Era doar un puști când a auzit prima dată de jocul acesta. Îl jucase cu țânci de seama lui, în satul unde-și petrecuse copilăria, dar aici, în oraș, părea ceva diferit. Pe străduța scurtă, cât vreo cinci gospodării, ce coboară liniștit până-n malul apei, jocul copilăriei părea a prinde o aură solemnă. Și, sigur, așa și trebuia să fie, o simțea cumva, din moment ce, iată, în chiar ziua de Paști, după ce ieșeau de la biserică, toată suflarea Mediașului venea aici, ca să-i vadă. Doar că acum, jocul și strada și chiotele vesele nu mai aparțineau puștimii, ci oamenilor mari. O mână de bărbați, oameni serioși și gospodari, redeveneau, pentru câteva ore, copii. Loveau cu îndârjire mingea aceea colorată, cam cât un pumn de bărbat, cu niște bâte mari și grele, de care ei, cei mici, nu aveau voie să se atingă. Dinu nu putea încă pricepe de ce doar în ziua aceasta niciun vecin nu se supără dacă mingea ajungea să spargă un geam, o țiglă de pe acoperiș sau să rupă vreo floare din grădinița din fața casei. Și oamenii... oamenii ăștia mulți, îmbrăcați în straie de sărbătoare, vin din tot orașul doar ca să privească cum, sub atingerea grea a bâtei, mingea cea mică desenează invizibile traiectorii pe cer. Nici întrebări nu prea avea cui pune. Și el, și Nicu, fratele său mai mare, erau fascinați de ceea ce se întâmplă. Și, mai ales, își priveau cu admirație tatăl, pe Gheorghe Bănceu, cu câtă precizie mânuiește bâta și, uite, ce lovitură grozavă a reușit! "Cuuuc!", strigă cu toții și, ca la un semn, privesc spre cer, așteptând ca mingea să cadă înapoi. Câteva secunde mai târziu, jocul continuă, la fel de vesel. Doar Dinu părea să se fi maturizat dintr-odată. Poate așa s-a și întâmplat. Poate a știut, încă de-atunci, că într-o zi, și el va mânui bâta fermecată cu tot atâta îndemânare ca și tatăl său. A știut că, atât cât îi va sta în putere, nu va lăsa jocul acesta să piară. Și-a promis lui însuși și n-a mai fost cale de-ntors.
"După garduri"
Numai străbătând la pas Ardealul poți afla povești dintre cele mai ciudate, întâmplări ce nu apar în manualele de istorie, dar care, devenite, în timp, tradiții păstrate cu sfințenie, înfățișează o imagine reală a rezistenței sufletului românesc. Țuru este una dintre acestea. Un joc despre care nimeni nu știe de unde vine, cine l-a adus la Mediaș și de ce. Istoricii îl vor fi considerat lipsit de importanță, ca să merite osteneala de a se coborî asupra lui.
Și, totuși... e bătrân jocul Țuru. Are peste 160 de ani. Dar trăiește încă. E viu și vesel și încă în putere, de mai poate aduna în juru-i puhoi de medieșeni, veniți, unii dintre ei, din alte colțuri de lume. "Rudele și prietenii se întâlnesc, de obicei, la nunți și la înmormântări, așa, toți laolaltă. Ei, bine, Țuru îi adună acasă, în ziua de Paști, pe mulți medieșeni împrăștiați prin lume. Sunt veseli, se bucură când se întâlnesc aici, la colț de stradă, cu rude, cu prieteni, cu cunoscuți, cu care, altfel, poate nu se întâlnesc ani la rând", povestește Dinu Bănceu. De mai bine de 25 de ani, el e cel care se ocupă de organizarea jocului tradițional Țuru. Așa cum își va fi promis în copilărie...
"Aveam vreo nouă ani când părinții mei s-au stabilit la Mediaș, în cartierul Olga Bancic, Moșnei, cum se numește azi. E un cartier liniștit, cu căsuțe mici și îngrijite. Știți... pe vremuri, doar sașii aveau dreptul să locuiască în centru, între zidurile cetății. Românii stăteau la periferie. Zonei ăsteia i se spunea «După garduri», că fusese teren agricol al unui sas foarte bogat, Binder. Când el a murit, românii au solicitat ca terenul să fie parcelat, să-l poată cumpăra, să-și ridice case. Așa s-a și întâmplat. Era un cartier de muncitori, lucrau la fabricile din oraș, că erau multe pe-atunci. Și toți erau și sunt români! Cartierul Moșnei a fost și este un cartier pur românesc", spune Dinu Bănceu. "Având ca punct central jocul Țuru, s-a ajuns, de fapt, la un fel de serbare câmpenească, la care cu toții se simt bine. Vin nu numai din Mediaș, vin de peste tot. Se întâlnesc, povestesc, e o atmosferă și o veselie extraordinară. Se mai întâmplă ca mingea să spargă un geam, o țiglă, să mai cadă în scocul vreunei case, dar nimeni nu se supără. N-au fost niciodată scandaluri sau incidente neplăcute și vom avea grijă nici să nu fie!".
Fără de nume, fără de timp
În glasul interlocutorului meu se simte și responsabilitatea, și mândria de a fi cel care se ocupă de păstrarea acestei tradiții. Ușor nu e, dar știe că neschimbată și nepătată trebuie s-o predea, când va veni vremea, fiului său și acesta, mai departe, fiului său. "Au existat câteva încercări de a schimba locul de desfășurare a jocului, pe stadion sau pe alte suprafețe de teren mai mari din oraș. Asta nu se va mai întâmpla! Oamenii sunt obișnuiți să vină aici și așa trebuie să rămână! Tradiția e tradiție, trebuie respectată, chiar și atunci când nu ni-s foarte clare originile ei". Așa a primit sarcina de la cel ce s-a ocupat de organizare, înaintea lui. "Toader Porea se numea cel care mi-a predat mie ștafeta. Și au fost, pe lângă el, mulți de la care am învățat, în timp, ce trebuie să fac. Îmi amintesc de Gheorghe Langa, cel care făcea de fiecare dată niște șotii de pomină, stârnind râsul celor din jur. Apoi au mai fost Gheorghe Bucur, Gligor, Babu, Ispas, Nicoară, Gheorghe Popa, Cristea, Vasile Hancu, Roman Dragomir, Petre Varga, cel al cărui fiu are acum un rol important în echipă. I se spune «bicher», adică un fel de șmecheraș ce face giumbușlucuri cu mingea, înainte a o pune în joc. Eu am jucat mult timp în echipă până să dovedesc că merit onoarea asta! A jucat și tata, apoi eu și fratele meu și toți bărbații din familie, că suntem o mulțime de verișori, toată lumea ne știe. Când am jucat pentru prima dată, eram în clasa a VI-a. A trecut de-atunci peste jumătate de veac. Și sunt vreo 25 de ani de când organizarea jocului Țuru îmi revine mie", spune Dinu Bănceu.
În urmă cu 15 ani, la Mediaș s-a înființat Asociația Culturală "Mediașul nostru". Încă de atunci s-a luat decizia ca aceasta să se implice, activ și concret, în organizarea jocului Țuru. Continuă să o facă, și o face bine. Jocul pare să fi prins din nou culoare, ca odinioară. "Deși jocul în sine e practicat doar de bărbați, momentul este unul al întregii comunități. N-am reușit să aflăm nici cât de vechi este, cu exactitate, Țuru, nici de unde-i provine numele, nici de ce se desfășoară tocmai în ziua de Paști. Am aflat, în urmă cu câțiva ani, de la un veteran al jocului, Ioan Andron, că, doar în caz de vreme nefavorabilă, jocul se amână pentru Rusalii. Dar, asta nu s-a întâmplat încă!", spune jurnalistul Mircea Hodârnău, actualul președinte al asociației amintite, el însuși un pasionat căutător al simbolurilor, mai cu seamă imateriale, ce definesc municipiul de pe Târnava Mare.
ADN românesc
Pare greu de înțeles pentru cineva care nu e de-al locului cum anume un joc aparent oarecare, asemănător cu oina, jucat de-a dreptul în mijlocul străzii, poate însufleți un oraș întreg. Dar ascultându-l pe Dinu Bănceu povestind, nelămuririle par să capete sens. Țuru nu e un simplu joc de cartier. E strigătul mut al unei nații umilite, păstrat în arhivele sufletului și transmis din generație în generație, neschimbat. ADN românesc, sfidând vremelnice stăpâniri străine.
Cartierul Moșnei, unde se desfășoară totul, e locuit în exclusivitate de români. Strada ce ține loc de "teren de joc" pentru Țuru a fost, dintotdeauna, aceeași: strada Iazului. Și ziua aleasă, ziua de Paști. Nici o lovitură nu e dată mingii, nici panglica tricoloră tăiată, ca semn de deschidere a jocului, înainte ca preotul să încheie slujba de sărbătoare de la biserica din apropiere. Jocul începe abia după ce medieșenii, deopotrivă jucători și spectatori, își vor fi spus unii altora "Hristos a înviat!", la ieșirea din lăcașul sfânt. În plus, nu s-a întâmplat absolut niciodată ca jocul acesta, naiv în profunzimea lui, să fie interzis. Niciodată! Semn că, oricât de trecătoare-ar fi cu toatele în viața asta, există rămâneri pe care nu le pot îngenunchea nici timpul, nici timpurile, fie cât de vitrege ar fi. Într-o operă de artă, până și un punct aparent oarecare are rolul său întru desăvârșirea finală. Că e rugăciune sau joc, că râd sau plâng împreună, românii dețin, cu siguranță, misterioase căi de a-și păstra nealterată firea străveche. Iar sărbătorile fundamentale ale ortodoxiei sunt, prin ele însele, cele mai potrivite momente pentru a arăta, mai cu seamă celor ce nu vor să vadă, cine suntem noi, cu adevărat.
O minge nu foarte mare, aruncată de colo-colo de jucători de ocazie, lovită cu bâta, atingând uneori cerul, frământată în mâini de gospodari, adună în juru-i suflarea românească a unui întreg oraș. O țară mai mică, un suflet mai mare. România cea vie, România cea faină. România noastră. Adică noi.
Foto: Arhiva personală Dinu Bănceu și Asociația Culturală "Mediașul nostru"