"Sfântul desculț" - Pe urmele lui NIL DOROBANȚU

Claudiu Tarziu
- Unii îl consideră sfânt, alții doar exaltat. Sigur este că a lăsat în urma lui povești luminoase, care ies din anonimat. Curioși să-i aflăm povestea, am pornit pe urmele lui, în satul nașterii și al morții, din Mehedinți -

Misterul din cimitir

Un grup de oameni stau adunați în jurul unui mor­mânt. Doi dintre ei, cei mai zdraveni, cu brațe groa­se și spate lat, și-au suflecat mânecile și au înce­put să sape pământul. Loviturile se aud sacadat. Restul gru­pului stă într-o așteptare încremenită. De-o parte și de alta a gropii, a prins a crește câte o movilă de lut. Apoi lopețile s-au poticnit în beton. O pla­că groasă, pe care au spart-o cu târnă­co­­pul. Au săpat mai departe, până când s-a auzit cum lama hârlețului mușcă în lemn. Unul dintre bărbați a lăsat jos cazmaua, s-a aplecat și a încercat să cu­rețe capacul sicriu­lui. Dar mâi­nile i se afundau tot mai mult în pământ. A scos țărâna cu pum­nii, până a dat iarăși de scândură. S-a ridicat în picioare încremenit. Sicriul era gol. Trupul mortului dispăruse! Vestea s-a răs­pân­­dit ca un fulger, dincolo de hotarele lo­cului. Nil Dorobanțu nu se afla în groapa unde fusese pus de fa­milia sa. Întrebări fără răspuns îi măcinau pe toți cei care îl cunoscuseră, ru­de, săteni, auto­rități: unde dispăruseră ose­­mintele? Când fuseseră scoase? De cine? Dispariția lor era o dovadă că părintele Nil Dorobanțu fusese sfânt? Altfel cum să fi ieșit, după 40 de ani, din mor­mânt? Sau de ce să-l fi furat cineva, dacă nu ar fi fost sfinte moaște? Rudele care i-au su­pravie­țuit, un văr, nepoatele, bătrânii din Crainici, care fuseseră la înmormântare, și preotul care îl prohodise spun, cu mâna pe inimă, că pă­rintele Nil a fost înhumat în ci­mi­tirul din sat. Și că nimeni n-a mai umblat la mormântul lui, până în toamna aceea din anul 2015, când nu l-au mai găsit.

Mireasa de mucegai

Când am ajuns la Crainici, era vreme de primăvară târzie, caldă și ploioasă. Câmpurile și colinele, pădu­rile înșirate de-o parte și de alta a drumului erau în­velite în cețuri cernite și umede. Atmosfera apăsătoare era accentuată de faptul că foarte multe case, bine tocmite și frumoase cândva, erau acum în ruină. Prin curți sau pe ulițe, nici țipenie de om. Satul întreg părea pogorât parcă din altă lume, scos la iveală din­tr-o cută neștiută a timpului.
Ceva m-a îndemnat ca înainte să bat la ușile celor cu care voiam să vorbesc, să mă opresc la cimitir, să-i caut mormântul părintelui Nil. Biserica se află într-o margine de sat, la o oarecare distanță de șosea, în buza unei păduri. Înconjurată de stufărișuri înalte și de ar­mate de cruci, când am văzut-o, m-a trecut un fior. Tot locul are un aer sumbru, iar bi­serica, frumoasă odi­nioară, era asemeni unei mirese îngro­pate de mult. Pereții exte­riori, pictați cu chipuri de sfinți, se scoro­jiseră, lăsând să se vadă zidurile de cără­midă, iar fresca pridvorului era, și ea, înghițită de mucegai.
Am luat-o, la întâmplare, prin cimitir, căutând mormântul părintelui Nil Doro­ban­țu. Nu aveam nici cel mai mic indiciu despre unde s-ar putea găsi. Și totuși, o mână nevăzută m-a purtat către el. Groapa adăpostește mai mulți membri ai familiei lui. Câțiva ucenici ai părintelui au placat locul cu marmură neagră, ridicând, separat, pentru el, un mic monument de marmură albă. Pe atunci, nu știau că trupul celui pe care îl cinstesc atâta a dispărut.

"Umbla în picioarele goale, de parcă zbura"

Deși colțurile lăsate ale ochilor și un abur trist din privire îi trădau suferințele de-o viață, Veronica Bo­ghici mi-a răspuns bucuroasă la întrebări. Îl are pe unchiul ei, părintele Nil, la mare evlavie. Nu știe prea multe despre el, căci era tare discret și a viețuit puțin pe-aici, dar este sigură că e sfânt. "Iubea toată făp­tura lui Dumnezeu: oameni, animale, păsări, gâze, plante... Nicio ființă pe lângă care trecea nu rămânea fără mân­gâiere, fără o vorbă bună, fără ajutor... Ajunsese de pomină, căci umbla numai într-o dulamă aspră, legată cu sfoară, dar își dădea și ultima bucată de pâine de la gură unuia mai necăjit decât el. Pentru copii avea o slăbiciune aparte, iar când venea în sat făcea cumva, deși era sărac, să aibă în buzunare bom­boa­ne și ceva parale, pe care le împărțea pruncilor care-i ieșeau în drum. Și dacă vedea pe cineva că mun­cește singur la câmp, i se alătura imediat, pentru ca omul acela să prindă curaj și să sfârșească mun­ca mai repede", po­vestește Veronica Boghici. Dar cea mai vie amintire e legată de nunta ei, la care a "parti­cipat" și părintele. A venit în sat pe ascuns, că era cău­tat de Securitate, și a urmă­rit toată nunta din podul unui vecin. Nimeni nu a știut că era de față. "Dar să știți că eu i-am simțit bine­cuvântarea. Nu pot să vă descriu cum anume, dar l-am simțit pe Dumnezeu în tinda casei, ca să zic așa. Mai târziu, am aflat că pă­rintele a venit special ca să mă vadă mireasă și să se roage pentru mine".
Tanti Vica (așa i se zice în sat) mă conduce pe ulițele înghețate. Într-o grădină cu arbori bătrâni și gard din țambre, stă să cadă casa în care s-a născut și în care a murit părintele Nil.
Femeia își reia poves­tea: "Uite, pe-acolo trecea, mai în fundul grădinii, printre pomii încărcați de roade, îmbrăcat numai în­tr-o rasă simplă, din pânză tare, purtată direct pe piele și încinsă cu o sfoară. Și pășea ușor, ne-simțit, prin iarbă, cu picioarele goale, de parcă zbura. Urca cele câteva trepte de piatră ale casei, până în foișorul de lemn, și uneori rămânea cu ochii în zare, parcă așteptând pe cineva. Atunci nici nu te auzea dacă-i vorbeai." Întreb de chipul părin­telui. "Avea barbă rară și ochii mari, cu căutătură adâncă. Te sfredelea câteodată cu ei. Părul îi cădea lung pe spate, și mâna dreaptă i se strân­gea, la răs­timpuri, pe crucea mare de lemn, atâr­nată la gât".
Intrăm în casă. În stânga, în camera cea mai spațioasă, cu tavanul susținut de grinzi de lemn, stăteau mama sa, Ana, și sora pă­rin­telui Nil, Poliana. El locuia în odaia din dreapta, atât de mică, încât era loc numai de un pat, o masă și o sobă. "Nici nu-i tre­buia mai mult", zice Vica. "Viața lui nu era pe pământ". În spate, mai exista o în­că­pere pe care părintele o transformase în pa­raclis. "Slujea acolo Sfânta Liturghie în fiecare zi. Vreme de zece ani. Dar nimeni nu știa, în afară de noi, cei din familia lui. Iar între cei care erau îngăduiți la slujbele din casa pă­rin­tească, nu mai trăiește niciunul." Dacă ar putea, tanti Vica ar repara casa, să rămână mărturie și, poate, loc de pele­rinaj, dar are și ea o vâr­stă înain­tată și trebuie să îngrijească și de părinții care încă trăiesc.

"Răspândea lumină în jurul lui"

Mama Veronicăi Boghici, Leonora, nu mai aude. Îmi înțelege, totuși, întrebarea, și-mi spune că îl are la mare cinste pe părin­tele Nil, pe care l-a cunoscut în­dea­proape. Tatăl Vero­nicăi, Ion Doro­banțu, are 91 de ani și este văr cu pă­rintele Nil Dorobanțu. Au copilărit împreună, chiar dacă Nicolae, călugărit, mai apoi, cu numele Nil, era mai mare cu cinci ani decât el.
"Nicolae n-a stat mult în sat, că a fost purtat pe la școli, la oraș, de către un unchi de-al lui, generalul Gheorghe Dorobanțu. A făcut Școala de Ofițeri și a ajuns sublo­co­tenent la Vânători de Munte, dar a ieșit repede din armată, că nu a vrut să omoare oameni, așa zicea. Pe urmă a mai absolvit alte două facultăți, Teolo­gie și Filosofie, și a făcut și câțiva ani la Facultatea de Drept, însă pe aceasta nu a terminat-o. A început și un doctorat în Teologie, cu părintele Du­mitru Stă­niloae, neisprăvit și acela. Știa două­sprezece limbi străine. Era un geniu. Însă i s-a dedicat cu totul lui Dumnezeu. Și când s-a că­lugărit, l-a chemat Nechi­for, iar mai târ­ziu, când s-a preoțit, a luat numele de Nil. Noi ne-am obișnuit să-i spunem Nechi­for, până în ziua de azi. Și să știți că de mic era foarte credincios. Nu făcea pe evlavio­sul, chiar era. Altfel, vorbea cu toată lumea și era vesel mereu. Iar când se slujea în bi­se­ri­că, nu lipsea pentru nimic în lume. Era foarte corect și cu­viincios. Nu-mi amin­tesc să fi făcut vreo trăznaie, așa cum fac toți copiii. Și părinții lui erau credincioși, dar ca țăranii, așa, nu din cale-afară. Pe când el, du­pă ce s-a întors în sat, răspândea lu­mină în jurul lui", povestește bătrânul Ion.
La Crainici, părintele Nil a revenit în 1957, după zece ani de călugărie grea, despre care rudele sale nu știau ni­mic. Fusese cateri­sit și alun­gat din viața mona­hală. Era considerat dușman al popo­rului și urmărit, pentru că era un predicator aprig, cu mare influență asupra cre­din­­cioșilor. Unde predica el, se aduna lumea puhoi.
"Mai avea un adăpost într-un grajd, pe câmp, un pic mai sus de sat", își reia nea Ion povestea. "Trans­for­mase staulul în paraclis și slujea. Și-a zidit acolo o ascunzătoare, în care intra prin pod și în care încă­pea doar stând pe un scaun. Cine știe câte nopți și zile și-a petrecut în acea temniță? Alți zece ani și-a făcut culcuș în munți, prin Cheile Sohodolului, unde se văd și acum peșteri de sihaștri, și prin alte părți, până și în Munții Vrancei. Dar tot l-a prins Securitatea de vreo două ori. Până la urmă i-a dat drumul, căci l-au cre­zut un nebun, care nu e în stare să răscoale lu­mea".
A trăit, oare, Ion Dorobanțu vreo întâmplare ne­obiș­nuită cu părintele Nil? Da, a trăit, una care l-a mi­rat foarte tare. "Prin anii '60, lucram la Drobeta Turnu Severin și locuiam într-un cămin mun­citoresc. În Postul Paștelui, a venit în oraș și pă­rintele Nil, care m-a rugat să-l găzduiesc câteva zile. L-am primit. Ei, și vă spun drept: timp de o săp­tă­mână, cât a stat cu mine, eu nu l-am văzut să mă­nân­ce sau să doarmă. L-am și întrebat de câteva ori dacă nu-i e foame. Spu­nea că nu. Odată mi-a cerut totuși puțină apă caldă cu sare, s-a clătit cu ea în gură și mi-a zis: «Gata, am cinat!». În fiecare seară, pleca la o biserică, unde se ruga toată noaptea" - povestește moș Ion. Regretă acum că nu a stat la ceas de taină mai mult cu părin­tele. Și mai are o părere de rău: că nu a fost să-l vadă când a fost pe patul de moarte. "L-au adus cu o ma­șină de undeva din Moldova, la mamă-sa acasă. Ni s-a spus că ar fi fost rănit la cutremur, dar am înțeles că, de fapt, a fost bătut de Securitate. N-am apucat să-l văd. Am amânat să merg la el și s-a pră­pădit îna­inte să mai schimbăm două vorbe, să-l în­treb cine e vinovat de ce-a pățit. A murit tânăr, la 57 de ani".

"L-a omorât Securitatea, și poate tot ea l-a furat din mormânt"

Despre sfârșitul pământesc al părintelui Nil știe ceva mai multe fostul preot al satului, părintele Ion Nistoran, acum bătrân și bolnav. Când a fost hirotonit și trimis în parohie, i s-a spus să nu-l lase să slujeas­că vreodată pe părintele Nil, că e caterisit. Dar pă­rin­tele Nil nici nu l-a ispitit cu așa ceva. În schimb, pă­rintele Nistoran își amin­tește că a avut de câteva ori lungi discuții teologice cu părintele Nil și a rămas profund impresionat de cultura acestuia. "Nu era un ciudat, așa cum îl cre­deau unii, ci un om pă­truns de duhul sfânt. Când vorbea de Dum­nezeu pă­rea că zboară. Avea cuvânt de foc. Nu mi s-a plâns niciodată despre câte a pătimit, dar se vedea pe chipul lui că suferise mult. A fost de câteva ori arestat și bătut de Securitate, judecat și eli­berat până la urmă. Tot Securitatea cred că l-a omorât și l-a furat apoi din mormânt", mi-a mărturisit părintele Nistoran.
Când a fost adus, în mar­tie 1977, de undeva din Vran­­cea, tot pieptul și spatele îi erau negre de lovituri. Nu a lăsat pe nimeni să se apropie de el, în afară de sora lui, Poliana, care l-a îngrijit până la capăt. S-a stins în câteva zile. Părintele Nistoran l-a văzut când era mort deja. "El era mic de statură și foarte slab. Când am văzut acea mână de om bătut în halul ăla, m-au podidit lacrimile". Părintele Nistoran i-a spălat tru­pul și l-a pregătit pentru în­mormântare. L-a îmbră­cat în haine civile și l-a în­gro­pat creștinește. Nu știe ce să creadă despre dispariția din mormânt. Se poa­te să-l fi furat Securitatea, cu socotelile ei. Sau poate că e sfânt? Dumnezeu știe.

"Sunt multe mărturii despre minunile lui"

Părintele băcăuan Ionel Adam se numără printre cei care cred că Nil Dorobanțu a fost un sfânt. A fost pe urme­le lui, a adunat mărturii de la cei care l-au cunoscut, i-a cer­cetat dosarul de la Secu­ritate, a înfiin­țat o asociație culturală care îi poartă nu­me­le. Ce l-a determinat să se dedice atât de mult memoriei acestui călugăr? "Un sentiment pe care l-am avut în noiem­brie 2014, când i-am făcut prima dată un parastas la mormân­tul din Crainici. Atunci am simțit că părintele Nil vrea să iasă de sub obroc. Și, într-adevăr, după aceea, au înce­put să mi se deschi­dă toate ușile, să aflu faptele lui minu­nate, de la cei pe care i-a spo­vedit, împărtășit și că­lăuzit în credin­ță, să ajungă la mine obiecte care i-au apar­ținut - de la crucea de piept și veșminte, până la Biblia pe care o avea mereu asupra sa și mai multe fotografii." Părintele Ionel Adam e conștient că Nil Dorobanțu este controversat. Dar crede că așa sunt mai toate marile perso­na­lități duhovnicești. "Și părin­tele Ioan Iovan, de la Vladi­mi­rești, și părintele Arsenie Boca, pe care ava Nil i-a cunoscut și i-a prețuit, au fost contestați de unii și iubiți de alții. Și astăzi sunt la fel. De ce în cazul părin­telui Nil ar fi altfel? Îndrăz­ne­lile sale de limbaj, radicalismul său ascetico-mistic, pledoa­ria sa patetică în favoarea expe­rien­ței spirituale perso­nale au deranjat și inco­modează până astăzi".

- Pă­rinte Adam, știm că unul dintre cele mai impor­tante criterii de recu­noaș­tere a sfințeniei sunt minu­nile. Exis­tă mărturii, în acest sens, le­gate de Nil Dorobanțu?

- Da, sunt multe astfel de mărtu­rii. De pildă, maicile de la schitul Tarnița din Vrancea, un­de părintele Nil a slujit câțiva ani, au povestit că odată "sfân­tul desculț" a fost arestat de Securitate chiar acolo, legat la mâini și picioare cu lanțuri și urcat în mașină. Pe drum, părintele Nil i-a rugat pe securiști să-i dea jos lanțurile că îl strâng rău, dar aceștia au refuzat. Atunci părintele s-a ru­gat lui Dumnezeu cu voce tare, iar lan­țurile i-au căzut singure. Secu­riș­tii au oprit mașina și au fugit pe câmp de frică. O altă mărturie este culeasă de la o femeie din Bolotești - Vrancea, chiar cea căreia i s-a întâmplat mi­nunea. Când era mică, s-a îmbol­năvit grav, crescându-i o umflătură mare la gât. Mamă-sa credea că o să moară și nu știa încotro să mai meargă. Într-o noapte, părintele Nil i-a bătut la ușă, fără să fi fost che­mat, și a stat doar cât să-i dea femeii crucea sa de lemn de la gât, îndemnând-o să o atingă de părțile bolnave ale fetei. Fata s-a vin­de­cat, trăiește și astăzi, și păstrează crucea cu sfințe­nie. De asemenea, mo­nahia Ana­tolia, tânără fiind la Mânăstirea Măgura Ocnei din județul Bacău, unde a slujit părintele Nil o vreme, îl urmărea noap­tea, când se ruga în pădure, la crucea de lângă iaz. L-a văzut adeseori învăluit în lumină și înălțat de la pământ. Monahia Neo­nila, de la schitul Băimac, copilă fiind, a văzut și ea că din mâinile părintelui ieșeau scântei când se afla în rugăciune. La Pe­trești - Vran­cea, a plecat într-o seară de pe prispa unui credincios, plutind la un metru deasupra pă­mântului. A ajuns la gară înaintea fraților pe care îi binecuvântase pentru drum și care plecaseră mult mai devre­me. Și sunt încă foarte multe astfel de istorisiri despre părintele... În plus, era și un predicator foarte bun. Aduna mii de oameni, oriunde predica. Sunt mărturii că și anima­lele din pădure veneau în jurul mânăstirii și ascultau, cu botul pe labe, cuvântul lui Dumnezeu, rostit de acest călugăr. Dar cel mai bine este să redăm mărturia unui ofițer de Securitate, care supraveghea Mânăs­tirea Vladimirești, cât a slujit acolo părintele Nil, și care nu poate fi bănuit de vreo simpatie pentru cel pe care îl urmărea. Iată ce scrie securistul, într-un raport aflat în dosarul de urmărire al monahiei Mihaela Ni­coară, fosta secretară a mâ­năs­tirii: "Iero­schimonahul Nil Dorobanțu este un om de o vastă cultură teologică. [...] Se dedică exclusiv activității religioase ortodoxe, activitate unde depune un zel puțin obiș­nuit, însușin­du-și calități superioare duhov­nicești, imprimând celor din jurul lui un misti­cism bolnă­vicios. Nu are un loc stabil. Merge din mâ­năs­tire în mânăstire, apărând și dispărând ca un me­teor. În mânăstirea unde apare, face slujba, predică fulmi­nant. Stă o zi sau două prin chilii și apoi pleacă, răs­punzând la în­trebarea unde se duce cu «La Hristos!», neîmpăr­tășind nici celor mai intimi ținta călă­toriei sale. Majoritatea credincioșilor îl divini­zează."
Convingător este și faptul că șoferul care l-a adus, în 1977, pe Nil Dorobanțu, la Crainici, în satul său, după ce fusese bătut de Securitate, s-a călugărit pe Ra­rău. "De altfel, în zonele unde a predicat părintele Nil, mai ales în Vrancea și Neamț, zeci de oameni s-au călugărit ori s-au preoțit sub pu­te­rea cuvântului său."

- Cum vă ex­plicați disputa din sânul clerului orto­dox, legată de per­so­nalitatea părintelui Nil Dorobanțu?

- O seamă de stareți și de ierarhi cu care părintele Nil a avut contacte îl con­siderau nestăpânit și impulsiv, cam exaltat în credința sa. Totuși, mulți preoți și ierarhi îi recunoșteau pute­rea duhovnicească și apelau la el pentru misiuni dificile. Bu­nă­oară, PS Teofil He­­rineanu, episcopul Romanului și Hușilor, deși îl nu­mea adeseori excesiv de impulsiv și de capricios, l-a pus stareț la schitul Tarcău, director la Seminarul Monahal Văratec, apoi duhovnic la mânăstirile din Bacău, Măgura-Ocnei și Bogdana. La un moment dat, părintele Nil a cerut să meargă în Ardeal, la mânăs­tirile Râmeți și Nicula. La plecare, episcopul Teofil Herineanu i-a trimis mitropolitului Nicolae Colan o caracterizare a părintelui Nil, ca să știe cine îi vine în eparhie: "Sub raport material este complet și pururi dezinteresat. (...) Nu se dă îndărăt de la nicio priva­țiune, dar râvna sa, mereu trează și aprinsă, are nevoie de stăvilarul prudenței, spre a nu cădea într-o exaltare certată cu rațiunea și cu bunul simț. (...) Pe scurt, poate fi caracterizat în termeni biblici (Ma­tei 10, 16): are foarte mult din inocența porumbelului și prea puțin din prudența șarpelui. Totuși, suprave­gheat îndeaproape și nepermițân­du-i-se să facă nimic fără avizul superiorilor, poate fi de folos Bisericii, prin cultura ce o posedă".

- Cum vă explicați dispariția rămășițelor pă­mântești ale părintelui Nil, din cimitirul din Crai­nici, locul unde a fost îngropat?

- Nu avem motive să ne îndoim că a fost înmor­mântat la Crainici, pentru că mai trăiesc preotul care i-a slujit la căpătâi și rudele care au participat la în­gro­păciune, care mărturisesc că acolo a fost depus. Nu putem avansa nici vreo ipoteză hazardată. Dar de ce să nu credem că e mâna lui Dumnezeu? Oricum, aflarea osemintelor sale nu este obligatorie. Cinstim atâția sfinți ale căror sfinte moaște nu se mai știe unde sunt. Nu asta împiedică o eventuală canonizare a părintelui Nil.