- Orice poveste frumoasă despre vindecare are în spate necruțătoarea istorie a bolii. Când ați aflat că trebuie să conviețuiți cu diagnosticul de Parkinson?
- Eram în facultate, în anul IV de Medicină. Totul a început după un meci de fotbal, în timpul căruia am primit un picior în genunchi. Am pus șchiopătatul care a apărut pe seama traumatismului. Dar fiindcă n-a cedat zile în șir, a început un du-te vino între ortopedie și fizioterapie, cu oprire pe la neurologie. Inițial, m-am trezit cu un diagnostic de sindrom piramidal, care m-a trimis direct la București, pentru investigații amănunțite. Am stat luni în șir cu suspiciunea de scleroză multiplă, deasupra capului. Când, după multe eforturi, am reușit să fac un RMN la Paris și la Lausanne și s-a confirmat că e Parkinson, am răsuflat ușurat, că dintre cele două rele groaznice, se nimerise ăla mai mic. Chiar și așa, când mi s-a pus diagnosticul, am simțit că s-a terminat totul. Am simțit, efectiv, că lumea mea s-a prăbușit.
- Trebuie să fie cumplit să aștepți o decizie, când ambele versiuni sunt la fel de sumbre. Vă mai amintiți ziua diagnosticului?
- Da, se întâmpla acum 26 de ani. Eram la Spitalul Elias, în București, internat de două săptămâni, cu nervii la pământ. Nici nu știam ce să fac și cum să mă adun. Vă dați seama, la 23 de ani, să te trezești că nu poți merge, că abia te târâi, că ești mai mereu dependent de un mijloc de transport, că sunt zile în care nici nu poți sta în picioare, în timp ce prietenii merg la munte, la schi sau în altă parte! Noroc că am avut câțiva colegi care au fost alături de mine și care m-au făcut să nu mă simt chiar atât de singur.
- Erați chiar la începutul carierei. De unde v-ați mai găsit motivație să vă dedicați medicinii?
- Mi-am dat seama că nu mă mai pot baza pe capacitățile fizice și atunci m-am concentrat pe abilitățile intelectuale. Îmi dorisem de mic să fac medicina, să-mi pot ajuta semenii. În facultate, am pendulat între dorința de a fi neurolog și cea de a fi cardiolog. Dar după confirmarea diagnosticului, am rămas cu un gând prostesc: "Ce vor crede oamenii despre mine dacă eu, ca neurolog, nu mă pot ajuta?". Așa că am rămas cu cardiologia. Îmi amintesc că unul dintre foștii colegi de facultate mi-a zis, după ce m-am îmbolnăvit: "Păi, tu ar trebui să te faci medic de laborator, nu vezi că abia te târâi, trebuie să te mulțumești cu asta." M-a deranjat ce mi-a spus și am vrut să le arăt că pot face mai mult decât cred ei. După ce am terminat Medicina, am început Rezidențiatul și am intrat pe post de cercetător la Academia Română, în colectivul de cercetare în cardiologie, unde sunt și acum. Suferința m-a ambiționat. Aș fi putut realiza și mai multe, dar ceea ce m-a ținut în loc atâția ani este faptul că aveam o părere foarte proastă despre mine.
"În fiecare zi mă trezeam cu gândul să am sabia mai lungă ca boala"
- Dar nu-i ușor să ai o părere bună despre tine, când ești incapacitat de boală!
- Boala asta m-a făcut să mă îndepărtez de mine și să vreau să fiu altfel decât eram în realitate. Și asta m-a ținut ani de zile prizonier. Mergeam șchiopătând, așteptând mereu ziua de mâine, în speranța că se va inventa un medicament salvator. În disperarea mea, am ajuns să testez tot felul de medicamente noi, dintre care unele au fost cât pe ce să mă ucidă la propriu. Dacă n-ar fi fost înțelepciunea soției mele, mi-ar fi distrus și familia, atâtea tulburări de comportament mi-au adus ca efecte adverse. Am așteptat, la fel cum așteaptă atâția bolnavi azi, ca medicina să mă vindece. Și-n tot timpul ăsta am fost într-o luptă continuă. În fiecare zi mă trezeam cu gândul să fiu mai puternic ca boala, să am sabia mai lungă ca ea. Nu aveam nicio plăcere, nicio bucurie de la viață, în afară de meserie. Nu știam să trăiesc. Veneam acasă obosit, soția la fel, fiindcă avea postul în Cluj și făcea naveta 200 de km, mâncam și ne culcam după același algoritm. Și dimineața o luam de la capăt. Mi-au trebuit 20 de ani să înțeleg cum ajungi, de fapt, la vindecare.
- Și se poate vorbi de vindecare în cazul unei boli precum Parkinsonul?
- Mă sună multă lume și mă întreabă: "Cum, domnule, chiar v-ați vindecat de Parkinson?". Lumea așteaptă ca vindecarea să fie o restitutio ad integrum, să dispară toate leziunile. Ceea ce în unele boli cronice este absolut imposibil, unele lucruri sunt ireversibile. Dar vindecare, în viziunea mea, este găsirea unei căi, a unui drum care să-ți permită o calitate a vieții bună. Mă uit la starea mea de bine, la bucuria pe care o trăiesc acum, la dorința de a fi acasă cu familia mea, la faptul că nu mai sunt încrâncenat, că am zâmbetul pe buze, la felul în care schimbarea mea i-a schimbat și pe cei din jur și m-a făcut să mă înțeleg mai bine cu fiica mea și, sincer, mă pot considera vindecat. Ce mă mai împiedică să fiu fericit? Sigur că uneori am momente în care nu mă pot mișca bine. Mi se întâmplă, de pildă, să nu pot ajunge la 8 dimineața la clinică, ajung la 8.30, dar nu e un capăt de țară. Lucrurile astea nu mă mai înfurie. Înainte, când eram puțin rigid, parcă eram nebun. Fix atunci mă apuca să tund gazonul sau să fac cine știe ce și voiam să-mi demonstrez eu mie că pot. Era un consum energetic fantastic, o furie îndreptată împotriva mea, un fel de: "Lasă că îți arăt eu că sunt mai tare ca tine, domnule Parkinson!". Mi-a luat mult să înțeleg că acceptarea e cheia spre vindecare. În momentul în care am deschis ușa și am acceptat boala în viața mea, totul s-a schimbat.
"Virtuțile adormite"
- Aș vrea să le vorbiți cititorilor noștri despre momentul acela al revelației. Cum ați ajuns să vedeți totul altfel?
- La un moment dat, acum trei ani, simțeam intens că vine spre mine o schimbare. Și-i tot spuneam Luminiței, soția mea: "Vine o schimbare!". "Ce schimbare să vină, Dane? Nu vezi că stai șapte ore pe zi în pat?". Pe atunci credeam, așa cum specifică toate tratatele, că boala Parkinson e incurabilă. Nu citeam decât farmacologia bolii și ghiduri terapeutice, căutam să găsesc o combinație de medicamente care să-i încetinească măcar evoluția. Dar s-a întâmplat să particip la o conferință a pacienților cu boală Parkinson la Cluj, și acolo un domn, căruia îi voi fi recunoscător toată viața, m-a întrebat dacă am auzit de programul lui Coleman. Așa am aflat că John Coleman din Melbourne, diagnosticat cu Parkinson și aflat în stadiul IV, că nu putea merge nici cinci metri, a reușit să obțină regresia simptomelor, recunoscută și de forurile medicale. A făcut asta printr-un program propriu, pe care l-am achiziționat și eu imediat. Încet, am mai aflat și de alții care au reușit asta și le-am citit cărțile. Și am socotit: "Ce au oamenii ăștia în comun?". Am observat trei lucruri : că toți au o relație foarte bună cu medicul lor, că absolut toți au apelat la terapii alternative și complementare și că toți și-au schimbat modul de a gândi.
- În cartea pe care ați scris-o despre vindecarea dvs., "Virtuți adormite", vorbiți mult despre schimbarea tiparului mental. Ce înseamnă de fapt asta?
- Toți acești oameni despre care vă ziceam și-au mutat atenția de pe dizabilitatea pe care o aveau pe abilități și pe facultățile pe care le puteau exploata. Virtuțile adormite, de care vorbesc în cartea mea, sunt valorile interioare, talentele și darurile pe care adesea le ignorăm. M-am întrebat: "Dacă oamenii ăștia au reușit, ce mă împiedică pe mine să reușesc?". Nimic. În momentul ăla am simțit o mare ușurare. Am simțit cum organismul meu încetează conflictul cu boala. Și odată cu acceptarea, a venit liniștea, și starea mea de sănătate s-a ameliorat. Am început să mă simt tot mai bine și chiar să mă gândesc că e posibilă regresia simptomelor. În paralel, am experimentat tot felul de terapii: kinetoterapie, masaj, acupunctură, biorezonanță, Terapie Bowen, meditație, Reiki, Tai Chi și multe altele. Unele nu mi s-au potrivit, altele le fac și acum și dau roade. Pas cu pas, mi-am reevaluat relațiile, am încercat să-i țin departe pe cei care îmi furnizau emoții negative și să mi-i apropii pe cei care îmi dau o stare de bine. Am început să râd mai mult, fiindcă s-a demonstrat că șapte minute de râs secretă cantitatea de neurotransmițători de care ai nevoie. Am un grup de prieteni care au înțeles că nu trebuie să mă trateze ca pe un om cu handicap, cu nevoi speciale. Și asta mi-e de un real folos. Dar cel mai important lucru e faptul că ochii lumii nu mă mai afectează. Într-o zi, eram la supermarket și mă mișcam mai greu. Un domn mi-a spus: "Stați cam prost cu frânele!". "Sunt frânele mele!", i-am spus. (râde) Se mai întâmplă ca lumea să creadă că sunt beat, când eu sunt doar puțin obosit. Dar am umor.
"Ceea ce dai creierului tău devine destinul tău"
- Terapia prin acceptarea imaginii din oglindă e deja pusă în practică în cadrul Clubului Pacienților cu boală Parkinson, pe care îl coordonați la Târgu-Mureș. Este chiar atât de importantă acceptarea în vindecare?
- Da, dar să accepți boala, să te accepți așa cum ești, nu înseamnă să fii fatalist. Înseamnă să evaluezi și să schimbi atitudinea față de tine. Înainte mă uitam în oglindă și nu-mi plăcea de mine, mă găseam urât, îmi găseam o grămadă de defecte. Dar nu aveam niciun motiv să nu mă iubesc, fiindcă eram realizat profesional, aveam o familie minunată, o casă minunată. Mă găseam urât numai pentru că aveam o suferință. Când am conștientizat că oricum toți oamenii au dizabilități într-o formă sau alta, că poate unul e incapabil să învețe o limbă, că poate altul e incapabil să joace fotbal, am înțeles că simplul fapt că uneori nu pot să merg ca ei nu înseamnă că sunt diferit. Sunt la fel ca toată lumea. Mi-am repetat asta de o mie de ori și a venit acceptarea. Iar azi, când mă uit în oglindă, văd un om pe care îl privesc cu drag, pe care îl iubesc, fără să fiu narcisist. Rezultatele pe care le-am avut cu mine m-au făcut să vreau să-i învăț și pe alții. Îmi doresc să înființăm un Centru Național de Educație pentru pacienții cu boală Parkinson, aici, la Târgu-Mureș, să-i aducem mai aproape unii de alții pe bolnavi, să-i scoatem din izolarea la care societatea contribuie, numindu-i handicapați. Eu nu mi-am făcut niciodată acte de handicapat. Creierul nostru e extrem de puternic. Am urmărit cu colegii mei anumiți pacienți care se căutau la medic, convinși că suferă de unele boli. În timp, au ajuns să dezvolte chiar simptomele bolii de care se temeau. Și atunci de ce să nu credem că și reprogramarea pozitivă e posibilă? Ceea ce dai creierului tău devine destinul tău.
- Simt că aveți un mare sprijin în soția dumneavoastră, se vede cu ochiul liber că aveți o căsnicie frumoasă. Nu e mai greu să întreții o relație când suferi de o boală cronică?
- Luminița m-a acceptat de la bun început așa cum sunt. Ea nu m-a cunoscut altfel, aveam deja diagnosticul pus. Am pornit împreună la drum, mergem împreună și sunt un om norocos. Meritul familiei mele e că a înțeles că nu trebuie să sară să facă lucruri pe care le pot face eu. Din dorința de a-i proteja pe cei bolnavi de Parkinson, cei apropiați le sar excesiv în ajutor, să le deschidă nasturii, să le dezbrace haina, și îi handicapează și mai tare. Luminița știe că atitudinea face muzica vieții. Când sunt mai rigid, sunt și mai nervos, și în momentele alea, încearcă să mă detensioneze, să nu pună gaz pe foc. Nu i-a fost mereu ușor cu mine. Veneam acasă furios, nimic nu-mi convenea, țipam la ea pentru te miri ce. Începuse chiar să-și facă griji pentru viitorul familiei. Acum toate astea au dispărut. Am închis trecutul și ne-am reinventat. E sprijinul meu total și nu mi-a dat niciodată senzația că am un handicap.
"Nu mă bărbieresc de două ori la fel!"
- Unde lucrați acum, domnule doctor?
- Sunt șeful Laboratorului de explorări funcționale neinvazive, din cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență din Târgu-Mureș, 80% din timp stau la Medicala 3, unde am un punct de lucru. Sunt și lector la Universitatea de Medicină și Farmacie, am un cabinet privat, al meu, la care mă duc de 2, 3 ori pe săptămână. Și mai dau consultații și la Reghin. Programul meu de lucru este de 10-12 ore pe zi. Uneori lucrez chiar și sâmbăta.
- Nu vă obosește?
- Oricât de rău m-am simțit, nu m-am lamentat niciodată, mi-am făcut gărzile, mi-am consultat bolnavii. Am bolnavi care nici nu știu că sufăr de Parkinson. Lăsând la o parte faptul că îmi place la nebunie ceea ce fac, că sunt pasionat de cardiologie, consider că munca e și un demers înspre sănătatea mea. Îmi menține creierul în stare de funcționare. În zilele în care stau acasă și lenevesc, sunt mult mai rigid decât în zilele în care merg la clinică. Rutina e unul din cei mai mari dușmani ai creierului. Am învățat să sparg automatismele, să dau creierului de lucru. Nu mă bărbieresc de două ori la fel. Dacă într-o dimineață mă închei la cămașă de sus în jos, cealaltă dimineață o fac de jos în sus.
"Nu răsplata contează, ci frumusețea drumului"
- Cum privesc colegii medici demersul dumneavoastră de vindecare?
- Cam cu indiferență. Am vorbit la o conferință despre regresia simptomelor în boala Parkinson și m-am izbit de încăpățânare. Deși e evident că n-aș putea fi așa cum sunt azi, după 25 de ani de boală, dacă simptomele n-ar fi regresat, mi s-a răspuns: "Nu există regresie în Parkinson! Dan Fărcaș e un caz singular, deci nu e prelucrabil statistic!" (râde) Păi, dacă eu am reușit, de ce n-ar mai putea și alții? Medicina clasică greșește enorm când îi spune pacientului că suferă de o boală incurabilă. Omoară în pacient toate posibilitățile de vindecare. Păcătuiește mai ales pentru că nu ia în considerare decât corpul fizic, pe care îl tratează la nesfârșit, fără să ia în calcul psihicul, gândirea, emoțiile, spiritualitatea. Tratează simptomul, nu cauza. Dar simptomul e doar un mesager, un semn care te trage de mânecă, îți spune că trebuie să schimbi ceva în viața ta. Nu trebuie să te arunci cu furie împotriva lui, trebuie să te bucuri când ți se dă, să mulțumești că ți se atrage atenția, că nu ești uitat de forțele universale, că Cineva de Sus s-a gândit la tine. Câți medici au răbdare să stea cu pacientul, să-l întrebe ce e cu el, ce conflict interior are? Se grăbesc să dea medicamente, dar până ce boala ajunge la corp, ea s-a întâmplat deja în capul sau în sufletul nostru.
- Una dintre "virtuțile adormite" de care pomeniți în carte e credința. Domnule doctor, a schimbat boala relația pe care o aveți cu divinitatea?
- Nu am fost niciodată homo religiosus și nici nu m-am dus duminică de duminică la biserică. Când încă eram la Spitalul Elias la București, în așteptarea unui diagnostic, doctorul Oșanu a avut curajul să-mi spună: "Măi, copile, nu știm ce ai, du-te și tu și te caută la babe, la descântătoare, unde îi vedea cu ochii". Așa am și făcut. Am fost la călugărul care vede prin oameni, am fost la hipnoterapeuți, la preoți și vraci. Am ținut canoane, am înconjurat de trei ori biserica Hagigadar de lângă Suceava în genunchi și în coate, rugându-mă, dar știu că nu m-am rugat cu sufletul, m-am rugat cu gura. M-am dus la Lourdes, zicându-mi că, dacă stau acolo și fac baie în Izvorul Tămăduirii, o să fie bine, dar n-am avut suficientă credință interioară. Am înțeles târziu că nu am nevoie nici de cruci, nici de Biblie, ca să știu că este ceva mai presus de mine, care mă face să vreau să fiu mai bun și mai curat. Toată cunoașterea este în noi. Relația cu divinitatea stă în convingerile pe care le ai, în valorile în care crezi, în introspecția pe care ți-o faci. Când conștientizezi că ești legat inextricabil de sursă, totul se schimbă. Faptul că îi iubesc pe cei de lângă mine, că mă plec în fața lor, că-i ajut și că încerc să dau lumina mai departe, e felul în care eu mă păstrez clipă de clipă în legătură directă cu Dumnezeu.
- După atâția ani de medicină, ați împlinit visul acela de tinerețe?
- Da, sunt convins că ajut oamenii. Regăsirea asta a mea m-a făcut să privesc altfel relația cu pacientul, să înțeleg altfel suferința. Nici doctoratul, nici titlurile universitare, nici diplomele, calificările și masteratele nu m-au apropiat de semenii mei pe cât m-a apropiat experiența prin care am trecut eu însumi.
- O să închei întrebându-vă care credeți că este lecția cea mai importantă cu care v-ați ales, după două decenii și jumătate de conviețuire cu boala?
- Am învățat că răspunsul la întrebările noastre se găsește în noi, că dacă facem toate demersurile să îl căutăm, cu siguranță îl vom găsi. Și că găsindu-l, vom găsi vindecarea, mântuirea și desăvârșirea. Pentru că vindecare asta înseamnă: să accezi pe o treaptă superioară, să devii mai bun, mai curat, mai înțelept și mai aproape de semenii tăi. Cine merge până la capăt, găsește întotdeauna răsplata. Sunt convins că va veni o zi când, fiindcă lecția va fi învățată, o să mă despart de tot de Domnul Parkinson. Dar nu-mi mai bat capul. Nu răsplata contează, ci frumusețea drumului.
Doctorul Dan M. Fărcaș va susține o conferință despre vindecarea bolilor și sensul vieții și va lansa cartea "Virtuți adormite" pe data de 18 mai, la ora 18.00, la Sala Dalles din București. Poate fi contactat prin email, pe adresa clubulparkinsonmures@ gmail.com sau la tel 0733/55.01.09, între orele 12.00 - 15.00.