Vești bune pentru țărani!

Cristian Curte
În satul străbunicii mele, pierdut între dealurile Co­vas­nei, mă sculam dimineața devreme, foarte devreme pentru mine, un țânc de 12-13 ani, obișnuit să lenevească mult în pat în vacanța de vară.

Îmi amintesc că abia se crăpa de ziuă, iar limbile roșii de lumină se strecurau prin praful ridicat de cireada de vite, umplând strada de o atmosferă ireală. Pentru mine, născut și crescut în Săcele, lângă Brașov, o comună ce fusese cooperativizată, prive­liș­tea unei cirezi avea în ea ceva magic. Stăteam atârnat de fereastră aproape un ceas. Nu știu câte vite avea ciurda, dar mie îmi părea o arcă a lui Noe, cu vacile, boii, caii, măgarii și câinii ei. Erau, cred, mii de animale, la un sat de câteva sute de lo­cui­tori. Oameni cu case mari și frumoase, aliniate la stradă. Țărani deplini, cu simțul proprietății, care avu­seseră norocul să scape de cooperativizare, iar acum trăiau pe picioarele lor, păcălind în fel și chip ratele și cotele pe care comunismul le lua cu anasâna. Ca ei vor fi fost sute de mii în toată România. Ultimii descendenți ai țăranilor liberi și prosperi din interbelic. Ce nu a reușit să le facă pu­terea comunistă le-a făcut însă tranziția și integrarea în Uniunea Europeană. Produsele lor minunate, carnea, brân­za și laptele, au ajuns să nu mai valoreze nimic pe o piață în care supermarket-urile fac legea, cu alimente ieftine și proaste. Astăzi, ciurda copilăriei mele e un vis. S-a risipit ca luată de vânturi, împreună cu proprietarii ei, care acum păzesc vitele altora sau le strâng căpșunile (în Occident, de­sigur). Dacă ar vedea satul ei astăzi, străbunica mea, care a ținut vacă în bătătură, de una singură, deși era tre­cută de 70 de ani, s-ar întoarce în mormânt.
În atmosfera asta posomorâtă, de sfârșit de lume țărănească, pachetul de măsuri al guvernului Cioloș "Dez­vol­tarea clasei de mijloc la sate" e o rază de speranță. El vine târziu, dar, vorba românului, mai bine mai târziu decât niciodată. Astăzi, 97% din țăranii români nu pot primi bani europeni, pentru că gospodăriile lor sunt prea mici pentru a fi finanțate. Sunt mici, dar sunt multe, re­pre­zentând țesătura social-economică a satelor noastre. Până acum, singura politică a statului român a fost aceea de a le grăbi dispariția. Să comasăm terenuri, ca să pro­ducem mai mult și mai ieftin, pentru a fi competitivi! Statele oc­cidentale, și pe urma lor și al nostru, urăsc cifrele mici. Pen­­tru ele, partenerii ideali sunt elefanții de orice soi - in­dus­triali sau agricoli. Așa că țăranul nostru, mic proprietar, avea până acum de ales - ori își vindea pământul, ori îl arenda. Să îl țină pentru el și să îl lucreze, pur și simplu, nu renta. Pachetul guvernului Cioloș își propune să îl co­nec­teze pe micul proprietar din satul românesc la rezervorul de bani europeni, să-i faciliteze achiziția de utilaje agricole și să-i înlesnească accesul la credite. E vorba, așadar, de modernizarea și de integrarea în agricultura mileniului trei a milioane de gospodării, pe care alăturarea țării noastre la Uniunea Europeană le-a aruncat în iobăgie.
Nu știu dacă toate aceste măsuri pot sparge monopolul comerțului modern, care peste tot, nu numai în România, a îngenuncheat agricultura tradițională. "Mult și prost" e acum o lozincă globală, la care noi, consumatorii leneși și spălați pe creier, ne raliem inconștienți. Dar dacă această reformă a Guvernului Cioloș îmi va aduce înapoi ciurda co­pilăriei, jur că mă voi trezi dis de dimineață să o văd cum trece. Nu e vorba doar de agricultură, ci și despre mi­res­me, culori, tihnă și bunăstare patriarhală. Vorbim despre noi și despre un stil de viață care ne-a definit timp de mii de ani. Iar dacă asta vă sună bucolic și paseist, vă urez poftă bună la cocteilul chimic din farfuriile dumnea­voastră, preparat în marile ferme, plin de delicii alimen­tare numite E-uri și superfosfați.