Mama Ana din Sabasa
A împlinit, de curând, 91 de ani. S-a scris de mai multe ori despre ea în "Formula AS", despre măiestria ei neîntrecută în tămăduirea cu plante medicinale. Timpul i-a subțiat pielea, i-a făcut-o albă și strălucitoare. Are un chip luminos, ca de sfântă. Stă pe marginea patului, îmbrăcată cu un ilic din lână. Privește pe fereastra camerei și, în timp ce mâinile lucrează neîncetat, buzele șoptesc și ele, fără oprire, rugăciuni. Deși țărancă, mama Ana are mâini fine, cu degete neobișnuit de lungi și frumoase, ce frământă și pregătesc, cu mișcări sigure și ușoare, leacuri pentru bolnavii ce vin să ceară ajutor. Iar șirul lor este, și acum, nesfârșit. Odaia e mică. Doar un pat, o masă, o sobă și multe icoane. Mama Ana e înconjurată de plante și în cameră miroase a flori și ceară de albine. Oare cum așteaptă Învierea un astfel de om, care și-a dedicat întreaga viață facerii de bine, care în toate zilele vieții sale a salvat bolnavi fără leac? Totul a început în fragedă tinerețe, când i-a dat unui vecin un ceai care l-a vindecat de-o boală ce-l chinuia de ani de zile. Omul a spus binele mai departe și de-atunci, sătenii din Sabasa au venit neîncetat, cerându-i Anei alinare și pentru suferințele lor. Nu a făcut nicio școală, nu a învățat de nicăieri meșteșugul.
"Eu, când am văzut că oamenii tăt vin la mine, am început să merg prin păduri să adun buruieni pentru ceaiuri, și parcă cineva îmi spunea ce să culeg, care îs plantele anume de leac. Aista o fost daru' meu de la Dumnezeu, că știutul leacului nu se-nvață. Îl ai ori nu-l ai", îmi spune mama Ana, în timp ce degetele ei lungi lipesc, pe bucăți de prapure de vită, o alifie aurie, făcută din zeci de plante amestecate cu ceară. "Leacul leacului" care a salvat mii de oameni. "Care oriunde l-ai pune pe trup tămăduiește, trage toată boala și chiar și cancerul îl mănâncă de viu".
Așa așteaptă mama Ana sfintele sărbători, făcând cu mâinile ei, la 91 de ani, leacul pe care Dumnezeu a învățat-o să îl facă. "Cum putem noi altfel să îi aducem mulțămire lui Dumnezeu pentru toate câte ni le-a dat și pentru că s-a pus pe cruce pentru noi? Să facem bine cât putem oamenilor! Dacă poți să faci un bine, să îl faci. Cu tătă dragostea și cu credință așteptăm Paștile."
Mama Ana întinde întruna pasta aceea galbenă și-aromată, cu miros puternic de miere și flori. O lipește bucată cu bucată, fără grabă. Le va fi de folos unor maici, care vin pentru leac tocmai de la Suceava.
Privește pe fereastră din nou și buzele susură rugăciuni. Ca și cum mi-ar fi auzit gândul, bătrâna îmi spune: "Nu sunt doar rugăciuni. Acum, înainte de Înviere, se spune un vis al Maicii Domnului. E așa: Dormind Prea Sfânta Fecioară în munte, când o fost în cetatea Betleemului, o venit Domnul nostru Iisus Hristos și o întrebat: «Dormi Maica Mea?». Și ea o zâs: «Am fost adormită și am văzut strașnic vis pentru Tine». «Spune, Maica Mea, visul ce-ai văzut». «Am văzut pe Petru în Roma, pe Pavel în Damasc, iar pe Tine te-am văzut în cetatea Ierusalimului, răstignit pe cruce, între doi tâlhari. Cărturarii, fariseii, necredincioșii, defăimându-te, foarte te-au batjocorit. Și desculț te-au judecat, cu trestie și cu toiag te-au bătut, și în sfântul obraz te-au scuipat. Cu fiere și oțet te-au adăpat. Coroană de spini au pus pe capul tău, și unul dintre ostași, cu sulița în coastă te-a împuns. Din care îndată apă și sânge a ieșit. Soarele s-a întunecat, luna în roșat s-a schimbat, catapeteasma bisericii de jos până sus, în două s-a despicat. Întuneric mare s-o făcut peste tot pământul, de la al șaselea pân la al noulea ceas. Iosif și cu Nicodim mi se părea că te coboară de pe cruce și cu giulgiu curat te-o înfășurat, în mormânt nou te-or pus. Și în Iad te-ai pogorât și ușile de aramă le-ai sfărâmat și zăvoarele de fier le-ai zdrobit. Pe Adam și pe Eva ai scos afară din Iad și ai înviat a treia zi și Te-ai înălțat la ceruri și Te-ai pus de-a dreapta Tatălui». Iar Domnul a zis: «O, maica mea, acestea tăte o să le pătimesc pentru neamul omenesc. De va spune cineva visul tău și-l va ține, de acea casă diavolul nu se va apropia. Îngerul lui Dumnezeu va sta întotdeauna lângă dânsul, îndreptând calea lui oriîncotro va merge. La dreapta judecată mă voi arăta lui, împreună cu tine, Maica mea, și îngerul meu va lua sufletul lui, ducându-l în Împărăția cerurilor, să stea acolo cu toți drepții, care din veac bine mi-au plăcut Mie, Amin». Astea sunt suferințele lui Iisus. Nu e rugăciune, e adevărul, așa cum s-a întâmplat, și noi îl trăim acum din nou. Tăte îs de la Dumnezeu, și dacă nu crezi în Dumnezeu, dejeaba te-ai născut. Noi n-am venit să stăm aici, am venit să ne cumpărăm sufletul, ca să meargă la bine, cu fapte bune și cu rugăciune. Faptele bune și rugăciunea te duc la Rai, la Iisus. Pentru astea, Dumnezeu îți dă viață nesfârșită. De la viață la moarte treci fără să știi ce e aceea moarte. Te duci la fericire, la Dumnezeu."
În Munții Neamțului a venit primăvara și în curând va începe adunatul pentru plantele de leac. La fel de repede se va umple de oameni și ograda din fața ferestrei prin care mama Ana privește spre pădurile cu mălini înfloriți, transformați în mirese. Oameni din toată țara, veniți să-și caute izbăvirea din lucrarea mâinilor ei și din "știința" dată de Dumnezeu.
Am lăsat-o în căsuța ei de pe vârf de deal, înconjurată de plante și rugăciuni, și am pornit iar la drum, ca să simt apropierea Învierii la poalele Ceahlăului.
Pădurarul îndrăgostit
În zările de la fereastra mamei Ana, oamenii se pregătesc într-un foșnet abia auzit pentru marea sărbătoare a Învierii. Ștefan Lupescu, fiul ei, și-a ales meseria de pădurar, din marea dragoste de natură. Mă duce să îmi arate comorile verzi de pe apa Sabasei. "Poate că e o întâmplare sau poate Dumnezeu s-a îndurat prin rugăciunile oamenilor de-aici, dar e curios că la noi, primăvara vine mai târziu și întreaga natură renaște chiar odată cu Învierea. Uitați-vă, de Florii, toți pomii chiar sunt în floare!".
Nu ai putea să confunzi peisajul de aici cu niciunul din altă parte a țării. Dealurile unduiesc dulce, muntele coboară lin, până în curțile oamenilor, aerul e tare și brazii sunt uriași. Din loc în loc, se deschid poienițe de vis. Pe creste, sus, se văd șurile de vară, în care, după obiceiul locului, se adună fânul. Ștefan Lupescu a bătut la pas toate pădurile. De mic copil mergea la cules de plante, alături de mama Ana, și învăța să le cunoască. Știe "precis" că acum, chiar și natura se pregătește, în felul ei, de marea sărbătoare a Învierii:
"Dumnezeu le-a făcut pe toate și toate respectă acel ritm al începutului lumii. Nu ar avea cum să fie altfel. Până și animalele pădurii, brazii și iarba știu că se apropie Învierea. Toate înfloresc și se deschid, toate renasc, după ce o iarnă întreagă au postit. Tot ce e viu se scutură de vechea haină și ar vrea să o ia pe cea «a legii celei noi». Păsările cântă din nou, animalele încep să ia drumurile pădurii, florile dau drumul la parfum. Oriunde ai merge, simți că natura se bucură și învie. Nu are cum să fie întâmplător că și noi, oamenii, simțim la fel. La Paști, dealurile sunt acoperite cu covoare de bujori de munte, smirdar, cum îi zicem noi. E ca o chemare, ca Dumnezeu să vină și să pășească pe el."
Zăpezile topite în munte se scurg și umflă apele Bistriței. Susurul lor se amestecă pe valea Sabasei cu forfota oamenilor ieșiți să își curețe casele și livezile. Se aud clopotele bisericilor de lemn, chemând credincioșii la spovedanie și împărtășanie: curățenia munților trebuie să fie și în sufletul credincioșilor. Zăpezile și ghețurile inimilor se topesc și ele.
"Dacă stai un pic și observi, măcar un pic, să privești gâzele și iarba și orice copac, vei vedea ce dragoste ne leagă", spune Ștefan Lupescu, pășind alături de mine pe ulițele Sabasei. Privește spre munți cu atâta drag, încât simți că dacă ar putea, i-ar strânge în brațe, de bucuria reînvierii lor. "Când părintele ne spune: «Veniți de luați lumină!» toate cele iau lumină odată cu noi, toate se umplu de lumina credinței. Muntele rămâne munte și pădurea rămâne pădure pentru că vor să fie ceea ce Dumnezeu le-a făcut să fie. Poate vi se pare ciudat ce vă spun, dar simt în munte aceeași bucurie a Învierii ca cea din sufletul meu. De-asta, și plantele au putere de leac, pentru că sunt cu noi în aceeași iubire de Dumnezeu", spune feciorul mamei Ana.
Moș Ifrim de două ori
Într-o vale înfundată între munți se află o casă mică, cu ferestre albastre. Așezat pe prag, privind țintă la dealul din față, stă un bătrânel cu mustața albă și mare. Lângă el odihnește un toiag tocit de timp. Pare că stau acolo amândoi de-o vecie, așteptând să se întâmple ceva, sau urmărind cu atenție o întâmplare văzută doar de ei doi.
- Ziua bună, moșule, și Doamne ajută! Ce faci singur, aicea, pe prag?
- Iacă șăd. Îmi hodinesc bătrânețea și bâta.
- Cum te cheamă?
- Ifrim.
- Ifrim și mai cum?
- Ifrim Ifrim, că mi-au pus numele după doi bunici.
- Aștepți pe cineva, ori te bucuri de soarele ăsta, de primăvară?
- Pă mine m-aștept. Eu îs cel ce nu-s, de-amu, tot aștept. Am păste 90 de ani. Și văd rău și aud rău.
- A venit primăvara și săptămâna viitoare e Învierea. Te-ai pregătit?
- Fiecare se pregătește după cum poate. Care cumpără un miel, care cumpără o oaie. Face lumea pască și ouă roșii. Se și roagă oamenii, că așa e rânduiala. Eu îs cam tăhui de cap, mă iertați. Da tot mă rog! Dimineața și seara. Și când mi-aduc aminte. Cât am putut am ținut și postul. Că sunt bătrân, și ca mâine vine aia cu coasa și mă întreabă: "Ce-ai făcut, Ifrime? No, hai!". A fost preotul nostru și m-a spovedit, m-a împărtășit.
- Îți ascultă Dumnezeu rugăciunile, Moș Ifrim?
- M-am rugat în viața asta, după cât m-am priceput, și Tatăl Ceresc m-a ascultat, da' nu după rugăciuni, că rugăciunea omului, oricât ar fi, e puțină, cât după mila și bunătatea Lui. L-am simțit aproape. Rugăciunea îi sfântă! Vara, când ploua și trăznea, mă puneam în genunche și mă rugam, că alta ce puteam să fac? Să ne ierte Dumnezeu. Așa am prins de mic. M-am rugat și când or făcut barajul la Bicaz, că eu acolo am avut casa. M-am rugat să-l oprească, dar Dumnezeu a făcut cum a știut și lumea s-a strămutat, da tot El ne-a ajutat să răzbim. Că asta, de stau pe pragul ei, e a treia casă ce-am făcut, și până la urmă, toate îs bune cum sunt, că așa le vrea Dumnezeu.
- La ce te gândești când stai așa, pe pragul casei, moșule?
- Păi, la ce să mă gândesc de-acuș? Nu mă gândesc la moarte, că ea vine oricum, da mă gândesc la ce urmează după ea, și dacă am făcut bine câte am făcut. Și mă gândesc și la locul ăsta, aici, că-i tare frumos. E de trăit aici, de ținut animale și de pus grădină! Zic și io așa... da mă iertați, că îs cam tăhui de cap... Câteodată aud înjerii. Amu, se roagă tăți că vine răstignirea, da' mai apoi, cântece de slavă ca la Înviere n-auzi nicicând. Și dansează în jurul dealului ista, de saltă inima în el, da și în mine! Bucurie mai mare nu cred să fie pe Pământ.
Îl las pe moș Ifrim Ifrim pe pragul albastru al casei sale, privind țintă la dealul din față, de unde vine, curgând, primăvara. Cum să-ți ardă de moarte, cu atâta verde și flori?
Biserica de aer
În satul Izvorul Alb am ajuns destul de greu, pe un drum forestier lung, ce se furișează către inima Ceahlăului. Ai zice că dincolo de hăurile muntelui, prin pădurea de pini imenși, nu mai e nimic, doar sălbăticie. Dar deodată te trezești între coame unduioase de dealuri, cu grădini curățate și aranjate, înconjurând case vechi de o sută de ani. Sunt case acoperite cu șindrilă, făcute din bârne groase de lemn și lipite cu pământ. Sat vechi, românesc, Izvorul Alb pare desprins din basme, un loc din care timpul a uitat să mai plece, ferindu-l de înnoiri. Locurile și casele sunt atât de frumoase, încât ai zice că aici, sus în munte, însuși Dumnezeu păstrează ascuns acest sat, așezându-l sub paza Ceahlăului. Aici l-am găsit și pe părintele Florea Aurel, în curtea casei sale plină de soare și de lumină, sub un cer - când albastru, când plin de norii purtați de vânt, și pe fundal cu muntele strălucind în soare. Însuși părintele Aurel pare desprins dintr-o poveste de demult, cu înfățișarea sa de ascet, cu plete pe umeri și barbă. Un timp, ascultăm împreună trilurile păsărilor nevăzute, mai puternice și mai frumoase decât am auzit vreodată în viața mea.
"Cu mulți ani în urmă, într-o dimineață, tot așa ascultam cântecul păsărilor, alături de părintele Cleopa. Și el mi-a spus atunci: «Auzi ce frumos se roagă păsările!». Într-adevăr, dacă am putea să ne rugăm și noi mereu ca ele, ce bine ar fi! Simt și ele că vin sfintele Paști, și pe măsură ce se apropie Învierea, parcă tot mai aprins cântă. E un loc binecuvântat aici. Pentru mine, cel puțin, nu există loc pe pământ mai frumos ca Moldova și România. Ce Japonia? Uitați-vă aici, cum sunt cireșii înfloriți! Uitați-vă cum florile de măr ne vorbesc de frumusețea Raiului. Dar haideți să vedeți și împrejurimile".
Pornesc la pas alături de părintele Aurel, printre casele acelea țărănești, simple și frumoase, cu acoperișuri de siță și pridvoare de lemn, și prin grădinile înflorite de la poalele Ceahlăului. Ca și cum nu ar fi fost destulă frumusețe, părintele mă duce pe o costișă de unde, deodată, se deschide înaintea noastră, ireal de albastru, lacul Bicaz. O priveliște superbă, cu munții răsfrânți în luciul liniștit al apei, cu brazii seculari răspândind răcoare și parfum. Apoi urcăm spre un loc cu o poveste aparte. Este o poieniță între brazi, unde se afla, cândva, vechea biserică a satului. "Era din lemn și a ars", îmi povestește părintele Aurel. "Rămăsese doar fundația ei și cimitirul în care pășteau vacile. Oamenii au început să meargă la cealaltă biserică din sat, și locul rămăsese cumva în părăsire. Dar eu cred că un loc sacru, indiferent ce se întâmplă, rămâne un loc sacru. Acea poieniță în care oamenii au spus sute de rugăciuni și unde au fost îngropați înaintașii lor nu puteam să îl las în părăsire. Așa că împreună cu câțiva consăteni, am hotărât să îi redăm măcar un pic din atenția cuvenită."
Locul fostei biserici are, într-adevăr, o magie aparte. Dar uimirea cea mare era legată de altceva: pe vechea fundație erau ridicați stâlpi din lemn și deasupra acoperișul, dar zidurile lipseau. Zidurile bisericii erau din aer, din Duh! Înăuntru era toată rânduiala unei biserici obișnuite, cu scaune, băncuțe și icoane, numai că odată "intrat" în ea, vedeai împrejurul tău brazii și muntele. O biserică pentru oameni, dar și pentru munți și păduri, pentru aer și pentru cerul cu nori curgători. Un loc în care Dumnezeu putea veni de oriunde, pe jos, ca-n povești, zburând de-odată cu păsările, sau pogorât într-un leagăn de flori, ca în icoanele vechi. O biserică în care locul Pantocratorului pictat putea să fie luat chiar de el, Dumnezeul cel viu, care să te privească de pe cupola de lemn. Să se lase atins, pe iconostas, ori sărutat, cu sfială, pe crucea de deasupra altarului. Dumnezeu cel viu și atotputernic, așa cum nu l-am simțit niciodată în viața mea. Dumnezeul meu și-al naturii, "făcătorul cerului și-al pământului".
"Deși avem o biserică zidită în sat", spune părintele Aurel, "cu icoane pictate probabil chiar de Nicolae Grigorescu, mulți oameni aleg să vină aici, la slujbă, în noaptea de Înviere. Bisericuța nu are electricitate, și noaptea Învierii se transformă în magie. Lumini nu sunt decât lumânările oamenilor, și stelele de pe cer. Și când ies și spun: «Hristos a înviat!», oamenii îmi răspund într-un singur glas: «Adevărat a înviat!». Și pentru că biserica nu are ziduri, glasul lor e preluat de pădure și ecoul merge până departe, în inima Ceahlăului, de parcă toți brazii strigă, și ei, cu mii de glasuri, odată cu noi, «Adevărat a înviat!»."
Foto: autorul și CLAUDIU TÂRZIU