Viața într-o cutie de sticlă

Catalin Apostol
"În luna iunie voi împlini 41 de ani. O vârstă frumoasă, la care, de obicei, te simți un om împlinit, la care poți visa mai departe, poți visa și mai îndrăzneț ca până acum. Așa sunt toți cunoscuții mei, care au cam aceeași vârstă. Îi vedeam mereu, îi auzeam, îi simțeam cum vor să urce tot mai sus, să aibă tot mai mult, să fie tot mai puternici. Eu însă am ales altceva, și îi mulțumesc cu toată ființa mea lui Dumnezeu, pentru puterea pe care mi-a dat-o să-mi pot transforma decizia în realitate. Tocmai acum, la vârsta asta, în loc să merg mai departe, umăr la umăr cu "contingentul" meu, am hotărât să spun stop, să cobor bariera, să pun capăt vieții pe care am trăit-o până acum. Nimic nou sub soare, s-ar zice. Într-adevăr, nu sunt singura care în amiaza vieții lasă totul în urmă, ca să o ia pe alt drum. Sunt tot mai mulți oameni care, asemeni mie, au ales să se retragă din lumea în care-au trăit. Fiecare, din motivele lui, fiecare, cu povestea lui neștiută. Povestea mea e una din ele, și m-am hotărât să v-o spun. Nu știu prea bine de ce. Poate pentru că sunt, și eu, o veche cititoare a acestei reviste, pe care o simt aproape de suflet, sau pentru că pur și simplu a venit primăvara și aș vrea să-mi măsor bucuria cu a ei".

Un nume de scenă

Astăzi e prima zi însorită, după aproape două săp­tămâni de nori grei și ploaie. Toată lumea din satul ăsta pe care îl bat la picior, ca să găsesc o femeie și o adresă, zice că în anul ăsta, martie a fost ca o lună de toamnă, cum nu s-a mai întâmplat. Abia acum, când soarele se ivește din nou, satul se mai înviorează pu­țin, curțile sunt mai însuflețite și oamenii par să se dezmorțească. Ies pe la porți, cu uităturile buimace, ca după un somn lung, învățând parcă din nou să zâmbească. "Pe cine căutați?", mă întreabă o bătrână cu năframă brodată pe cap, înălțându-și privirea peste gardul înalt. Nu-i lucru ușor să-i răspund. "Nu știu nici eu prea bine. Știu doar că e o femeie la vreo 40 de ani, venită de curând acasă, la mama ei, care e cam bolnavă. A venit de la București. O cheamă Sorina. Mai multe nu știu." Bătrâna ridică o sprânceană, fă­cându-se nevăzută în spatele gardului, și-apoi vine încetișor spre poartă: "Sorina? Cine, Doamne iar­tă-mă, o fi?" Deschide larg poarta și mă măsoară cu privirea încruntată. "Ziua bună!", îi zic, încercând să-i alung suspiciunea. "Să știți că nu-i nici o Sorina pe-aici", îmi zice, legându-și mai strâns broboada sub bărbie. "E cineva, o fată venită de la București, numai că n-o cheamă parcă așa, eu știu că-i zice Georgeta. Și are pe mamă-sa cam betejită, c-a pățit un accident din ăla vascular. E doamnă mare fata, are bani mulți, că-i mereu dichisită și umblă cu o mașină din aia mai scumpă. Stă două străzi mai încolo", îmi explică bătrâna. "Faceți la dreapta și o să vedeți un brad înalt la poartă. Aia e casa".
Într-adevăr, un brad imens și vânjos stă de pază la poartă. (Aveam să aflu mai târziu că pe 20 aprilie, bradul acesta va împlini 90 de ani.) Tot acolo, lângă poartă, e parcat un Nissan Qashqai alb, de toată fru­musețea. Dincolo de gard, se întinde o casă lungă cât un vagon de tren, veche de peste un secol, solidă, cu bolți înalte și o verandă spațioasă în față. În curte, nici țipenie. Doar câteva rațe zgomotoase se văd mai în spate ciondănindu-se pentru o fărâmă de pâine. În gră­dina din mijlocul curții, zeci de lalele galbene se lea­gănă ușor, pe o boare de vânt. Bat ceva mai tare în poartă și-apoi strig cu sfială: "Doam­na Sorina!" În verandă apare o femeie cu părul creț și roșcat, îm­brăcată cu o fustă de lână și-o he­lancă strânsă pe gât. Se uită la mine mirată, ba chiar puțin îngrijorată, apoi încalță niște papuci și vine încet spre poartă, continuând să mă privească bănuitor. Știu din scrisoa­re că are 41 de ani, dar după chip, arată parcă mai tânără. E o femeie fru­moasă, cu trăsături fine, doar ochii ascund în ei o umbră de tris­tețe. Pe mâna stângă poartă o mă­nușă neagră, ciudată, care îi strânge puternic palma și brațul, până aproape de cot. Inițial, am crezut că-i vorba de o mănușă pentru grădinărit, însă ceva mai târziu aveam să aflu cu totul altceva. "Vă cunosc de undeva? Cine sunteți?", mă întreabă neli­niștită. "Nu, nu mă cunoașteți", îi răspund. "Doar eu vă cunosc puțin, din scrisoarea pe care ați trimis-o la redacția noastră." Brusc, privirea femeii se lumi­nează. "Și de ce-ați venit până aici?". "Haideți, in­trați!" Traversăm curtea și mă invită să intru în casă, zâmbind încontinuu și privindu-mă cu uimire. "Incre­dibil! Ce surpriză! Nu m-am gândit nicio secundă la așa ceva." Intrăm într-o cameră mare, mobilată mo­dest și bătrânește, cu o masă veche și patru scaune, un dulap cu vitrină lipit de perete și un televizor mare, așezat pe un scrin cu sertare. Într-un colț, stau claie peste grămadă mai multe valize și câțiva saci plini cu cărți. "Scuzați deranjul", îmi zice femeia. "N-am avut timp să despachetez. Și, oricum, până nu vine mobila din București, nici n-am unde să le pun. Vreau să schimb totul în casa asta." Mă întreabă dacă vreau o cafea, și-apoi dispare pe un hol lung, spre camera următoare. Arunc o privire în jur și văd în vitrină câte­va fotografii înrămate, aliniate frumos, cu fața spre mine. Doi bătrâni, pesemne părinții Sorinei, zâmbesc sfioși, ținându-se de mână pe scara din fața casei. Tot ei, mult mai tineri, în fața unei școli, alături de două fetițe în costum popular, mândre de coronițele pe care le poartă pe cap. Pe marginea unui câmp, chipul șters de timp al unui tânăr ostaș zâmbește țanțoș, cu arma pe umăr. O văd apoi pe Sorina, cu privirea mult mai senină, purtând pe creștet o pălărie de absolvent. Și tot așa, zeci de alte fotografii, mai vechi sau mai noi, stau înșirate în spatele geamului, ca într-un muzeu straniu, al unei familii demult dispărute. "Și printre pozele alea trebuie să fac puțină ordine", îmi zice femeia, intrând în cameră, cu două cești pline-ochi cu cafea. "O să le scot de-acolo și-o să le pun în albume, că așa-i frumos. Cele mai multe sunt cu mine și sora mea. Era mai mare cu aproape doi ani. A murit, sără­cuța de ea. Iarna trecută, a făcut un infarct. Pe urmă, după două luni, s-a dus și tata. Și ca să fie tacâmul complet, în vară a făcut și mama un accident vascu­lar." Mă privește cu un zâmbet resemnat și smerit, așezându-se pe scaunul din fața mea. "Nu-i nimic. Mer­gem mai departe. Viața, oricum ar fi ea, e fru­moasă". O întreb, curios, ce a împins-o să lase totul și să vină la sat? "Cred cu toată ființa mea în decizia asta. Cum vă spuneam și în scrisoare, mi se pare că am trăit într-un film prost, cu actori de mâna a zecea, într-un decor fals, de plastic sau carton. Acum, simt o mare jenă pentru trecutul ăsta. Jenă și frică. Frică, pentru că mă simt uneori urmărită, sunt oameni care încă mă sună și îmi cer să revin. Foști colegi, foști șefi, foști clienți, foști amici. Mă sună și-mi spun ori că sunt nebună, ori, pur și simplu, mă amenință cu tot felul de mizerii, dacă divulg ceva despre contractele dubioase ale firmei, sau dacă vorbesc de rău despre foștii șefi. E ca în mafie. Nu poți să renunți prea ușor. De-aia, vă rog mult, să nu-mi faceți poze. De-aia m-am și speriat puțin când v-am auzit strigându-mă cu numele de Sorina. Ăsta e al doilea prenume al meu. Pe-aici, în sat, nimeni nu mă strigă așa, toată lumea îmi spune Georgeta. Dar în lumea corporatiștilor din București, am zis că Georgeta nu sună bine. Peste tot mă prezentam «Sorina». Ăsta era, cum s-ar zice, numele meu de scenă din filmul ăsta idiot în care jucam."

Ispita

"Filmul" Sorinei începe într-o zi ploioasă de au­gust, din 2003. Avea 28 de ani, o vârstă la care, cum îi place ei să spună, "abia începi să te înalți." Asta simțea atunci, în ziua aia mohorâtă de vară, când se grăbea să ajungă la cel mai important interviu al carierei sale, pentru un job într-o corporație farma­ceutică. Era absolventă a Facultății de Biochimie din București, nu apucase să lucreze prea mult, doar vreo trei ani, într-un laborator medical dintr-o clinică orop­sită de cartier. N-avea speranțe prea mari în domeniul ăsta, al biochimiei. De-aia s-a hotărât să facă și ASE-ul, la forma de învățământ cu frecvență redusă. Avea o poftă nebună să știe cât mai mult, să se pregă­tească temeinic pentru o carieră de mare succes. Nu simțea niciun fel de presiune, de griji. Era îndrăgos­tită, ieșea mereu la terase, la teatru, la film, citea câte o carte pe săptămână, ce mai, se bucura de fiecare zi, ca de un miracol pe care voia să-l trăiască din plin. "Nici banii nu contau prea mult", zice, însuflețită de amintiri. "Prietenul meu lucra ca designer într-o firmă de amenajări interioare. Nu câștiga foarte mult, dar cu ce luam și eu, era suficient pentru doi porum­bei ca noi." Râde cu tot chipul. Are o bucurie vie, molipsitoare. "Au fost anii mei cei mai frumoși!", zice cu glas tremurat. "Stăteam cu prietenul meu într-un apartament cu chirie, aveam o mașină, un Ford Fiesta la mâna a doua, urma să ne căsătorim, aveam planuri frumoase. Mergeam mereu în excursii, la mare, la munte, în Maramureș, la mânăstirile din Moldova, ba am mers de vreo două ori și până la Viena. Înotam, jucam baschet, aveam o grămadă de prieteni, ce să vă mai zic, ne simțeam cei mai liberi și fericiți oameni din lume. Pe vremea aia, lucram într-o clinică din cartier. Era singura mea nemulțumire. Practic, nu făceam mai nimic, stăteam într-un laborator cu pereții plini de igrasie și citeam sau bârfeam cu colegii. Rar, mai apărea câte un pacient la analize, pentru nu știu ce angajare, permis auto sau căsătorie. În fiecare zi, aceeași atmosferă de lâncezeală și de nimic".
Și tocmai când era hotărâtă să renunțe la jobul ăsta anost, Sorina a primit un telefon care avea să-i schim­be total viața. O veche prietenă o anunța că se fac recrutări la o mare companie medicală și că au nevoie de oameni ca ea. Chiar a doua zi a dat fuga la sediul instituției și a lăsat un CV. Nu erau niște oferte prea atractive (câteva posturi de "reprezentant vânzări"), dar măcar era un început, mai cu seamă că exista promisiunea unor bonusuri ceva mai consistente și-a unor promovări rapide, în cazul în care angajatorul era mulțumit de rezultatele noului său recrut. După aproa­pe o săptămână, Sorina a primit un telefon. Vocea cor­dială a unei doamne o invita a doua zi la un interviu. Și-a scos din dulap cea mai frumoasă rochie, s-a în­călțat cu pantofii "Il Passo", cumpărați din Viena și purtați o singură dată, și-a făcut meticulos manichiura, s-a coafat "beachy waves", adică și-a ondulat părul cu un spray cu apă marină, s-a fardat cu cele mai dichisite cosmeticale. "La sfârșit, înainte să ies pe ușă, m-am uitat în oglindă și nu-mi venea să cred. A fost un moment în care am simțit că mai bine renunț. Parcă nu eram eu, arătam ca o păpușă din aia, Bar­bie. Ehei, dar viața te ia repede și treci imediat peste momentele astea de limpeziciune. M-am trezit deo­dată afară, la ușa blocului, într-o ploaie și-un vânt care-mi smulgea umbrela din mână. Doar câțiva pași până la mașină, și pantofii mei "Il Passo" erau deja fleașcă, părul o luase razna și rimelul se prelingea pe obraji. Când îmi amintesc acum, mă gândesc că poate toate astea erau niște semne. Dar n-aveam eu timp atunci pentru cugetări. Și uite așa am ajuns la inter­viul cel mare. A fost oribil. Mă simțeam ca la psiho­terapeut. În fața mea, un domn spilcuit, care rânjea întruna fără niciun motiv, a început tortura. De unde sunt, ce-au fost părinții, cum a fost copilăria, unde mă văd eu peste cinci ani, dacă am copii, dacă vreau să am, câți vreau să am, dacă am un somn liniștit, dacă visez noaptea, ce visez, și alte asemenea aiureli, care pur și simplu m-au năucit. Abia după câțiva ani, m-am prins și eu care e treaba cu interviurile astea, că ele sunt făcute cu ajutorul unor specialiști în psihologie și neurolingvistică, că n-au nicio legătură cu verifi­carea competențelor tale profesionale sau a valorii tale umane, că au importanță doar pentru examinarea labilităților psihice, a predispoziției la supunere și manipulare. Mai exact, e vorba de un test prin care se măsoară cât de ușor poate fi aplicată «subiectului» spălarea pe creier. Nu, nu glumesc, și nici nu exage­rez. Chiar așa stau lucrurile. De exemplu, la una din acele întrebări aberante, cum ar fi cea cu somnul sau dacă și ce visezi noaptea, sau altele de genul ăsta, dacă un candidat devine ironic sau se enervează și refuză să răspundă, eventual ripostând că i se încalcă dreptul la intimitate, e clar că niciodată el nu va fi acceptat în firmă. De ce? Simplu: pentru că nu-i ușor să poți manipula un asemenea om. Dacă o femeie inocentă recunoaște că ar vrea să se căsătorească și să aibă vreo doi, trei copii, e eliminată din start. Între­prinde­rea nu are nevoie de asemenea oameni, care au și treburi pe-acasă. Pentru că, nu-i așa, vor avea familia și casa lor chiar acolo, în clădirea aia de sticlă."
Dar în ziua aceea de vară, Sorina n-avea nici cea mai vagă idee despre toate vicleșugurile astea. A răs­puns sec la toate întrebările și, după câteva zile, s-a tre­zit cu un telefon prin care aceeași voce cordială a unei doamne o anunța că a fost acceptată. Așa a înce­put episodul pe care ea îl numește "calvarul poleit cu aur fals".

Condamnarea

Începutul a fost lin, fără prea mare bătaie de cap, ba chiar presărat cu mici bucurii și speranțe. Intrase într-o lume nouă, plină de strălucire și parfumuri exo­tice. Pe zi ce trecea, Sorina devenea cineva, o femeie tot mai importantă, căutată de oameni grei, plini de bani. Ea însăși avea deja un cont frumușel, câștiga bonusuri consistente, iar șefii nu conteneau să o laude. În felul ăsta, începuse ușor, ușor, să se simtă mai bine la birou decât acasă. Și chiar mai bine lângă colegi, decât împreună cu prietenul ei. Pe nesimțite, Sorina se transforma în altcineva. Gusturile ei erau altele, reperele ei morale, culturale, sentimentale se topeau ca niște figurine de ceară, lăsând să crească în locul lor himere ispititoare. După doar un an, a fost promovată pe funcția de "Area Sales Manager", adică director zo­nal de vânzări. Conturile ei se umflau, puterea ei era tot mai mare, întâlnirile cu prietenii de-o viață erau din ce în ce mai rare și plictisitoare, chiar și traiul cu partenerul ei devenise o povară. Cât despre excursii, terase, teatru sau filme nici nu mai putea fi vorba. Pretențiile ei erau acum la alt nivel. Din fata aceea me­reu veselă și prietenoasă, Sorina se transformase într-o persoană ursuză, prețioasă și aproape indisponibilă pentru omul de rând. Muncea tot mai mult, uneori până seara, târziu, fără să simtă deocamdată în asta un chin. Muncea pentru că doar așa se simțea importantă, pentru că doar așa oamenii o apreciau. "Ăsta e stilul într-o asemenea corporație. Dacă muncești și ești eficient, ești mângâiat pe creștet și-apoi ți se spune senin: «Știu că poți și mai mult». Și oricât de mult poți și faci, ți se spune în continuare același lucru. Iar în timp ce tu te ambiționezi să convingi, să urci tot mai sus, colegii te sapă la greu, pândesc orice greșeală ca să-ți dea în cap, să te distrugă. O fac fără nicio jenă, cu zâmbetul pe buze. Legea junglei e nimic față de ticăloșia care domnește în birourile alea luxoase. Din păcate, la vremea aia, habar n-aveam despre toate astea, nu înțelegeam nimic. Eram încă sub vraja unui miraj bine ticluit, care-mi dădea iluzia că acolo, prin­tre oamenii ăia, e noua mea familie."
Într-o seară, când s-a întors de la birou, a găsit casa goală. Prietenul ei plecase definitiv. Nici întâmplarea asta n-a clătinat-o prea tare. Ba dimpotrivă, a împins-o să muncească și mai mult. Fără să-și dea încă seama, făcea asta doar ca să fugă, să se ascundă cât mai mult de singurătate, de pustiul de-acasă. Se amăgea cu gân­dul că într-o bună zi își va găsi un partener pe măsură, cu aceleași gusturi și preocupări. Mergea des în ex­cursii organizate de companie, în așa numitele team-building-uri, sperând uneori că poate așa își va găsi jumătatea. De fiecare dată însă, descoperea că avea doar colegi egoiști, ipocriți, desfrânați, urâcioși, stu­pizi, insipizi, năravuri prea puțin vizibile în mediul ofi­cial de la birou. În felul ăsta, cu timpul, s-a îndepăr­tat și de colegi. Cu toții erau pentru ea niște "papițoi jalnici și enervanți", care nu știau altceva decât cum să se sape între ei pentru contracte, promovări sau bo­nusuri. La scurt timp după ce a rămas singură, și-a cumpărat o mașină, un Nissan Qashqai nou-nouț, și după încă doi ani, un apartament elegant, într-un ansamblu rezidențial. Erau schimbări necesare: spera ca noul decor și noile accesorii să-i mai umple puțin go­lul pe care începuse să-l simtă. Ideea de iubire nu-și mai găsea loc printre gândurile ei. Munca și stresul nu-i mai lăsau niciun răgaz pentru asemenea fleacuri. Cu alte cuvinte, era angajatul model.
Drept răsplată, în 2010, după șapte ani de la anga­jare, a fost din nou promovată. De data asta, într-o funcție la care nici nu îndrăznea să viseze: Sales and Marketing Manager. Cu un salariu dublat, avantaje înzecite și o putere uriașă în companie. Dar și cu un ritm de muncă și răspunderi infernale. Zeci de meetin­guri, traininguri, strategii, proiecte, mii de e-mail-uri și telefoane, plecări fugitive în străinătate. Muncea tot timpul și peste tot, la birou, acasă, în ma­șină, în baie. Zi de zi, an după an, din zori și până în miezul nopții. "Atunci am început să înțeleg mai bine ce înseamnă o corporație, să intru mai adânc în mă­run­taiele ei. Și, din păcate, am început să devin com­plice la toate porcăriile ei neștiute. Într-o corporație farmaceutică, toate aceste porcării au un singur numitor comun: banii. Să intre bani, mulți bani, pe orice căi, chiar și în disprețul laturii medicale sau umane. De la far­macistul care are un target și e silit să vândă medica­mentul cel mai scump, și până la epidemii inventate, campanii fabricate sau ziariști plătiți pentru promo­varea unui medicament sau antidot inutil. Mai multe nu pot să spun. Vă spun sin­cer, mi-e frică."

Trezirea

În 2012, nervii și organismul Sorinei au cedat. O depresie crâncenă i-a paralizat tot corpul. S-a trezit într-o dimineață, a vrut să coboare din pat, dar a con­statat că nu-și mai poate mișca picioarele. Apoi, nici mâinile. A crezut că i-au amorțit, că o fi dormit într-o poziție mai sucită. Pe urmă, a zis că o fi suferit vreun accident vascular. A fost pentru prima oară în viața ei când singurătatea îi rânjea în față, arătându-i colții. Tocmai ea, o femeie atât de puternică, zăcea acum neajutorată, ca un muribund speriat. Vorbea zilnic cu sute de oameni, avea lumea întreagă la picioare, iar acum nimeni nu era lângă ea, nimeni n-o putea ajuta. S-a chinuit să respire adânc, să spună câteva rugăciuni vagi pe care abia și le mai amintea, și-apoi, cu chiu, cu vai, a reușit să-și urnească mâinile. A repetat metoda de câteva ori și, în cele din urmă, s-a ridicat. A înțeles atunci că nu se mai poate, că după atâția ani de chin, trebuie să pună frână. Și-a luat câteva zile de concediu medical și a început să meargă la doctori, să facă investigații, să afle ce-i cu ea. Toți medicii i-au dat același răspuns: surmenaj și depresie. Amândouă cro­nice și severe. "Sincer, mă așteptam la asta. Simțeam de mult că parcă mă scufund într-o mlaștină groasă, dar nu-mi păsa. Era un fel de sinucidere lentă. Nu mai aveam nicio bucurie, nu mai simțeam nicio plăcere. Uneori, nu puteam să dorm toată noaptea, alteori invers, dormeam prea mult și profund, abia mă tre­zeam dimineața. Aveam o lentoare psihomotorie pe care au sesizat-o chiar și colegii. Și totuși, în mod ciudat, singurul lucru de care mai eram în stare era munca. Era însă munca unui robot, aveam parcă setat un program pe care îl respectam în mod mecanic."
După două săptămâni, a fost nevoită să se întoarcă la birou, luând-o de la capăt în același ritm infernal. Se simțea ca o condamnată la muncă silnică pe viață. Toți șefii i-au recomandat să meargă la niște ședințe de "coaching", că asta o va pune pe picioare. Inițial, So­ri­na a refuzat, însă în scurt timp, simpla recomandare s-a transformat într-un categoric ordin de serviciu. "Am făcut-o și pe-asta", povestește ea. "O porcărie mai mare nu cred că există. S-a umplut țara cu oameni din ăștia, cu dinții albi și zâmbetul până la urechi, care te invită la adunările lor minunate și îți vând gogoși. «Fiecare om e un geniu», «avem toate re­­sursele pentru a reuși», «schimbarea începe cu tine», «cu toții suntem niște eroi». Sunt doar câteva pe care mi le mai amintesc. Lista e lungă și la fel de stupidă. Banalități denumite fraze motivaționale, pe care noi ar trebui să le înghițim ca pe niște pastile".
Abia după încă trei ani, a încolțit în ea revolta. Aflase că o anumită persoană importantă din organi­zație, un bărbat veșnic cuceritor, îi pusese gând rău. Zicea că ea n-ar mai face față, că și-ar fi pierdut com­petențele unui manager. De fapt, respectivul bărbat voia să-și promoveze amanta pe funcția ei. Paradoxal, Sori­na părea să se bucure. Înce­puse deja să se gândească la demisie, la un final al cal­varu­lui. Tocmai îi murise sora, apoi și tatăl. Iar ea se învi­no­vățea că nu a avut mai deloc grijă de ei. Era prea mult. Tre­buia să ia o hotărâre, să schim­be ceva în via­ța ei. Sau, mai bine zis, să se întoarcă la viață. A încercat chiar să-și reînvie trecutul, să-și caute ve­chile prietenii. "Îmi aduc aminte că într-o sâmbătă seara, m-am pomenit la ușă cu Loredana, o fostă colegă de liceu, cea mai bună prie­tenă a mea din perioada aia. Vorbisem la telefon și îi dădusem adresa, dar sincer, nu mă așteptam să vină. Era cu soțul ei și cu fetița lor, de vreo trei, patru anișori. M-am bucurat enorm când i-am vă­zut. La fel și ea. Dar, din păcate, după câteva minute de discuții, tot entuziasmul nos­tru a dispărut. Nu mai aveam ce vorbi, eram ca doi străini. Eu cu lumea mea, ea cu a ei. Am rămas așa, mută, uitându-mă la ea și la soțul ei, cum se jucau cu fetița. Și-atunci, am simțit ceva ciudat, o durere care parcă mă apăsa pe inimă. Vedeam în fața mea o secvență de viață pe care parcă abia atunci o descopeream. Era viață adevărată, cu oameni vii și frumoși. Era ceva ce parcă nu mai văzusem niciodată. Și-am început brusc să plâng. Rău de tot, în hohote mari. Nici nu mai știam cum e să plângi, am scos din mine tot răul, toată infecția aia adunată după atâția ani. Loredana mă strângea tare în brațe și eu plângeam ca un copil. I-am povestit tot ce mă doare, i-am vorbit despre sin­gurătate și despre înstrăinare. Despre depresia care îmi mânca sufletul. Și toată noaptea care a urmat n-am putut nici măcar să ațipesc. Stăteam așa, mă uitam aiurea, și-mi sunau în minte aceleași întrebări: «Ce-am făcut eu cu viața mea? Unde am fost eu atâția ani?»"
Pentru Sorina, aceea a fost seara în care s-a trezit definitiv din visul ei urât și lung de 12 ani. Și tot atunci, și-a recâștigat o prietenă.

Eliberarea

La doar câteva săptămâni, pe 30 octombrie, Lore­dana a invitat-o la un concert. Într-un club de care nu auzise niciodată. Se numea "Colectiv". O trupă, "Good­bye to Gravity", urma să-și lanseze noul ei album. Nici Sorina, nici Loredana, nu prea aveau la suflet genul ăsta de muzică. Soțul Loredanei, însă, era amic cu unul din membrii trupei. În plus, pentru So­rina, orice ieșire în oraș începuse să fie o mare plăcere. Nu-și lămurise situația la firmă. Amâna momentul, îi era încă teamă. În seara aceea, la Clubul Colectiv s-a întâmplat nenorocirea care a zguduit România. Din fericire, Sorina, Loredana și soțul ei au scăpat. "Doar eu m-am ales cu niște arsuri urâte", îmi spune Sorina, arătându-mi mâna strânsă în mănușa cea neagră. "Am stat aproape o lună în spital. Am fost operată de trei ori, mi s-au pus grefe și acum port mănușa asta compresivă, pentru presoterapie. Nu știu dacă voi mai avea vreodată mâna asta așa cum a fost. Important e că am supraviețuit. A fost o lecție grea pe care mi-a dat-o destinul. Din seara aia, pentru mine viața are alt sens. Atunci m-am născut din nou. Cum am ieșit din spital, am mers la birou și mi-am dat demisia. Colegii se uitau la mine ca la un extraterestru. Am ieșit de-acolo și mă simțeam de parcă mă eliberasem din închisoare, după 12 ani de detenție. În seara aia am chemat-o pe Loredana la mine, am cumpărat o sticlă de șampanie și ne-am făcut de cap. Doar noi două, așa, ca fetele."
Astăzi, Sorina locuiește la țară, în casa părintească. Nu mai vrea să audă de oraș. Vrea să vadă cum crește iarba, cum înflorește liliacul, cum se coc prunele, cum se întorc seara vacile satului de la păscut. Vrea să aibă grijă de mama ei și să o vadă fericită, măcar acum, la bătrânețe. Și-a vândut apartamentul din București, și în curând urmează să aducă toată mobila aici. Până atunci, trebuie să renoveze casa de la temelie. Îmi vor­bește despre toate proiectele astea cu o bucurie cum n-am mai văzut de mult. "De ce ați decis să faceți publică toată povestea asta?", o întreb. Zâmbește delicat și-mi răspunde fără urmă de ezitare: "Simplu. Pentru că aș vrea ca tinerii să învețe să trăiască fru­mos. Să nu se lase înșelați și ei de himere strălucitoa­re. Pentru că aș vrea ca oamenii să prețuiască mai mult viața asta simplă, să-i vadă mai bine culorile, să-i simtă mai bine miresmele. Să învețe din greșelile mele."