"Greaua moștenire": așa i s-a spus, conceptual, imediat după '89, scuzei pentru incapacitatea celor puși în capul trebilor oficiale de a face față provocărilor trecerii de la sistemul centralizat, comunist, la economia liberă de piață. Anii au trecut, marile partide s-au succedat, fiecare, de câteva ori la putere, într-o combinație sau alta, dar scuza cu "greaua moștenire" s-a perpetuat. Mereu ceva mersese prost înainte și nu mai putea fi recuperat. Așa s-au pierdut fabrici care erau mândria epocilor trecute, așa s-au transformat întregi industrii în furnizoare de materie primă pentru afacerile cu fier vechi, așa s-au adus în pragul falimentului companii-cheie precum TAROM, Poșta Română, Rodipet sau CFR Marfă, în vreme ce concurenții lor direcți prosperă pe zi ce trece. Dar au existat și lucruri în țara asta care au funcționat perfect. Nu trebuie să fii nostalgic - și cu atât mai puțin unul comunist - ca să poți susține, cu argumente serioase, faptul că gimnastica artistică a fost, începând cu zecele de pomină al Nadiei de la Montreal, unul dintre brandurile de țară ale României pe plan mondial. Izolați înainte de '89 și huliți adesea prin lumea bună, după 1990, România a entuziasmat, nu o dată, prin grația, curajul și frumusețea fetelor antrenate de Bela și Marta Karolyi, Adrian Goreac, Sebastian Bellu și Mariana Bitang ori Nicolae Forminte. După ce a atins perfecțiunea în acest sport, în care ne-am umplut panopliile de medalii strălucitoare, România a devenit și un mare exportator de bune practici în țările cele mai dezvoltate și mai ambițioase ale lumii. Sigur că medaliile fetelor și ale băieților nu țineau de foame omului de rând, dar făceau foarte bine la moral, pe de o parte, iar pe de altă parte, aduceau certitudinea aceea confortabilă a faptului că, totuși, se poate, că există undeva o rețetă de succes pe care, cu multă muncă și pasiune, românii o pot aplica pentru a fi în top, iar asta, și înainte, și după căderea comunismului.
Duminica trecută, la Rio de Janeiro, acest mit al infailibilității gimnasticii românești a fost spulberat. Ajunsă în delicata poziție de a disputa un turneu preolimpic, echipa de gimnastică a României nu a făcut față presiunii și a ratat calificarea la Jocurile Olimpice din vara acestui an. Aici, ca și în multe alte cazuri, scuza "grelei moșteniri" nu mai ține. Am avut un sistem care a funcționat foarte bine și pe care nu am reușit să îl ținem conectat la schimbările din societate și la modificările de regulament din ultimii ani. A fost și ghinion la mijloc, au fost accidentări importante și puține soluții de rezervă la nivelul lotului. Dar și ele trimit tot la păcatele unui stat incapabil să își cultive talentele și să își motiveze valorile. Pentru că, în spatele eșecului de la Rio stau zeci de antrenori plecați în străinătate, sunt salariile derizorii ale celor care au rămas să mai muncească aici, e lipsa unei infrastructuri la nivelul exigențelor lui 2016, inexistența unor programe coerente de selecție și de creștere a micilor sportive. Din păcate, singura certitudine că vom mai lua vreodată un aur va veni, iarăși, dintr-o răbufnire de talent și de orgoliu, și nu dintr-o creștere și ocrotire a performanței, așa cum s-ar cuveni...