Lucrez ca voluntar în cadrul unei fundații care se dedică, printre altele, îngrijirii persoanelor de vârsta a treia. Așa am cunoscut-o pe doamna Anadina Lungu, în numele căreia vă scriu. Are 92 de ani, și după o viață intensă, din care a cules multă înțelepciune, singurul lucru care îi mai alină durerile este depănarea frumoaselor amintiri ale tinereții. Deși are numeroase nevoi legate de neputința trupului, dânsa nu-mi cere decât să-i citesc din anumite cărți de care a auzit în ultimul timp și pe care vederea proprie nu-i mai permite să le citească. Asta, pentru că toată viața a nutrit o puternică dragoste pentru literatură, citind și scriind deopotrivă. Acum își îndreaptă cu speranță gândurile către revista dumneavoastră, deoarece pentru dânsa a scrie și a împărtăși generației actuale înțelepciunea, experiența și dragostea de oameni reprezintă garanția și sensul de a fi în viață. De aceea, îndrăznesc să vă rog să vă uitați cu atenție pe articolul pe care vi-l atașez, dictat de curând de doamna Lungu, și să luați în considerare faptul că prin publicarea lui, fie și parțială, ați produce o mare bucurie unei persoane care o merită cu adevărat și care nu v-ar uita niciodată. MONICA B.
Una dintre minunile care au încântat nu numai tinerețea mea sau a oamenilor noștri de cultură, ci și pe a străinilor care veneau să se încălzească la frumusețea domoală, dar penetrantă a unor realități ale peisajului nostru de altădată, este Balcicul. Până bine de curând, Bulgaria nu intrase în rândul demolatorilor. În această economie de piață care ne-a cuprins și ne devoră, înțelesese să câștige bani frumoși prin expunerea specificului unui trecut irecuperabil. Acum s-a spulberat visul de azur și se construiesc blocuri mătăhăloase pe Coasta de Argint. A rămas minunea palatului reginei Maria, câteva grădini și marea care-și cântă mereu durerile și bucuriile, la țărmul Balcicului. Balcicul! Minunea albă învăluită în azurul diafan al mării...
*
De la Bazarcic te îmbarcai în mașini și tăiai câmpul auriu de grâne, smălțat de sângele aprins al macilor și de albastrul cicorilor. Apoi, dintr-o dată, zbucnea în fața ochilor tăi, albastrul lichid al mării. Intrai într-o lume de povești. Mașinile își opreau zburducăiala în centru, unde te întâmpinau o mulțime de turcoaice cu șalvari largi, albaștri, cu șerpii cozilor negre, ce curgeau de sub maramele decolorate de soare, cu mărgele multicolore la gât, cu râsete albe, ce se întindeau pe fețele lor arse de soare. Gălăgioase, se repezeau să-ți ia bagajele, propunându-ți diverse gazde. Alături de ele, turculeți cu fesuri roșii, cu canaf negru, mișunau privindu-te prin tăietura ochilor lor întunecați. Se îmbrânceau și se repezeau să-ți ia bagajul, sporovăind într-o limbă guturală. De pe margini, priveau imobili, ca niște înțelepți peste care a curs multă vreme, turci bătrâni, în șalvari spălăciți, rezemați în bastoane noduroase. Cred că se întrebau ce caută atâta omenire în liniștea lor netulburată până atunci.
Din umbra grădinilor mângâiate domol de briza mării, râdea albul căsuțelor care te îmbiau la răcoarea odăilor lor. Migdalii, smochinii, salcâmii ofereau o umbră rară. Ulițele pietroase plecau șerpuitoare, urcând - către coasta argintie, către marea de peruzea, către viile din afara orașului, sau către minunea palatului regal.
Măgăruși de catifea cenușie, ca niște jucărioare animate, cu urechile ascuțite, țăcăiau mărunt pe piatra uliței, mânați de către un turculeț sau turc bătrân, care mergeau ca prin somn. În toată această lume ireală, desprinsă din 1001 de nopți, furnicau "viligeturiștii" guralivi, zbătându-se transpirați, fie să-și găsească case, fie să se răcorească în mare, fie la umbra restaurantului lui Diamandi, ca să-și înece setea, ștergându-și sudoarea șiroită de sub pălării albe de pai. Cucoane în mii de culori, în pijamale învolănate, ca niște cocoși, sau în halate cuminți de prosop, coborau gălăgioase la mare, cu liota de copii după ele, toți zglobii, toți râzând, toți fericiți.
Pe seară, când umbrele potoleau arșița, o puteai vedea, rar, pe Regina Maria, sub o pălărie mare, coborând din mașină. Frumoasă ca o plăsmuire, se amesteca prin mulțime, ca și când ar fi fost ruptă de acolo. Pe iahtul care se legăna alb, în port, dacă înaintai în mare mai departe către palat, o puteai vedea pe domnița Ileana, tânără, frumoasă, înconjurată de prietene, râzând printre ofițeri. La o masă, singur, cu ochii duși (ce vedea oare, de privea atât de trist în timp?) desena cu viteză Tonitza și își oferea creația lui Diamandi, pentru vinul care-i potolea durerile.
În piața pietruită era de văzut Iancovescu, marele actor, cu figura ultramobilă, subțire ca un arlechin, care povestea ceva râzând, mișcându-și simultan mâinile, picioarele și ochii. Camil Petrescu, cu ochii strălucitori, ca de oțel, înconjurat întotdeauna de femei frumoase, argumenta cu multă ardoare ceva.
Sus, pe dealurile către vii, înalt, subțire, cu obrazul mic, ars de soare, cu părul negru, ale cărui șuvițe fremătau asemenea unor șerpi în bătaia vântului, totdeauna în pantaloni albaștri, cu cămașa albă sau galbenă, legat la gât cu o batistă roșie și cu un șirag de guvizi pe sfoară, nemișcat ca o statuie, era pictorul Lucian Grigorescu. Primea vântu-n față, înghițind depărtările, ca și când aștepta să se ivească din orizont minunea pe care spera să o imortalizeze pe pânza lui.
Asfințitul soarelui aluneca peste această împărăție de basm, asemeni unei cortine de catifea, care topea orice contur și estompa orice formă.
Spre seară, mamele grijulii mergeau la Filatov să cumpere cu kilogramul iaurtul pe care îl tăiai cu cuțitul. Tineretul mergea la "cerc", unde se dansa, se râdea, se flirta. Acolo am văzut-o pe fiica lui Emil Gârleanu. Semăna exact cu tatăl ei - brunetă, cu ochii arzători, cu părul buclat, râzând într-un grup de tineri. Tot acolo venea în fiecare seară Puia Rebreanu, fiica marelui scriitor. Era zglobie și mobilă ca un pechinez, cârnă, cu părul tuns scurt. Era îndrăgostită de cel ce va deveni soțul ei mai târziu, un ofițer creț, pe nume Vasiliu.
Și iarăși îmi vine în minte seara aceea de la Mamut, când un grup de tineri ofițeri de aviație râdeau și sporovăiau în lumina lunii și în foșnetul valurilor. În nici zece ani, mulți dintre ei vor fi sfârtecați pe front.
Și s-a dus mica minune, s-a topit în azurul luminos, cu o regină frumoasă, plimbându-se printre aleile înflorite, sau țintuită în jilțul ei de piatră, înghițind depărtările și visând la o țară pe care o iubea...
O țară cu grădini de migdali și smochini, sub care turci cu ochi de antracit prefirau mătăniile, odată cu fantasme numai de ei văzute. Cu cărări de piatră întortocheate, pe care țăcăneau cu copite mici, jucăriile de catifea: măgărușii - ziua sub ploaia de azur, noaptea sub clarul lunii, proiectați pe Coasta de Argint. Așa mor minunile...
ANADINA LUNGU