Țara florilor de liliac
Acum, de Paști, va înflori imensa pădure de liliac de la Ponoarele. Miresme halucinante vor cotropi așezarea, cu tufe de flori albe și violet crescute pe deasupra stâncilor ciuruite de peșteri. Un sat în care totul îți dă senzația de "altă lume". Totul e altfel. Unic în România. Îți trebuie timp, ca să poți vedea toate "minunile" locului, risipite pe întinsul platou mehedințean, de sub Piatra Cloșanilor. Mulțimile mari de oameni ce se adună aici, la "Sărbătoarea Liliacului", străveche celebrare a primăverii, sunt mereu uluite de frumusețile adunate într-un spațiu atât de restrâns, transformat, ca semn de prețuire aleasă, în rezervație a Academiei Române. Din păcate, atât de puțin cunoscută...
Munți goi pe dinăuntru, peșteri adânci, ca niște-ntregi universuri subterane, în care se varsă lacuri colosale, ce dispar și reapar ca prin farmec, câmpuri albe de lapiezuri calcaroase, pe care pășești ca-n alte tărâmuri, locuri cu istorii milenare și oameni încă ținând ritualuri păgâne, peste care au trecut cei dintâi sfinți creștini... Sunt povești peste tot, sunt legende, istorii ce se potrivesc atât de uimitor cu zămislirea geologică a ținuturilor, încât poți zice că hălăduiești printr-un tărâm de la facerea lumii. Iar peste toate, "Podul lui Dumnezeu". Minunăția de la Ponoarele!... O uriașă arcadă de stâncă, arcuită peste Valea Pragului, singura cale ce leagă Tîrgu-Jiu de Drobeta, prin Baia de Aramă. Astfel de poduri naturale sunt doar trei pe planetă, dar al nostru e singurul circulat, și pe deasupra încărcat cu puteri supranaturale, energii stranii, ce i-au uimit pe toți cei care s-au nimerit pe aici.
Toate astea sunt strânse într-un singur sat: Ponoarele. Plus superbele Chei ale Băluței, sau dacicul Stei al Ponorii - o spinare de stâncă sub care se ascunde bisericuța blestemată de însuși Sfântul Nicodim, înainte de-a zidi Tismana... Toate se vor acoperi în curând, la sfârșit de april, cu una din cele mai întinse păduri de liliac ale Europei. Peste douăzeci de hectare de petale cu miros îmbătător, ce preschimbă locul într-un paradis al miresmelor și visării. Stând aici, pe culmea Ponorii, dinăuntrul căreia răsună zvonurile abisalelor peșteri, privind din înălțimi întreg satul alături de profesorul Dumitru Borloveanu, îmi zic că nu se poate un tărâm mai frumos pentru a veni primăvara.
Mările lui Cousteau
N-ai zice că sub acest peisaj angelic și tihnit, se răsfiră în hăurile pământului grote adânci și întortocheate, în care se-ntind lacuri largi precum mările, comunicând unele cu altele, pe zeci de kilometri. Tenebre fascinante, pe care nici scafandri sau speologi vestiți, nici măcar Jacques Yves Cousteau, sosit aici cu întreaga echipă de cercetători, n-au izbutit să le parcurgă vreodată, până la capăt. "Totul te duce cu gândul la «două lumi». O lume văzută, la lumină, pe care o vedem, o admirăm, o pipăim. Dar cea mai fascinantă e lumea subterană, nevăzută, care sfredelește pământul și încă este necunoscută", îmi zice profesorul ponorean, custodele tuturor peșterilor nevăzute de sub picioarele noastre, omul care de-o viață s-a căznit să le dezlege misterele și să le afle legendele. Borloveanu l-a cunoscut personal pe Cousteau, a lucrat cu el pe când acesta explora grotele mehedințene. Le-a fost călăuză atâtor savanți celebri care-au venit aici, atrași de o anume "putere" misterioasă a zonei. Chiar sub noi e peștera Ponoare, încă înnămolită de ape, dar care se va putea vizita în curând. Galeria ei "fosilă" e o adevărată capodoperă a naturii, plăsmuită de lupta acestor monștri subterani de calcar cu erele geologice, ce-au dat naștere unor frumuseți neexplicate de mintea omenească. "Cunosc această grotă aproape metru cu metru. Pereții ei încep să devină străvezii, galbeni-roșiatici, în lumina lanternelor. Iar din ei pornesc să apară statuete stranii. Unele din ele parcă ar fi ciobani din zona noastră, cu păturile-n spate, care stau cumva atât de firesc, așa cum îi știm dintotdeauna... Undeva, în partea dreaptă, apare un bătrân cu mâinile la tâmple, exact în poziția Gânditorului milenar... Apoi, din tavan, coboară niște falduri roșii-galbene-maronii, asemeni fotelor noastre mehedințene. N-ai cum să nu te-ntrebi de unde a știut natura să creeze asemenea miracole, întocmai după măsura locuitorilor de deasupra. De parcă s-ar fi inspirat din istoria noastră, a oamenilor... Iar picătura curge, curge... Amplificată bizar, în liniștea aceea a peșterii, încât uneori parcă ai senzația că poți «comunica» cu peștera, cu întreg adâncul pământului... Niciunde nu simți mai profund că ești «parte a Creației» decât aici, în aceste lumi subterane, prin care pășești uluit, ca printr-o ireală galerie de artă. Ploile acelea de stalactite, ca niște candelabre de biserici, atât de dese, ce se opresc chiar deasupra capetelor noastre... Simți parcă nevoia să nu le atingi, să umbli smerit, ca printr-un templu."
Bulba, matca apelor
Profesorul vorbește cu ochii închiși, de parcă s-ar înfiora de ceea ce vede cu ochii minții, în subterane. La mijlocul peșterii Ponoarelor se află o "capcană", un sorb adânc, despre care localnicii credeau că duce direct în mijlocul pământului. O pâlnie în stâncă prin care, dacă ai pășit în gol, cazi vreo opt metri până în strânsura avenului, apoi încă douăzeci, până-ntr-un lac întunecos, unde te poți rătăci fără speranță. Acolo e Bulba!, Peștera Mare, matca tuturor apelor din împrejurimi. Cea mai întinsă și mai adâncă dintre toate. Cu trei etaje suprapuse, având o diferență de nivel de 25 de metri între ele. Poți merge kilometri întregi cu barca pe dedesubtul întregului sat, fără să îi găsești ieșirea. Doar trei-patru luni pe an te poți încumeta în ea, când nu e deplin cotropită de ape. Contempli "Galeria cu Anastomoze", cea a "Vălurilor de Cristal" sau "Templul Egiptean"... Spații unde lucrătura naturii a rămas neatinsă de la plăsmuirea lumii. Doar să știi că toate astea există, acolo, dedesubtul tău, și nu poți să nu te cutremuri!
Lacul fantomă
De-o parte și de alta a măgurii pe care stăm cocoțați, sunt două lacuri miraculoase: Zatonul Mare și Zatonul Mic. Primul e acum doar o vale pustie și prelungă între munți, cu înfățișare roșiatică, selenară. Abia când zărești brâurile de mâl de dedesubtul pădurilor, realizezi că aici a fost numai apă, peste 20 de hectare de apă, adâncă de 20 de metri - cel mai mare lac carstic al României. Cercetători de renume l-au numit "Lacul fantomă". Fiindcă el, efectiv, apare și dispare. Iarăși te înfiori, ascultând: "De-o frumusețe rară când e plin, acest lac poate să reziste și șapte ani, pentru ca apoi să intre-n pământ, în numai câteva zile. Se mută prin avenuri în peștera Ponoare și apoi în peștera Bulba, rămânând acolo, în genuni, până la alte și alte ploi mari. Practic, întreg lacul coboară în peșteri, ca prin farmec..." Iar celălalt, Zatonul Mic, e numit "Lacul fără fund". Pe bună dreptate: specialiștii n-au reușit niciodată să-i coboare prin sorb și să-i găsească sfârșitul. Când intră cineva acolo, nu mai iese nicicând...
Podul lui Dumnezeu
Profesorul Borloveanu e cea mai autorizată călăuză prin aceste lumi. El are o pensiune modestă, dar curată și de bun gust, chiar lângă Podul lui Dumnezeu, unde-i primește cu drag pe toți iubitorii muntelui care au nevoie de prețuri reduse.
Alte două pensiuni sunt "Maria Elena" și "Conacu' boierului" - ultima, foarte elegantă, se va deschide chiar acum, de Sărbătoarea Liliacului. Sunt altfel de turiști, aceștia, ce vin în aceste locuri inexplicabil de puțin cunoscute. Sunt oameni ce vor să evadeze în alte universuri, să "plutească" prin povești și legende. Podul lui Dumnezeu! Pe acesta îl caută, în primul rând, datorită renumelui său magic. Într-adevăr, e impresionant să-l privești. Bolta de stâncă, pe care încă circulă mașini, aflată la 22 de metri înălțime față de-o vale prăpăstioasă, se află în mijlocul tuturor acestor miracole naturale. S-a născut prin prăbușirea tavanului peșterii Ponoarelor, zice știința. Dar legenda coboară și mai adânc. Cea culeasă de profesorul Borloveanu, de la un bătrân ponorean, care a murit în anul 1980, la vârsta de 92 de ani:
"Oamenii mereu au crezut că aici, chiar în peștera lor, sălășluia Dracul. Năpăstuia sătenii. De-aceea ei l-au chemat în ajutor pe Dumnezeu, iar Dumnezeu a coborât din cer și a apăsat cu palma tavanul peșterii, prăbușindu-l peste gura ei. Diavolul însă a reușit să scape pe ieșirea cealaltă, spre lacul Zaton, zbătându-se asurzitor și agățându-se cu ghearele de colina Ponoarelor, lăsând în urmă minunatele «câmpuri de lapiezuri» ale Cleopatrei și Afroditei - caneluri de calcare brăzdate în munte, de-o frumusețe ireală, unice în Europa..." Apoi, rănit și umilit, necuratul s-a urcat pe-o stâncă de pe malul lacului, numită și acum "Stânca Dracului", de unde veghează mereu spre cei ce vin să se scalde în apele fantomă, și cerând, aproape în fiecare an, cap de om. Lacul a rămas al Diavolului, Podul al lui Dumnezeu. Oricum, amândouă iradiază o "putere". O energie binecuvântată, ce-i ocrotește pe oamenii ce trec peste Podul lui Dumnezeu, ca pe o punte spre alte dimensiuni.
Profesorul Borloveanu cunoaște bine multele "accidente" care s-au petrecut aici, socotite drept niște întâmplări divine. Mașinile de mare tonaj, care au rămas fără frâne și-au zburat, efectiv, în prăpastie, peste pădurile din vale, transformându-se în mormane de fiare contorsionate, dar șoferii lor au scăpat nevătămați. Niciodată pe Podul lui Dumnezeu nu s-au înregistrat victime. Cele mai uimitoare întâmplări au avut loc în 1976 și 1987. Recent, un biciclist care-a căzut în hău, a scăpat doar cu câteva zgârieturi. "Miracol divin", a fost singura explicație.
O altă legendă zice că Podul ar fi fost ridicat de Dumnezeu special pentru ca Sfântul Nicodim să poată trece spre Tismana, după ce oamenii l-au alungat din sat, fiindcă voia să le facă o mânăstire. Temându-se să nu-și piardă pământurile, localnicii i-au înscenat un furt, ponegrindu-l. Iar Sfântul a lăsat în urmă un blestem vechi de 600 de ani, ce nu s-a dezlegat decât în anul 1763, când ponorenii au reușit să-și facă iarăși biserică, pe vatra străvechii mânăstiri. Toate aceste energii au rămas încă aici, crede Dumitru Borloveanu, dimpreună cu mulții cercetători care i-au întărit convingerile. Ultimele dovezi s-au ivit chiar acum câțiva ani: niște turiști își puseseră corturile în gura Peșterii, sub Podul miraculos. Erau veniți de la București, încărcați cu aparatură multă. Făceau niște "măsurători energetice" ale locului, încercând să-și explice cum de femeile ponorence pot urca aceste pante istovitoare cu "clojnele" lor purtate pe cap sau în spinare, sau chiar cu întregi căpițe de fân în spate, drept sarcină, fără a obosi. "Aceste femei sunt un fenomen în toată România", au zis. Nu pricepeau cum, chiar dacă sunt bătrâne, ele sunt ferite de boli și ajung la vârste aproape de suta de ani, după un asemenea efort fizic, zi de zi. Dar, după primele teste, și-au dat seama că și ei pot realiza cu ușurință acest exercițiu, fără un mare efort. Și-au pus bolovani în rucsacuri, pe care îi cântăreau, urcau apoi versanții, iar când se întorceau își făceau verificări medicale, dându-și seama că asemenea performanțe nu le-ar fi realizat niciodată în viața obișnuită. Borloveanu i-a vizitat la corturi, în ultima seară de dinainte de a pleca, astfel că a putut afla unele concluzii. Deși erau foarte discreți și nu voiau să fie făcute publice încă cercetările lor, i-au zis doar un singur lucru, ca de la suflet la suflet: "Este clar că ceva se întâmplă aici. E una din zonele cele mai încărcate energetic din țara asta...". Iar unul dintre ei, profesor universitar, conducătorul întregii expediții, a mai completat ceva, dus de gânduri... Citez: "Nu știu cum se explică. Dar parcă, într-adevăr, am fost transpuși în altă lume... Într-o altă falie a timpului".
Foto: speopoli.wordpress.com, infopensiuni.ro, ponoarele.ro