu mult mai săracă -

Sunt clujean, băiat de oraș

- Fiindcă regizorii sunt obișnuiți să lucreze cu imagini și scene, am să-ți propun la început de in­terviu un joc. Dacă ar trebui să faci un film despre viața ta, ce cadre obligatorii am găsi în el?

- Nici nu știu exact ce aș alege, poate imagini cu mine copil, stând la cozi enorme, să-mi iau bilet la Cinema Republica din Cluj, sau cu mine bucu­rân­du-mă de legitimația de protocol pe care o obținuse mama, fiindcă era medic, și ca­re arăta ca un carnet de partid. Poate și o scenă cu mine plângând prima oară la ci­­­nema, la un film total stupid, Viața mer­ge înainte, povestea vieții lui Julio Igle­sias, la care mă dusese o colegă de muncă de-a mai­că-mii. Era melodrama perfectă pen­tru femei de categoria ei. Apoi, nea­pă­rat o scenă cu mine, devorând al­manahu­rile Ci­nema, care apăreau la finalul anu­lui.

- Dacă asta e istoria vizibilă a pa­siu­nii tale, care e cea invizibilă? Ce te făcea de fapt atât de pasionat de film?

- Nu cred că eram chiar atât de pa­sio­nat. Când eram mic, mă uitam la filme pen­tru că bunica mea se uita la filme. Ve­deam toate melodramele anilor '40, '50, '60 și o ado­ram pe Bette Davis, pentru că și bunica o adora. Sunt clu­jean, băiat de oraș, care n-a avut șansa unor va­canțe idilice prin natură. Cinema-ul era una din pu­ținele distracții posibile. Mama e medic, tata a studiat fizică. Când m-am născut eu, erau încă stagiari, mama călătorea când la Mangalia, când la Govora, când la Băile Felix. Locuiam într-un apar­tament cu repartiție, pe care ai mei îl mai partajau cu încă o fa­mi­lie, că așa erau vremurile comuniste. În situația as­ta, părinții s-au gândit că ar fi mai bine ca o vreme să stau cu bu­nica la Sibiu, unde avea ea casă. Bunica era sin­gură, și-a găsit în mine un proiect de viață. Era foarte strictă, foarte severă, avea în ea o disciplină de tra­diție germanică, fusese și educatoare. M-a ordonat foar­te mult, eram mereu dat exemplu ce băiat cu ma­nie­re devenisem. Asta mi-a făcut foarte bine, era o bu­nică foarte simpatică de care m-am atașat foarte tare.

- Era plăcută atmosfera Sibiului în anii aceia?

- Era, da. Îmi amintesc cu drag de societatea de femei în care am crescut, de clanul de mătuși care m-au guvernat din umbră. Fiecare din doamnele astea și-a lăsat într-un fel amprenta în viața mea. Una din ele m-a învățat să tai cu cuțitul și furculița, alta îmi aducea constant poze cu actori și actrițe decupate din reviste sau mă ducea la filme. Alta avea grijă să citesc, îmi explica lucruri din istoria artei. Când am venit la facultate, la București, am stat tot la niște mătuși. Iar mai târziu, când am lucrat la primul film, am modelat multe personaje feminine după tiparul lor. De altfel, Legături bolnăvicioase l-am dedicat pe generic bunicii mele, pentru că multe scene s-au hră­nit din lumea ei și a acestor mătuși de la Sibiu. Din păcate, n-a mai apucat să-l vadă.

- Spuneai că filmul nu era chiar o mare pa­siune. Și totuși, cum ai ajuns unde ești azi, Tudor?

- Eram doar un puști de 17 ani la revoluție, care se pregătea serios pentru Medicină, de gura părinților. Dar după cinci zile de privit la televizor și citit ziare, când am înțeles că gata, suntem în­tr-o țară liberă, în care totul e posibil, mi-am zis: «Ah, deci aș pu­tea face ce vreau eu în viață!» Și așa am ajuns să dau examen la Regie, fiindcă deja mă inte­resa cum se fac filmele, trecusem de simpla fascinație pentru actori și poveste. Recunosc, a fost o deci­zie ușor exaltată. Azi cred că e bine să ai un pic de experiență în spate, înainte de a alege cariera asta. Din fericire, am intrat. Și tot din fericire, la examenul de la Medicină, care avusese loc cu o lună înainte, am pi­cat cu 50 de sutimi sub linie. Da­că aș fi intrat, sunt sigur că ai mei ar fi insistat să ră­mân.

- Crezi în întâmplările ca­re îți fac destinul?

- Absolut. Fără să fiu vreun mistic, pot spu­­ne că viața și ca­riera mi-au fost mar­cate de întâmplări și în­tâlniri. E ca atunci când vâs­lești: dacă prinzi cu­­ren­tul, te poți agăța de val și te duci cu el. Acum, când am filmat pentru "De ce eu?", m-am iz­bit de ne­nu­mărate de­ta­lii și co­in­cidențe între via­ța mea și a celui ca­re a inspirat filmul, în­cât am ajuns să cred că nu întâm­plă­tor eu am do­cumentat acest epi­sod al justiției și eu am decis să-l spun lumii.

"Să te bați ca un câine"

- La 18 ani viața ta a luat o întorsătură și te-ai mutat în Capitală...

- Multă vreme mi-a fost foarte greu să mă aco­mo­dez cu Bucureștiul, cu școala. Eram la un nivel foarte pauper de cunoștințe de istorie a filmului, aveam colegi mult mai în vârstă ca mine, mai pre­gă­tiți, care așteptaseră ani de zile să se deschidă porțile facultății. A doua mea școală a fost la Cinema­tecă, unde vedeam câte 4, 5 filme pe zi, ca să-mi fac ba­gajul. Eram și foarte singur, timid, nici acum nu leg prietenii prea ușor. Îmi lipseau prietenii. Vreo doi ani, m-a bântuit gândul să mă întorc la Cluj.

- E fascinant uneori să vezi cum neputințele unui copil ajung să devină mai târziu mari plusuri. Pe tine ce te-a împins înainte? Care a fost motorul?

- Mi-am dorit să arăt că pot. Mie și alor mei. Ei n-au crezut că o să fac mare brânză cu filmul. Atunci, în iarna lui '90, când le-am spus că dau la Regie, au fost chiar foarte duri, ne-am certat. Mi-au spus, li­teral, că e o tâmpenie ce fac. Am trăit multă vreme cu dorința asta de a fi independent, de a le arăta că pot să-mi câștig banii, să fac ceva. Și n-a fost ușor, aici, la București, eram al nimănui, n-a fost nimeni să-mi țină spatele artistic, să mă sprijine, să mă introducă în vreun cerc. Ăsta a fost motorul. Am învățat în timp că e o prostie să spui că nu se poate, că trebuie să te zbați pentru lucrurile în care crezi.

- E sfatul pe care l-ai da și celor la început de drum, într-o carieră artistică?

- Chiar am avut ocazia să le vorbesc tinerilor la TEDx (o conferință motivațională n.r.) și le-am spus că e important să-ți asculți instinctul. Lucian Pintilie, cu care am lucrat ca asistent de regie, spunea: «Tre­buie să te bați ca un câine, să-ți duci proiectul până la capăt așa cum vrei tu, chiar dacă vor veni mereu alții să-ți spună că se poate și altfel, că se poate mai ușor. Fiecare încercare de a ușura o situație de­vine un pas spre catas­trofă». Așa e. Orice com­promis de direcție duce la eșec. Nu le-am spus acestor tineri decât că tre­buie să te bați pen­tru ideile tale. Uneori nu iese, pierzi concur­suri, idei, bani, dar im­portant e să mergi mai departe.

- Ești un ardelean proiectat în lumea gă­lăgioasă a Bucu­reș­tiu­lui. Te simți diferit? Simți că, într-un fel, și-n filmele pe care le faci ești altfel decât cei de aici?

- Da, mă simt mai alt­fel, mai ardelean. Pa­ra­doxal, nu am simțit ni­ciodată nevoia să fac un film despre pro­ble­matica zonei din care vin, cum face colegul meu Marian Crișan, și o face bine. Dar e ceva funda­mental în mine, sunt o sumă de calități și de defecte ardelenești care mă reprezintă. În ultimii zece ani, am conștientizat tot mai mult rolul extraordinar al maghiarilor în Ar­deal și șansa pe care ei ne-au dat-o să ne dezvoltăm. Am descoperit de curând ce perso­nalități uriașe avea minoritatea maghiară de la Cluj, ce sevă culturală extraordinară. E ceva ce cred că s-a transmis. Din păcate, conviețuim împreună, dar știm foarte puține unii despre alții, fiindcă doctrinele politice au adâncit falia dintre noi. Ca să nu mai spun că ardelenii cresc cu atitudinea asta de superioritate față de cei din sud. Taică-miu nici nu calcă în București. (râde)

- Ce e ardelean în tine, Tudor?

- Probabil un anume tip de întârziere în a lua de­cizii, o politețe din asta exagerată, o lipsă de adec­vare în anumite situații... Scriitorul Vasile Ernu, care e basarabean, vorbea la un moment dat de moldoveni versus ardeleni. Și zicea că noi, ardelenii, suntem foarte drăguți, calzi, dar nu te primim în casă așa, când vrei tu, ca-n Moldova. Ardeleanul are o reticen­ță burgheză. Se poartă minunat, dar te face să te simți în vizită, nu mai mult. Așa am fost crescuți.

"Știu foarte bine cine sunt și ce fac"

- Hai să vorbim puțin și de parcursul tău pro­fesional. De-a lungul timpului, ți-ai găsit forța să realizezi foarte multe lucruri, în umbra actului cre­ator propriu-zis. Ce te-a împins să te implici în atâ­tea direcții, când artiștii se plâng, de obicei, că nu au timp pentru proiectele lor?

- Eu nu mă consider artist. Artiști sunt Cristi Puiu sau Mircea Cărtărescu. Sunt oameni care pariază total pe arta lor, care au o totală inabilitate în a dez­volta un proiect antreprenorial, care nu vor să audă de contabilitate, de financiar etc. S-a întâmplat ca eu să am și talentele astea. Viața ne pune în fața unor alegeri și fiecare decide cum e mai bine pentru el. Ce m-a împins pe mine în toate aceste proiecte a fost curiozitatea, dorința de a face mai mult. De pildă, în 1994, când am terminat facultatea, a apărut oportu­nitatea de a mă înscrie la un curs ținut de cei mai mari producători de film din lume. Erau toți greii filmului acolo. Am ieșit iluminat și am zis: "Wow!". Primul lucru pe care l-am făcut apoi a fost să înființez o firmă de producție cu o colegă de la curs. Apoi a apă­rut Atomicul, era o provocare, aveam libertate to­tală să creez un brand, să înțeleg ce înseamnă să faci tele­viziune, cum să zic "nu"? Când s-a pus problema să merg la TVR, prietenii mei mi-au spus: «Nu te duce, o să intri în gura lumii, o să suferi!» Dar am zis: «Nu, mă duc, trebuie să fac asta, fiindcă simt că pot lă­sa niște lucruri bune». Am reușit să le dovedesc celor din televiziune că merită să ne asumăm mize mari, că și televiziunea națională poate produce programe de vârf. Când singurele lor pariuri într-un an erau Cerbul de Aur și Eurovisionul, am adus formatul Mari Români, care a făcut rating uriaș și a făcut să se vorbească de TVR. De asta spun că nu am neapărat profil de artist. Sunt un bun antreprenor, cu multe idei creative și proiecte pe care mi-am propus să le cresc.

- Și în tot timpul ăsta nu ai renunțat nici la a face film.

- Despre oameni și melci a venit la șapte ani distanță de filmul meu de debut. Am fost foarte dur și exigent cu mine, mă gândeam că, dacă nu-mi găsesc pasiunea și plăcerea de a face regie sau dacă filmul nu ar fi ieșit bine, nu aș mai fi făcut niciodată altul. Din fericire, a ieșit bine. Dacă e ceva ce știu despre mine e că mă evaluez foarte bine, știu foarte bine cine sunt și ce fac și fiecare film e o probă cu mine care-mi arată dacă am în­vățat ceva. De altfel, trăiesc cu sen­ti­men­tul că m-am ma­tu­rizat abia acum câți­va ani, că tot ce a fost până acum a fost o serie de acumulări. A­bia acum înțeleg ce mi s-a întâmplat, ce am avut șansa să trăiesc în anii aceștia haotici de după 1990.

- Cum reușești să îm­paci regizorul cu produ­că­torul din tine?

- Greu. E un răz­boi pe față. Cei doi Ge­meni din mine dau bă­tălia de la Po­dul Înalt. În ultimii ani, de când a apărut și un copil în viața noastră, gestio­na­rea timpului e o ade­vă­rată provocare. Nevoia de timp pentru proiec­te­le mele intime, pen­tru scris scenarii, pen­tru lecturi, se bate cu pro­ble­mele zilnice, care țin de de­ru­larea unui festival, de admi­nis­trarea câtorva firme, unde trebuie să dăm salarii, și de tot felul de nevoi casnice. E cum­plit. Fraza pe care o aud cel mai des despre mine e: «Nu înțeleg cum ai timp de toate, cum reușești să faci atâtea». Nici eu nu știu cum. Încerc să mă împart. Dar cel mai fericit sunt atunci când pot să mă dedic filmului. Anul trecut, am plecat într-o pros­pecție în Spania, unde voi tur­na ur­mă­torul film (după ro­ma­nul Apro­pierea, de Marin Mălaicu Hondrari n.r.), și numai faptul că niște zile am putut vorbi despre cu totul altceva a fost o mare gură de oxigen. 2014, de pildă, a fost un an de coșmar. Am decis să filmez "De ce eu?" în fe­brua­rie, apoi am plecat cu o bursă de două luni în America și am ajuns în țară exact când a în­ceput TIFF-ul. A trebuit să re­zolv o groază de lucruri de la distanță, a fost psiho­tic, nici eu nu știu cum am reușit.

- Și cum te pregătești de fil­mări? Ai vreun truc pe ca­re-l aplici, să te izolezi de toa­tă nebunia asta?

- Ascult jazz, deși sunt mai degrabă fan rock al­ter­nativ. Jazzul sau canalul Mezzo lă­sat deschis mă liniștește mult. Cu jazzul am o relație intere­santă. La Cluj are o tradiție ex­traordinară, mergeam de mic la con­certe. Am cres­cut cu jazz, fără să fiu un cunos­cător. Acum, cea mai mare bucurie e să merg la Gă­râna, an de an. În ultimii ani, am reușit să aducem și la TIFF banduri de jazz foarte mari.

- După niște ani, te-ai întors acasă, dăruindu-le clujenilor un festival. E și o declarație de dra­gos­te față de locul în care te-ai născut?

- În 2001 nu aveam un festival de film care să ne reprezinte. Nu am ales din prima Clujul, pentru a-l găzdui. Am lucrat destul de științific. Am făcut o cer­cetare, să văd care e orașul cel mai dotat pentru așa ceva, mă refer la aeroport, săli, hoteluri și alte dotări. Iar Clujul a ieșit cel mai bine. Mai mult, la vremea aceea, Clujul avea de două ori mai multe filme vi­zionate pe cap de locuitor față de București. A fost o mare bucurie și ușurare. Recunosc că mă trăgea ața aca­să. În timp, festivalul a crescut și am avut bucurii nenumărate. Am reușit să convingem Primăria să modernizeze fostul cine­ma Republica, am făcut lobby susținut să nu dis­pară alte săli. Pâ­nă la lu­cruri mai pu­țin vizibile, cum ar fi fap­tul că am de­ter­minat apa­­riția unei școli de film și televiziune la Uni­­ver­si­tatea Babeș Bolyai. Tineri care au trecut prin pro­­gramele noastre edu­ca­ționale au întemeiat, la rândul lor, cercuri de film la uni­ver­sități din toată lu­mea. E un impact subtil la nivelul clujenilor ti­neri care îmi dă o sa­tis­facție uria­șă. Simt că profilul orașului a avut de câștigat. Am schim­bat în bine mul­te des­tine.

Un haos natural

- De vacanțe mai ai timp?

- Dacă aș putea, cred că aș pleca șase luni în va­canță. Am tot mai mare nevoie să mă desprind, cred că ai mei m-au făcut cu valiza în mână. Îmi place enorm să călătoresc. Din fericire, am șansa de a călători des cu filmul, când filmele sunt selectate în festivaluri. Să vezi lumea, s-o cunoști, e unul din lucrurile cele mai frumoase. Să călătorești în locuri minunate și să mănânci puțin și bine. Iată niște plă­ceri burgheze, pe care acum 20 de ani nu le aveam. (râde)

- Soția ta, Oana Giurgiu, e și ea producător și are o agendă cel puțin la fel de încărcată ca a ta. Cum e viața între doi oameni de carieră?

- E ca orice haos, dacă vrei să-i faci ordine, îi dis­trugi echilibrul. Între noi, lucrurile se așează natural. Anul trecut, am ajuns să facem documente în Excell, în care am notat când e unul plecat, când altul, când e festivalul, când e va­canța copilului, unde are fie­care treabă. E o mare provo­care să armonizezi două agen­de cu proiecte diferite. Și sufăr că, din cauza prea multor obli­gații, nu pot să fiu mai des cu co­pilul nostru, Ștefan. Are de­ja 9 ani și, tot așteptându-mă să mă eliberez, a învățat tot procesul de facere al unui film. Mi-a reproșat de curând: «Da, dar n-o să ai timp nici după, că după ce termini promovarea la filmul ăsta, o să filmezi alt film. Și după ce filmezi, o să mon­tezi».

- În haosul organizat de care vorbești trebuie să fie și o parte bună. Poate faptul că lucrați împre­ună. Că aveți despre ce vorbi...

- Da, așa e. Dar nu funcționează întotdeauna. Uneori, avem opinii diferite, mai negociem, ne mai certăm, mai lăsăm fiecare de la el. Uneori, luăm și acasă tot frecușul ăsta organizatoric, rămâne între noi și asta nu e cea mai fericită chestie. Ne fură mult din bucuria relației. Dar asta e, ne-am asumat proiectele astea, ne ținem de ele.

- Cum e viața ta bucureșteană, Tudor? Te mai simți plecat de-acasă?

- Nu, sunt un animal de Piața Romană, foarte bine adaptat. După un stagiu de două decenii în capitală, conduc ca un bucureștean, dacă m-ar vedea clujenii la volan, m-ar stigmatiza. Îmi place Bucureștiul. Încă mai descopăr locuri noi, cartiere și zone pe care nu le știam. Într-o zi, la finalul anilor '90, am mers să iau un pa­chet de la gară. Era 6 dimineața, toată Calea Gri­vi­ței era goală și era soare, iar clădirile, vechi și sco­­rojite, erau ireal de frumos luminate. Pentru mine, a rămas la fel și acum, un oraș al contrastelor, un oraș cot­lonit, care se cere descoperit.