Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* Radu Cosașu (Oscar Rohrlich), "Viața fic­ți­unii după o revoluție", Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 350 p.

Dintre prozatorii români care au debutat în pe­rioada proletcultistă și și-au publicat grosul operei sub regimul comunist, puțini mai au parte de sim­patia și admirația noilor generații de colegi într-ale scrisului, de critici și de cititori. Pentru acești tineri, inconfundabilul jurnalist și ficționar Radu Cosașu e azi un Maestru îndrăgit, deși refuză orice expunere publică în afara articolelor și cărților sale. Secretul "supraviețuirii" peste gustul și aerul diverselor tim­puri ce i-au fost date este, cred, bucuria jocului inte­ligent, cu fair-play (fără să cadă în excesul pătimaș al fanilor) și o anume capacitate rară de "a fi bătrân fără să fie adult", cum spune un cântec al lui Jacques Brel. Nonconformist și atunci și acum în raporturile sale cu gândirea oficială, consecvent autoironic, he­donist, cu un interes și entuziasm inepuizabil pentru cărți, filme, competiții sportive și "fapte diverse", Radu Cosașu știe să dea viață fra­zei, să salveze în ea efemerul, să-l ridice spre sens. Cel ce avea curajul să pledeze public în 1956 pentru sinceritate și adevăr în artă n-a încetat până azi să-și povestească, la per­soa­na I, convingerile, du­biile și pățaniile într-o lungă ficțiune autobiografică - vreo 12 cărți. Reeditate între 2008 și 2014 în VI volume în co­lecția Opere de la Po­li­rom, aceste proze atât de ori­ginale tematic și stilistic, pli­ne de farmecul autenti­cității (mult mai greu de obținut decât s-ar crede, fiindcă nu e vorba doar de talent nativ, ci și de meserie deprinsă de la mari scriitori mereu citați de Radu Cosașu) alcă­tuiesc, după opinia unui tânăr critic, "una din cele mai adevărate, mai personale și mai re­zis­tente piese ale literaturii noastre postbelice". Pie­sei i se adaugă acum un nou act. Dacă seria de Opere cu­prindea reeditări, la 85 de ani Radu Cosașu vine cu un vo­lum nou, dublu semnat, în spiritul "ade­vă­ru­lui in­te­gral", cu numele de scriitor sub care îl cu­noaș­te toată lumea și cu acela din actul de naștere (neas­cuns nici în trecut, căci Oscar Rohrlich apărea în nuvelele ficționarului încă din anii '70). Dându-i în­tr-un fel dreptate lui Ion Caraion care spusese "Co­sașu va scrie o carte bună doar când nu se va gândi să pla­că tu­­turor", el se autodenunță și ca adversar al opor­tu­nis­­mului anticomunist de după 1989: nu-i place in­transigența demascatoare și nu mai crede în pola­rizarea stânga-dreapta: "ele nu există atâta timp cât, în confruntarea lor, social-democratul argumen­tează sărutând icoane iar democrat-liberalul nu ezită să recurgă la practici securiste".
Octogenarul trecut prin experiența defanatizării politice - care în tinerețe "a spus nu orânduirii pe care da a făurit-o și a suportat-o cu un dezgust cres­când, prea puțin eroic, totuși fertil" - își asumă franc erorile, într-un "striptease ideologic". Și pentru că se simte mult mai bine în literatură decât în direct, își inventează un fiu inexistent în Groenlanda. Pri­ma jumătate a cărții, Radu Cosașu și fiul său inexis­tent, e un roman epistolar al cărui subiect e tot bio­gra­fia cosașiană cu momentele ei de cumpănă dar vă­zută dinspre zilele noastre, când singura nor­malitate ar fi ipocrizia. Adevărul (nu crud ci pané) al lui Co­sa­șu, transmis la granița tragică a ironiei, e că și-ar dori ca oameni cu convingeri opuse să poată discuta fără ură, iar anticomunismul intransigent să nu se­me­ne cu ceea ce era odată intransigența co­mu­nistă. Bine construită prin schimbarea unghiurilor și va­ria­ții de ton, această primă parte acoperă, prin iradiere de la centrul egotist, o mulțime de puncte nevralgice din ultimii 25 de ani, sugerând, cum se face în ro­mane, destine variate. Partea a doua, Oscar Rohrlich și un fost șef al cenzurii, e mai mono-tonă, imagi­nând doar scrisori adresate de un fost activist co­mu­nist de rang înalt, Artur Reznicek (inspirat într-o oa­re­care măsură de personalitatea și biografia lui Le­onte Răutu dar și a altor cenzori), lui Oscar Rohrlich, după revoluție, când nu mai e decât un pensionar asis­tând la prăbu­șirea întregului sistem la care a contribuit. Faptul că aceste scrisori cu confidențe și disculpări ale fostului propagandist-șef seamănă prea mult ca limbaj, pre­ferințe literare și dileme cu ale des­tinatarului e poate o tragi-ironie a vremurilor noastre.