Chipul lui Iisus

Redactia
Cum arăta în realitate Iisus

Chipul lui Hristos este reprezentat în moduri ex­trem de diferite în icoanele creștine și în operele de artă. Cine n-ar vrea să știe cum arăta la față Iisus? Cui îi adresezi rugăciunile? Puterea de abstractizare a credinței nu este la înde­mâna oricui. Dacă nu poți să vezi, mă­car să bănuiești cum arată Cel pe care-L iubești și căruia îți încredințezi su­fletul. Una dintre variantele cele mai acceptate ale imaginii lui Hristos este cea a pri­melor icoane romane. Se spune că în drum spre Golgota, fața plină de sânge a Mân­tui­torului a fost ștearsă de o femeie numită Veronica, și că ade­vă­ratul chip al lui Iisus s-a imprimat pe șter­garul ei.
Legenda spune că fața lui Hristos, imprimată pe pânză, era atât de reală, încât artiștii l-au putut ve­dea exact așa cum arăta. Studiile antropologice de azi susțin că fața lui Iisus avea trăsături cu totul deo­sebite față de sclavii, profeții și regii neamului său.

Primele icoane

Cele mai vechi reprezentări icono­gra­fice ale Fiului Domnului au fost gă­si­te în catacombele unde se as­cun­deau primii creștini din Roma, datate de ar­heologi ca aparținând secolului I e.n.
Spre deosebire de celebrele icoane "după Vero­nica", acestea din urmă exprimau un alt fel de chip al lui Iisus, optimist, frumos, dornic de viață. Psiho­is­to­ricii de la Sapienza - Italia, au inter­pretat aceste mo­duri de repre­zentare ca întruparea năzuințelor celor oropsiți într-o imagine a Dumnezeului lor, în care cre­deau, dar nu știau cum arată.
Pentru toți cei care sufereau, icoana lui Hristos era și este "ușa secretă" prin care sufletul lor putea ajunge la Mân­tuitorul născut între ei, între pămân­teni, pentru a-i proteja, odată ajuns în cer, de neca­zuri și de dureri.
Icoana i-a ajutat întotdeauna pe cre­dincioși să spere, să nu mai sufere, să creadă că prin mijlocirea ei vorbesc cu Domnul și El îi aude și îi ajută. Omul și-a găsit întotdeauna refugiul în a­ceastă ușă magică, prin care ajunge la Hristos.

Regele seninului sufletesc

În Bizanț, icoana îl reprezintă pe Iisus în două moduri, care pot constitui, după cum spun atât teo­logii, cât și psiho-antropologii, două mari modele de re­prezentare a lui Iisus.
Unul din modele este cel al lui Iisus încă viu, pe cruce. Po­ziția lui este dreap­tă, cu ochii des­chiși, pătrunzători, care răz­bat dincolo de noi, de întu­ne­ricul lumii. Un Hristos al speranței.
Un alt model îl reprezintă pe Iisus mort, cu capul aplecat și trupul îndoit de suferință, cu ochii închiși. Fața sa are însă expresia unui om care a murit cu misiunea împlinită.
Nici una din liniile artistice ale re­prezentării bizantine nu exprimă sfâ­șie­rea trupească sau durerea agoniei, iar chipul lui Iisus nu și-a pierdut no­ble­țea și măreția, așa cum a afir­mat și Sf. Ioan Chrisostomul. Iisus, în orice icoa­nă, este ade­văratul rege al seni­nu­lui sufle­tesc.

O taină sacră

Este știut fap­tul că nu există nici o icoană ve­che care să repre­zinte mo­men­tul Învierii (nu pe cel al înăl­ță­rii din mor­mânt). A­ceas­tă taină este sacră și nimeni nu a lă­sat o re­pre­zen­tare artistică a mă­reței clipe. Sin­gu­rii care au în­drăz­nit au fost pic­torii.
Vechile icoane din răsărit su­ge­rea­ză metaforic, sub­­til sau poate "su­­prarealist", a­ceas­tă clipă. Ast­fel, una dintre icoa­nele extrem de studiate de către arheologi, dar și de către psi­hologi, este cea în care Iisus domnește asupra în­tunericului Pământului, unde "rânjeș­te" chipul lui Adam, îngropat de viu în bezna miste­rioasă de sub pi­cioarele sale.
Criticii de artă de la Sapienza - Ita­lia afirmă că "nu există în realitate icoa­ne ale Învierii, pentru că nu s-a năs­­cut încă artistul capabil s-o repre­zin­te. Mai mult, orice reprezentare ico­no­gra­fică ar putea stârni suspiciuni asupra Învierii Dom­nului", pentru că ade­văr­atul artist este întotdeauna "prea crea­tiv".

Icoana de pe bobul de grâu

Una din cele mai frumoase repre­zentări ale chi­pului lui Hristos le apar­ține țăranilor noștri. În Ardeal se crede că pe bobul de grâu este întipărită "fața lui Hristos". Când bate ceasul seceri­șului, oamenii lasă din holdă câte-un smoc de spice nesecerate, pe care le bo­tează "bar­ba lui Hristos". Circulă prin țară co­linde și credințe, în care grâul e numit "trupul lui Hristos". La fel, vinul este socotit "sângele lui Hristos". Grâul și vinul sunt cinstite ca elemente sacre; ele sunt pri­vite nu ca părți ale naturii, ci ca părți obâr­șite în tru­pul lui Iisus. Ce sem­ni­ficație au aceste credințe stră­bune, dacă nu aceea că adevăratul chip al Dom­nului se află în noi, în iubirea pe care i-o purtăm, în dorul nespus după El? Iisus, ca rea­litate ome­nească și ca prezență istorică a murit, dar în cli­pa morții, sufletul său s-a întrupat din nou: pământul, văz­du­hul, cerul, lumea toa­tă deveneau tru­pul lui Iisus. În clipa când Iisus a murit, lumea de argi­lă, cu toate ale sale, do­bân­dea un suflet di­vin. De când Iisus a murit, noi oa­menii, noi toți, am trăit nu simbolic, ci real­mente prin sufletul său.
Adevăratul chip al lui Iisus se află în fiecare dintre noi. Pentru unii există acolo dintotdeauna, alții îl descoperă la necaz și la frică, atunci când au ne­voie de ajutor. Pen­tru fiecare în parte, Iisus ia forma nădej­dilor care se pun în El. Oricâte strădanii depune știința să-I fi­xeze făptura is­to­rică, Iisus cel din su­fletul nostru nu poate fi rezumat și con­strâns la niște amănunte lumești. El este rugă, ar­doa­re, o stare de ilu­minare care n-are în ea nimic pământesc. Su­tele de mii de icoane care Îl re­pre­zintă nu I-au mic­șo­rat și nu I-au sporit fru­musețea. Măsura Domnului stă în cre­din­ța și forța noas­tră de-a ne ruga. Ade­văratul chip al lui Iisus este în noi.

MARIUS RADU