Despre Dumnezeu, lemn și catedrale

Cristian Curte
Populara și mult îndrăgita trupă Taxi a lansat un vi­deoclip intitulat "Despre smerenie", care a stârnit o fur­tună mediatică.

Pentru cei care nu l-au vi­zualizat, mesajul este simplu de descris în cuvinte: solistul Dan Teodorescu are un vis - îl caută pe Dumnezeu în noua Catedrală Patriarhală, dar nu îl găsește, așa că pleacă în afara capitalei și se întâlnește cu El într-o mică biserică de lemn. Pentru că, spune solistul, alături de alți 33 de artiști care apar în videoclip, - "Dumnezeu iubește lemnul,/ Lemnul și spațiile mici." Poți să îl contrazici? Nu. Poate că tocmai de aceea mulți nefericiți, auto-intitulați, sau nu, ortodocși, s-au apucat să toarne zoaie. De parcă apărarea noii Ca­te­drale Patriarhale se face, musai, cu bâta!
Un comentariu este însă necesar. E limpede, cred eu, pentru orice om cu o brumă de cultură, că noi, românii, nu am excelat în construcții impunătoare. Că geniul nostru, da­că e să îl acceptăm, pentru că și aici suntem tare dez­binați, e în registrul sufletesc și spiritual. E în lăcașele noastre bătrâne, de lemn sau de piatră, care au o atmosferă atât de intimă, încât Dumnezeu pare coborât printre cre­dincioși. Mult mai aproape de ei, mai ușor de "simțit" de­cât în uriașele biserici occidentale. Nu trebuie să ne fie ru­șine cu asta, ba chiar dimpotrivă. Credința noastră e încă vie, în ciuda bisericilor modeste, din lemn, în vreme ce ma­­joritatea somptuoaselor catedrale occidentale sunt goa­le și înghețate de frig. Din acest punct de vedere, video­cli­pul este un elogiu adus culturii noastre tradiționale. O cul­tură pe care un grup de artiști, sensibili la frumos, cum sunt toți artiștii, nu aveau cum să o treacă cu vederea. Mă bucur că au pus-o în valoare printr-o creație decentă.
Dar trupa Taxi și cei 33 de prieteni aplică și o judecată reducționistă - Dumnezeu iubește lemnul și spațiile mici, așadar, e mai greu (sau deloc) de găsit în marmură și aur, în maiestuozitatea unei catedrale, mai ales în cea a Mân­tuirii Neamului. Ceea ce sună artistic, dar nu și adevărat. În fond, Iisus însuși a numit templul din Ierusalim, așa mare și aurit cum era, "Casa Tatălui Meu" și a mers de­seori acolo pentru a se ruga sau pentru a propovădui.
Cine a pășit vreodată în biserica Sfânta Sofia, acea minune în care Iustinian, unul dintre cei mai mari împărați romani, a risipit, cu toată generozitatea, marmura cea mai scum­pă, aurul cel mai pur și cele mai scumpe pietre pre­țioase, știe că o catedrală poate revela o latură a dum­nezeirii pe care o biserică de lemn nu e chemată să o facă - măreția, infinitul, ne-cuprinsul. Și dacă într-o biserică de lemn, Hristos coboară la tine și te sărută pe creștet, în spațiul diafan al cupolei de la Sfânta Sofia, El se dilată nemărginit, pentru a-ți revela propria ta dimensiune. Te simți copleșit, realizezi cât de mic ești în fața lui Dum­ne­zeu. Iar sentimentul acesta te smerește. Or, un om smerit, asta o știu și o spun, indirect, și cei din trupa Taxi, este un om foarte aproape de Dumnezeu. Atât de aproape, încât atunci când o delegație a lui Vladimir I cel Sfânt, cneazul Kievului, a venit la Constantinopol și a vizitat Sfânta So­fia, i-a scris acestuia: "Am văzut cerul coborât pe pă­mânt!". Acest strigăt de uimire, în fața uneia dintre cele mai frumoase catedrale ale lumii, a dus Rusia întreagă la creștinism.