Costel Trompetistul a cântat în anii '50 pe la nunți, prin sate prăfuite, în anii '60-'80, în cele mai luxoase saloane ale Bucureștiului, a imprimat discuri alături de cei mai celebri lăutari, iar în anii 2000, a urcat pe scene importante din Moscova, Paris, New York. Muzica lăutărească este chiar viața lui, așa că el este cel mai în măsură să-mi spună dacă ea se află pe cale de dispariție, dacă a ajuns la capătul liniei. Stă în fața mea nemișcat.
Nu clipește, nu lasă să i se vadă nici o emoție, când spune: "Așa e, muzica lăutărească s-a termenat! Nu se mai cântă muzică așa curat, frumos, cum se cânta odată, cum cântau frații Gore, Romica Puceanu... S-a trecut la altceva, prea multe variații, prea multe influențe turcești, sârbești, bulgărești. S-a ajuns la capăt."
La 76 de ani, problemele de sănătate nu-i mai permit să cânte, însă nea Costel a ridicat fruntea și s-a apucat de scris. A vrut să lase ceva în urmă, dincolo de muzica de pe discuri, și așa a apărut în această primăvară "Anii de glorie ai muzicii lăutărești", cartea în care-și povestește viața și amintirile cu lăutari celebri sau cu lăutari despre care puțini au auzit și pe care Costel Vasilescu îi salvează din negura uitării. Amintirile sale sunt o comoară pentru iubitorii acestei muzici pline de suflet și de virtuozitate, care a adus multă bucurie de-a lungul anilor.
"Ca sa fiu sincer, m-am apucat să scriu mai mult de nervi. Pentru că fusesem invitat la un festival care se numea «de muzică lăutărească», la Pitești, și acolo s-au cântat romanțe, folclor, numai muzică lăutărească nu s-a cântat. Mi-am zis: «Stai, domnule, chiar așa, chiar nu mai știe nimeni ce-i aia muzică lăutărească? Mi-am amintit ce îmi spusese un profesor de muzică, un dirijor, că după Revoluție, a apărut o generație care nu știe nimic despre muzica lăutărească și că eu sunt în măsură să scriu o carte despre asta, să scriu ce am trăit. Nu eram decis să o scriu, până nu am ajuns acasă, nervos, de la acel festival, și am simțit că e momentul, pentru că nu se face nici un fel de dreptate acestei muzici inconfundabile."
"Folclorul se cântă motamó, muzica lăutărească, la liber"
- Ați simțit de-a lungul anilor că muzica lăutărească este nedreptățită și că acum puteți repara cât de puțin lucrurile prin această carte?
- Am vrut să rămână ceva despre acești mari lăutari cu care am cântat, pe care i-am cunoscut și despre care nu se mai știe aproape nimic. Pentru că mulți dintre ei nu au prins anii în care se făceau imprimări la radio, la televiziune, sau discuri. Bineînțeles că muzica lăutărească a fost nedreptățită. Înainte de '90, oficial, nici nu era voie să fie cântată la restaurante, saloane, din cauza comisiilor. Trebuia să treci pe hârtie ce cânți și, dacă scriai "muzică lăutărească", nu-ți dădea voie. Da' noi cântam folclor, ziua și seara, iar când venea mai multă lume, o dădeam pe lăutărească, le plăcea la toți. După '90, am avut un mare concert la Opera din Viena, cu trupa strânsă de Johnny Răducanu, cu care am cântat mult în străinătate în anii ăia. A fost un mare succes. Placido Domingo ne-a felicitat călduros, iar în țară, presa a scris că am făcut România de râs, pentru că am cântat muzică de mahala. "New York Times" a scris o cronică frumoasă despre concertul nostru în America, iar în țară nu ne băga nimeni în seamă.
- Să lămurim lucrurile: care este marea diferență între folclor și muzică lăutărească?
- Așa cum din muzica ușoară s-au împărțit pop-ul, rap-ul și multe altele, așa și aici. Din muzica tradițională românească s-au despărțit folclorul și muzica lăutărească. E foarte adevărat că toți marii lăutari au știut să cânte, da' bine de tot, și folclor. Dar stilurile sunt cu totul diferite. Folclorul se cântă motamó, notă cu notă, faci repetiție la ansamblu, cu un dirijor, și cânți mereu la fel, notă cu notă. Muzica lăutărească se cântă la liber, cu improvizații făcute la timpul lor, și pormo, dacă ești lăutar adevărat, revii la melodia care ai început-o.
- Ca la jazz...
- Da. De aia muzica asta e apreciată de unii cărora le place jazz-ul, pentru că ei compară stilurile. Am ascultat și eu ceva jazz în tinerețe, da' nu m-am dedicat lui, pentru că l-am auzit odată cântat de un trompetist extraordinar, care avea să devină profesorul meu. Pe vremea aia, era singurul și cel mai bun: Hopa Mitică. (chiar așa îl chema! n.n.)
- Care-i secretul, cum se face că muzica lăutărească ajunge la suflet, atinge zone sensibile, mai mult decât alte muzici?
- Noi cântam din bătrâni, cântece vechi, dar, prin anii '60-'70, s-au făcut și multe cântece noi, foarte bune. Cântam despre sufletul nostru. Unul dintre lăutarii mari, nașul meu, Gheorghe Lambru, a avut acasă, în familie, o mare nenorocire. În perioada aia, a făcut mai multe cântece frumoase, pentru sufletul lui, pe care le cânta la nunți, la restaurante, cu așa foc, că impresiona pe toată lumea, chiar dacă ăia nu știau despre ce era vorba. Un alt mare lăutar era Ion Nămol, care, lucru rar, avea și o voce excepțională, și era unu dintre cei mai buni pe instrumentul lui. Era așa bun pe vioară, că țiganii boldeni îl luau la nunți pe el și pe Fane Cioacă, alt mare viorist, și-i punea să se ia la întrecere, până rupeau viorile. Nămol a fost primu' lăutar pe care l-am auzit, prin anii '60, care putea să improvizeze texte pă moment. Nu-i trebuia decât două-trei cuvinte, să știe despre omul respectiv, și le băga spontan în cântec, de zicea ăla: "domne, de unde mă știe ăsta, de unde mă cunoaște?". Rămâneau toți de la nuntă tâmpiți. Nămol era un om cumsecade, care avusese o supărare care-l dusese la singurul său viciu: băutura. Din când în când, se ducea la biserică și, din momentul acela, șase luni de zile nu mai punea gura pe alcool. Da' era lege, nici nu se apropia. Și se îmbrăca frumos, avea boală la pălării de fetru, și puteai să vorbești orice cu el. Când o lua iarăși cu băutura, mai întârzia câte două ore la nuntă. Noi începeam să cântăm și vedeam cum se zvârcolesc nașu' și cu ginerică: "Cum domne, tocmai capu' lăutarilor n-a venit? Las că vede el când o veni." Era nașu' supărat rău, când ajungea îi făcea semn cu degetul: "Nămoale, nu vezi nici un ban." El zicea "Da, bine." Și cânta așa de frumos, improviza texte, de acum îi cunoștea pe oameni, se uita la mese și îi lua pe rând, așa că dimineață îi pupau toți mâinile și nașu' primul lui îi dădea banii.
"Talentu' îl ai sau nu-l ai. Te naști cu el"
- Puțini dintre lăutarii pe care i-ați prezentat în carte au pornit de capul lor. Cei mai mulți provin din familii cu generații întregi de muzicanți. Cum se transmite talentul acesta, de ce nu poate oricine să cânte muzică lăutărească?
- Te naști cu el, îl ai sau nu-l ai, e un dar de la Dumnezeu. Tata-l meu nu era lăutar, el cânta la fanfară, ca și bunicu', moldoveni. Așa am început și eu, până l-am auzit într-o noapte, la un salon, pe Hopa Mitică, și numai la muzica asta m-am gândit după aia, mi-a intrat în suflet. A devenit profesorul meu și am ținut la el ca la părinții mei. El cânta într-o perioadă în orchestra Circului de Stat și, când m-am dus odată pe la el acasă, l-am găsit jucând table cu un trompetist din acea orchestră. Eu venisem să-mi arate nea Mitică o piesă, el mi-a arătat o dată și, când am început eu, celălalt trompetist s-a speriat, a rămas cu gura căscată. Zice: "Bine, bre, nea Mitică, eu cânt de atâția ani cu matale și n-am reușit să învăț o piesă și băiatu' ăsta intră pe ușă, ascultă o dată și gata, a învățat-o." "Păi, da, lui îi vine ușor, mâine o s-o cânte mai bine ca mine." Aveam 16 ani, și mulți spuneau că gata, sunt mai bun ca Hopa Mitică și ca Gheorghiță Trompetistu', cânt mai modern ca ei. Depinde cu ce auz te naști și unde ești crescut. Ai auz perfect sau nu îl ai, din două una. Asta e valabil în orice fel de muzică. Hopa Mitică, de exemplu, nu provenea din familie de muzicanți, fusese copil de trupă, acolo învățase trompeta. Dar nu înseamnă că, dacă te-ai născut în familie de lăutari și îți dorești, o să ieși și tu la fel. Știu copii ai unor mari lăutari, care cântă slab de tot. Eu am avut trei surori și doi frați. Am vrut să-i fac și pe ei lăutari, dar n-a ieșit nimic. I-am plătit unuia lecții la clarinet pe șase luni, o dată n-a venit. Am zis că, dacă tot le-am plătit, și e iarnă, nu prea sunt nunți, stau pe acasă, mă duc eu în locul lui, și uite așa, știu bine să cânt și la clarinet. Din șase copii, sunt singurul care a cântat. Și să vă spun un lucru: nu am avut atâta succes în România, așa cum am avut la Chișinău. Acolo unde-s fanfarele, trompetiști, suflători foarte buni. Și ăia, cât sunt de buni, vor să cânte lăutărie pe trompetă, așa ca mine, și uite că nu pot. Nu știu de ce, poate că nu sunt născuți în stilul ăsta.
"Nu faci doi bani, dacă sufli în trompetă cu buza moale"
- Ca să faci performanță, ai nevoie și de muncă, sau trebuie doar să-ți dai frâu liber talentului?
- E o meserie grea de tot și mulți nu înțeleg acest lucru. Dacă nu muncești pe rupte, nu faci nimic. Am cântat mult timp cu Mieluță Iordache, cel mai bun acordeonist la vremea aia. Nu m-am dus odată la el să nu-l găsesc cu acordeonul la piept, studia de dimineața până seara. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei a fost basistul Grigore Ciuciu, dintr-o mare familie de lăutari. Tatăl lui, Mitică, bătrânul, era mereu la țambal. Da' mereu, nu m-am dus odată la ei acasă să nu-l văd meșterind ceva la țambal. "Hai să-ți arăt ce am mai descoperit", îmi zicea de fiecare dată. La trompetă, la fel, trebuie studiu zilnic. Nu poți să mergi la nuntă, să pui trompeta la gură și să începi să sufli, că nu faci doi bani la nunta aia, dacă mergi cu buza moale. Mă duceam mereu într-o cameră acasă, înainte să plec, și făceam game, cel puțin o oră, să-mi fac ambajoru', altfel mergi la nuntă și-ți faci viața grea, te chinuiești. Dacă ți-ai făcut gamele, te simți și tu bine, e o plăcere să cânți. De aia, nu am stat niciodată la bloc, aș fi avut probleme cu vecinii, toată viața am stat numai la curte, să pot să studiez.
- Marii cântăreți americani de jazz cântau în săli de spectacole, la hoteluri de lux... Scena marilor lăutari români era de cele mai multe ori cea a nunților.
- Așa e, însă nunțile alea, în sate, alea formează un muzicant adevărat. La prima mea nuntă, aveam vreo 12 ani, m-a trimis tata cu un coleg de-al lui, într-un sat de la poalele Munților Vrancei. Era o casă ici, una acolo, vreo 5 case în tot satul. Ei bine, nunțile alea au contat atunci când am cântat la New York sau la Paris. Toni Iordache cânta café concert în Japonia, avea contracte în străinătate și mă suna: "Costele, vezi că pe data de cutare, la ora cutare, ajung în țară, poți să-mi aranjezi o nuntă?". Venea de la aeroport, lăsa bagajele acasă și venea direct la nuntă, să cânte, cu cea mai mare plăcere și poftă. Zicea că acolo se simte el bine, acolo își face studiu' pentru instrument. Vă spun sincer, când am început să cântăm, nu ne gândeam noi să ajungem în săli de concerte, la radio sau la TV, ci doar să cântăm la nunți. Erau perioade când aveam zece zile la rând câte o nuntă. Azi la Ploiești, mâine la Craiova și tot așa, da' nu simțeam oboseala, de drag ce ne era de cântat. Aveam agendă și notam acolo tot, ce arvună am primit, cât mai aveam de luat, în ce dată aveam nunta, că altfel nu aveam cum să ne amintim. Venea unu': "Nea Costele, te vrem și noi la nuntă". "Stai să vedem în agendă, dacă sunt liber". Mai întâi erau nunți sâmbăta și duminica, apoi au venit țiganii bidinari, hăinarii, ăia care vindeau haine duminica în târg, și atunci aveau bani, și au pus nunțile lunea. Florarii au început și ei să facă în timpu' săptămânii, că vindeau flori duminica, în zi de sărbătoare. Au rămas cu nunțile sâmbăta muncitorii, ăia care mergeau la serviciu.
"Țiganii aveau nunți mai bine organizate ca românii"
- Care era atmosfera la nunți? Erau diferite nunțile țiganilor de cele ale românilor?
- Da. Țiganii aveau nunțile mai bine organizate, se pricepeau la asta. În plus, cunoșteau bine lăutarii și îi luau numai pe cei mai buni, unu' câte unu'. Ei nu angajau un lăutar să vină ăla cu cine vrea să cânte, ci îi luau pe cei care-i plăceau, fiecare cu instrumentul lui. Florarii erau experți în nunți, înainte de '90, ei închiriau cele mai bune saloane din București, la Athénée Palace, la Bulevard, iar după aia, când s-a deschis clădirea Parlamentului, ei au fost primii care au organizat nunți acolo. Cred că am cântat 20-30 de nunți la ei, acolo. Începeam mereu cu o piesă în mi bemol major, nu oricare, ci numai aia de deschidere, după care își făcea fiecare programul cum putea mai bine. Nu exista să se termine o nuntă fără să-ți facă un lăutar programul, adică momentul solistic, că a doua oară nu mai îl lua nimeni. Când ajungeam la hore, cel mai frumos și mai organizat jucau femeile, erau dansatoare extraordinare. După horă, stătea lumea și asculta muzica, nu ca acum. Știau oamenii să asculte și apreciau. Spre dimineață, se mai îmbăta câte unul, dar nu să facă probleme, să se ia de lăutari că știau că altă dată acesta nu mai vine. Și îi voiau mereu pe cei mai buni, eram vreo 10-15 și nu-și permiteau să ne piardă.
Vechi prieteni
- Dacă ar fi să vă faceți un taraf ideal, cu care să mai cântați o dată, pe cine ați lua?
- Dintre cei vechi, mai sunt foarte puțini băieți care mai trăiesc și mai cântă.
- Nu doar dintre aceștia, ci dintre toți cei cu care ați cântat, chiar dintre cei duși, cu cine v-ar fi mai dor să cântați?
- În primu' rând, l-aș lua pe Toni Iordache. Nea Gheorghiță Trompetistu' îi zisese lui tata: "Mă, Virgile, mi-l dai pe Costel să cânte cu mine la bâlciu' ăsta, pe Chitilia?" Mie îmi plăcea cum cântă nea Gheorghiță și aveam multe de învățat de la el. Acolo cântam pe un podeț între niște lanțuri, și nea Gheorghiță îmi arată un bătrân care venea cu un copil, ce căra un țambal în spate. Era mic și slăbuț, vreo 11 ani, da' nea Gheorghiță zice: "Îl vezi pe acela micu? Cum începe, rupe țambalu ăla." El îl știa. L-a urcat bătrânu' pe o masă, cu țambalu', și când a pornit să cânte, s-a strâns tot târgu'. Era extraordinar! Am coborât și eu să-l văd de aproape. După vreo 8-9 ani, l-am cunoscut pe Toni Iordache la o nuntă unde eram angajați amândoi. Eu îi știam înregistrările de la radio, el atunci m-a ascultat prima oară, i-a plăcut cum cânt și am rămas prieteni cât a trăit. Lui îi plăcea jazz-ul, asculta. Avea un auz cum n-am mai auzit la nimeni altul. Ce cânta Mieluță odată la acordeon, el făcea imediat piesa la țambal. Mitică Ciuciu, ăl bătrân, mi-a zis odată: "Nu-l mai primesc pe piticu' ăla pe aici, că odată aude ceva la mine și mi-o încornorează, o face și mai bine ca mine". Toni avea un cult al prieteniei. Cum venea în țară și avea timp, mă suna, ne luam soțiile și mergeam la munte, la Sinaia. Vorbeam mult despre muzică, ce a mai ieșit între timp, cine și ce mai cântă. Eram nedespărțiți, Toni, cu mine și cu nașu' meu, Gheorghe Lambru, nu trecea zi să nu vorbim la telefon, sau să nu ieșim să mâncăm ceva, la restaurantul Berlin. Cu Lambru mai ieșeam în patru, dar nu cu soțiile, ci cu câte o fată, că nu aveai ce să faci, umblau femeile după noi, era cam obligatoriu. Lambru cânta cu vocea și cu acordeonul și avea mai mulți bani ca noi. El era nelipsit de la florari, și le dădea voie să mai treacă pe la el pe acasă, pe Dudești, când voiau să le cânte. Era unul, Pantalon, nevastă-sa vindea flori, iar el avea o matriță d-asta, de făcut ochelari și mărunțișuri. Veneau oameni din toată țara la el și nu mai știa ce să facă cu banii. Când se mai îmbăta în oraș, Pantalon ăsta mergea acasă la Lambru. "Mă, Gheorghe, mă primești și pe mine să-mi cânți două cântece, și pormo plec?". Gheorghe scotea acordeonul, îi cânta, și ăsta când pleca, îi lăsa un teanc de bani, mai mult ca la o nuntă întreagă. Deci, i-aș lua pe Toni, pe Lambru, pe prietenul meu bun, Grigore Ciuciu, cu basul, și pe Cornel Bosoi, la vioară. Era un băiat bun, acum are un băiat care cântă cu clarinetu'. El stătea pe Grant și cânta la un restaurant de-i zicea Fraieru', unde veneau d-ăștia cu bani, interlopi, acolo l-am cunoscut. Eu îl copiam pe Hopa Mitică, el încerca să-l copieze pe Nămol, așa ne-am împrietenit. Dar dintre toți ăștia, nu mai e nici unul printre noi.
- Și la acest concert imaginar, unde v-ar plăcea să cântați și ce piese ați alege?
- Într-o cramă mare, frumoasă, și să ne asculte oameni care cunosc și îndrăgesc muzica lăutărească. Am cânta "Stinge, Doamne, stelele", sau altele dintre cântecele lui Lambru. El avea multe. Dar am ști noi ce să cântăm, nu-mi fac gânduri cu asta.