Părintele FABIAN ANDREI: "Nu-mi văd viața altfel, decât în slujba lui Dumnezeu"

Claudiu Tarziu
- parohul bisericii "Pogorârea Sfântului Duh" din satul Ceahlău - Neamț -

Dumnezeu ne-a ajutat să petrecem, în trecu­ta deja lună Aprilie, câteva zile însorite în județul Neamț, în căutările noastre de minuni ale lumii românești. Și le-am găsit. Peisaje neverosimile, presărate cu case parcă aduse din po­vești, Ceahlăul, un munte sfânt, plin de schituri și de ascunzișuri pentru sihaștri, iar la poalele lui, o minune de biserică veche, în care slujește un preot tânăr, vrednic și mult iubit de enoriași: părintele Fabian An­drei, parohul bisericii "Pogo­râ­rea Sfântului Duh" din satul Ceahlău.

"Și astăzi, pe Ceahlău viețuiesc sihaștri"

- Preacucernice părinte, sunteți binecuvântat să slujiți într-un loc mi­rific, la poalele Ceahlăului, într-un sfânt lăcaș legendar și între oa­meni plini de evlavie și lumină. Vă invităm să împăr­tășiți această bucurie și cu cititorii revistei noastre, por­nind chiar de la muntele care străjuiește locul în care ne aflăm. De ce este considerat Ceahlăul mun­tele sfânt al românilor? Există un temei pentru aceas­tă venerare a lui?

- Potrivit legendelor, Ceahlăul era un munte sfânt încă din vremea dacilor, căci pe vârful său, străbunii noștri obișnuiau să facă slujbe închinate divinității. Mai aproape de zilele noastre, Ceahlăul s-a sfințit însă în mod real prin nenumărații și, deseori, neștiuții sihaștri care au trăit în cotloanele sale și care viețuiesc și astăzi pe stâncile lui. De altfel, toponimia zonei demonstrează că aici au fost, din cele mai vechi timpuri, oameni cu viață sfântă. Unele denumiri s-au păstrat, altele au lăsat urme numai în documente sau în memoria oameni­lor. Așa, bunăoară, avem Piciorul Sahastrului, Groapa Sihaștrilor, La Chilii, Poiana Maicilor, Obcina Chi­liei, Piatra Altarului, Adăpostul lui Ghedeon, Chilia lui Iosaf, stânca Panaghia - închinată Preasfintei Fe­cioare -, Pârâul Călugărului etc. De asemenea, al doilea vârf al Ceahlău­lui poartă numele de Toaca, pentru că aici erau chemați pustnicii la rugăciu­ne. Acum se află acolo un schit.

- În mod surprinzător, Muntele Ceahlău are și un... hram: Schim­barea la Față, celebrată pe 6 august. Nu am mai auzit ca un munte să aibă, ase­meni bisericilor, hramul său...

- Într-adevăr, și după știința mea, este singurul munte din lume cu un hram religios. O altă dovadă că el este venerat de credincioși din vre­muri străvechi. Și nu e numai o vorbă. Să veniți de Schimbarea la Față și veți vedea că muntele este plin de oameni. Cu foarte mult timp în urmă, creștinii se adunau în ajunul săr­bătorii la locul numit Lespezi - unde este un fel de pla­tou de piatră, pe vârful muntelui -, privegheau seara și a doua zi participau la Sfânta Liturghie. Apoi mâncau puțin pește și sarmale. Așa sărbătoreau pe atunci. Muntele a fost sfințit de rugăciunile și nevoin­țele anahoreților. Și astăzi, dacă ești îmbunătățit sufle­tește și urci acest munte, simți vibrația credinței celor care s-au nevoit și a celor care viețuiesc aici, în numele lui Dumnezeu.

- Puterea rugăciunii poate fi atât de mare încât să schimbe locul, să-l curețe, să-l sfințească?

- Cu siguranță, rugăciunea făcută cu credință are puterea de a schimba locul. Ne spune și Mântuitorul: "Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici dincolo», și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință". La hramul Ceahlăului vin zeci de mii de oa­meni. Nu cred că vin degeaba. Simt că acesta este un loc binecuvântat prin puterea rugăciunii.

"Credința oamenilor se vede în frumusețea bisericilor"

- Oare tot rugăciunea a păstrat și frumusețea nespusă a bisericilor de la poalele muntelui? Vechi sau mai noi, sfintele lăcașuri din această parte a Moldovei păstrează aceeași arhitectură de sute de ani, sunt îngrijite și ferite de înnoirile care schilodesc atâtea alte lăcașuri din Româ­nia...

- Aici, la noi, bi­se­ricile sunt foarte iubi­te. Credința oamenilor se vede și în felul cum le îngrijesc. Există o adevărată comuniune. La noi, de pildă, nu au prea venit bani din sur­se de stat, tot ce s-a fă­cut s-a făcut cu posi­bili­tățile credin­cio­și­lor. Biseri­cile sunt ro­dul darului lor.

- Și biserica în care slujiți este de o frumusețe rară, sporită și de misterul ruinelor care o încon­joară...

- Astăzi, biserica este cunoscută ca fiind "biserica de la Palatul Cnejilor", dar înainte de a fi a unor nobili, a fost a unei așezări monahale, atestate încă din veacul al XV-lea. Se spune că un monah, pe nume Silvestru, a trecut munții din Transilvania, călăuzit de niște luminițe tainice, și mergând numai noaptea. Chiar pe locul altarului de acum, a găsit un frasin bătrân, cu trunchiul foarte gros, în care acele luminițe s-au oprit. Dinspre copac se auzeau glasuri îngerești, cântând tro­parul Sfântului Ioan Botezătorul. Monahul a tăiat copacul, făcând din buturuga lui Sfânta Masă și din restul trunchiului un mic schit. Cu timpul, părintele Silvestru a reușit să adune în jurul său o obște însemnată. Pentru că poziția schitului era strategică, la granița cu Ardealul, și pe un teren aflat la înălțime, de pe care se vede toată Valea Bistriței, hatmanul Gheor­ghe, fratele domnitorului Moldovei, Vasile Lupu, a construit aici, între anii 1637-1639, o biserică-fortăreață, din zid, în locul celei din lemn. Mai târ­ziu, între 1663 și 1667, când moșiile schitului au revenit familiei Cantacu­zino, aceasta a construit zidurile de incintă, înalte de opt metri și late de șase, care nu erau doar de împrej­muire, ci și prevăzute cu turnuri și camere de locuit pentru familia nobi­liară și servitorii ei. Tot atunci se po­vestește că ar fi fost săpat un tunel de refugiu, lung de 8,5 kilometri, de la palat, pe sub munte, până în Tran­sil­vania. La un moment dat, Matei Can­tacuzino a fost răsplătit cu titlul nobi­liar de cneaz, de către țarina Ecaterina a II-a a Rusiei, pe care a ajutat-o în războiul ruso-turc. Și drept urmare, schitul Sihastru sau Mânăstirea Pion, cum mai era numită așezarea mona­hală, a căpătat numele de "Palatul Cnejilor". Din pă­cate, urmașii lui Matei Cantacuzino, dedați la desfrâu, beții și jocuri de noroc, au intrat repede în conflict cu călugării de aici, pe care i-au alungat. Se spune că mo­na­hii i-ar fi blestemat, și așa se face că palatul a ajuns o ruină, dar biserica rezistă până azi.

"Oamenii de aici nu sunt stresați ca cei din orașe. Se roagă și vin la biserică"

- Bisericile din Neamț sunt impresionante, nu doar prin frumusețe, ci și prin număr. Să fie la mijloc credință sau și trufie?

- Mulțimea de biserici și mânăstiri din județul Neamț a fost oglinda sufletului celor care le-au ridicat. Ca să fim drepți, în momentul de față, ca în toată lu­mea, de altfel, credința a mai slăbit și pe aceste melea­guri. Modernismul a atins și oamenii din această zonă. Totuși, știm că omul sfințește locul, așa că fără credin­ță, aceste sfinte lăcașuri n-ar putea să existe și, cu siguranță, nici frumusețea lor.

- Moldovenii au renumele de oameni credincioși, ba se spune chiar că ar fi cei mai credincioși dintre români...

- N-aș putea spune că suntem cei mai credincioși, nu i-am cunoscut atât de bine, din acest punct de ve­dere, pe ceilalți români, pentru a face o com­parație. Dar cert este că nu ne-am înstrăinat chiar tare de Bi­serică și de Dumnezeu. Suntem, oarecum, în ascul­tarea și în împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu.

- Cum își trăiesc moldovenii credința?

- Credința e un dar de la Dumnezeu. Dar ca s-o ai, trebuie să te rogi. După ce o capeți, o menții prin post și rugă­ciune. Acestea sunt cele două aripi ale credin­ței: postul și rugăciunea. Între­bați-i pe oameni dacă postesc și se roagă și vă veți convinge cum trăiesc ei ortodoxia. Nemțenii au fost în istorie mari războinici, dar îi vedeți azi blânzi și buni. Asta, datorită faptului că au găsit și smerenia. Când știi că nu poți face nimic fără de Dumnezeu, devii mai bun și mai blând. Punem mult în mila lui Dumnezeu și în nădejdea că El ne va ajuta. De aceea, nici nu prea îi auzi pe oamenii din zona noastră plângându-se de boli. Întâi apelează cu strășnicie la Dumnezeu, prin rugăciuni, prin slujbe, și se vindecă. Eu cunosc cazuri medicale deosebit de grave, vindecate prin rugăciune. Mulți nu mai merg la spitale, se apleacă spre rugă­ciune, cu spovedanie și post, și reușesc să-și tămă­duiască trupul. Dacă îți ții trupul și sufletul curate, îi faci loc lui Dumnezeu. Că așa ne spune Scriptura: Dumnezeu vine în locul cel curat. Și unde vine Dumnezeu acolo este și tot binele. Răul este doar lipsa lui Dumnezeu. Oamenii de aici nu sunt stresați ca cei din orașe, nu se plictisesc, se roagă, vin la biserică; ne adunăm și în alte zile, în care nu sunt slujbe, vorbim, găsim explicații duhovnicești pentru tot ce ni se întâmplă. Și nu ne îngrijorăm. De ce să ne temem, când știm că Dumnezeu e deasupra și ne veghează?

"Fiecare om trebuie să descopere singur cum să se roage"

- Vorbiți cu patos despre felul în care trăiesc moldovenii credința ortodoxă. Dar dvs. vi se îm­pli­nesc rugăciunile proprii, rugăciunile imediate, ale vieții de zi cu zi? Ați simțit puterea rugăciunii prin ceea ce ați cerut?

- L-am întrebat odată pe un părinte, foarte iscusit în rugăciune, cum se roagă. Și el a început să-mi vorbească despre un taximetrist din București care s-a chinuit mult să învețe o rugăciune simplă, dacă nu mă înșel "Apără, Doamne!". Îl ascul­tam și mă între­bam de ce îmi povestește despre acel om, când eu voiam să știu cum se roagă el, pentru a învăța și eu să mă rog. Pe urmă am înțeles că fiecare om trebuie să descopere singur cum să se roa­ge. Pentru că dacă vorbești despre rugă­ciu­nea izvorâtă din experiența ta perso­nală, s-ar putea că cineva să o ia ca model, ca rețetă, să nu i se potrivească și să se smintească. Dar să știți că am avut și eu bucurie rugându-mă pentru apropiați sau chiar pentru persoane străine, care se aflau în boli grave, la spital, medicii spunând că nu mai au nicio șansă de supraviețuire, iar acum sunt bine sănătoase, la caselor lor. Sub nicio formă nu consider că a fost meritul rugăciunii mele. Tot binele de pe acest pământ este al lui Dumnezeu. Noi suntem slugi nevrednice. Însă, dacă faci cu dragoste o rugăciune pentru aproa­pele tău, se petrec minuni. Să nu vă îndoiți nicio clipă! Și când îmbini rugăciunea cu taina spovedaniei și cu taina împărtășaniei, puterea este cu atât mai mare. Eu am trăit așa ceva - asta vă pot mărturisi. Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât ne lasă libertatea totală și ne împlinește orice cerere, dacă ne rugăm, chiar dacă uneori cerem ce nu ne este de folos sau ceva ce ne în­dreaptă într-o direcție greșită. Și atunci ne împli­nește Domnul rugăciunea, dacă o facem cu ardoare, pentru a învăța ceva și a deveni mai înțelepți. De aceea, eu cred că cea mai bună rugăciune este aceasta: "Facă-se voia Ta, Doamne!". Pentru că dacă ceri ceva anume, s-ar putea să ți se împlinească și nu știi dacă e chiar bine. Acum, să nu ne imaginăm că dacă venim aici, la Palatul Cnejilor, și ne rugăm sau se roagă preotul, se împli­nesc toate pe dată. Ar însemna că noi comandăm și Dumne­zeu execută, și nu e cazul. Nu, rugă­ciunea, pentru a fi lucră­toare, pentru a cunoaște ceva din ea, trebuie să fie stărui­toa­re, să se vadă răbdarea noastră. Nu te rogi o dată și aștepți, apoi spui, dezamăgit: nu-i efi­ci­entă rugă­ciunea! Dumnezeu ne încearcă răbdarea. "Prin răbdarea voas­tră vă veți mân­tui" - spune Sfânta Scriptură. Apoi, rugăciu­nea trebuie fă­cută cu credință, să nu ne în­doim că Dumne­zeu ne va aju­ta. Și rugăciunea tre­buie să aibă și haina smereniei: noi ne rugăm, atât facem, Dum­nezeu ne dă. Nu pentru că sun­tem rugători grozavi, ci Dum­ne­zeu, în mila Sa, ne ajută. Da­că facem așa rugăciunea, putem aștepta să se împli­nească.

- Există oare un mo­ment când simți că rugă­ciu­nea îți este primită în cer? O stare minunată, când Dumnezeu te ascultă?

- Da, pot fi astfel de simțăminte, dar nu trebuie să ne luăm după ele. Pentru că nu simți întotdeauna că ți s-a împlinit rugă­ciunea, chiar și când ți se împlinește. Mai ales da­că te rogi pentru altul. Pe de altă parte, nu ar trebui să căutăm cu tot dina­dinsul "semne". Să ne rugăm și atât, că Dumnezeu poartă tuturor de grijă. Altfel, riscăm să cădem în înșelare. Diavolului nu-i place că se roagă omul și trimite repede sentimentul că nu e primită rugăciunea, ca omul să nu mai stăruie în rugăciune. De aceea, chiar dacă ni se pare că rugăciunea nu ne este primită, că nu-i făcută cu zdrobire de inimă, cu lacrimi, cre­dință și stăruință, să continuăm să ne rugăm, căci rugăciunea curățește sufletul. Și, la fel ca orice alt lucru, și rugăciunea se învață. De aceea e nevoie de exercițiu. Nu poți deveni un bun ru­gă­tor, dacă te rogi sporadic, dar dacă îți vei impune o disciplină în rugă­ciune, vei reuși lucruri mari. Pe urmă, nu vei mai putea sta fără rugăciune.
Rugăciunea în teologia ortodoxă este definită ca fiind "vorbirea cu Dumnezeu". De aceea, să o privim ca pe un mare privilegiu, nu ca pe un chin. "Mi-a spus duhovnicul să fac anumite rugăciuni, și să mă concen­trez la rugăciune. Nu sunt în starea potrivită pentru a mă ruga, mă rog altă dată". Dacă gândim așa, e greu. Dar dacă devii conștient că prin rugă­ciune te întâlnești cu Dumnezeu, se schimbă perspectiva. Te uiți la ceas și abia aștepți ora când să pui mâna pe cartea de rugăciuni, ca să intri în dia­log cu Dumnezeu, să-i povestești ce-ai mai făcut, să vezi ce idei îți mai dă pentru ziua de mâine, să simți bi­ne­cuvântarea Lui. Ăsta ar fi dorul după rugăciune. Și asta ne pune și în acea postură, de a simți că rugăciunile noastre sunt primite.

"Preoția nu e o meserie, ci o misiune"

- Părinte Andrei, cuvintele dvs. ar putea aduna credincioși în orice mare biserică de la oraș. Vă simțiți împlinit ca preot, aici, în satul Cea­hlău?

- Este o mare bucurie pentru un preot să-și vadă enoriașii făcând voia lui Dumnezeu. Chiar dacă asta nu e neapărat meritul unui singur preot, căci există o continuitate în lucrarea preoțească. Firește, întotdea­una este loc de mai bine, căci altfel nu ar fi spus Mân­tuitorul: " Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vos­tru Cel ceresc desăvârșit este". Vedeți ce ne cere Iisus Hristos? Te înfioară. Nici nu știu dacă omul se poate desăvârși în această lume, dar importantă e lupta lui pentru desăvârșire. Or, când îi văd pe enoriașii mei că se străduiesc să câștige liniștea sufletească, să renunțe cât de puțin la o patimă, chiar dacă nu în totalitate, simt că îmi împlinesc meni­rea. Îmi place să-i văd muncind pentru mân­tui­rea sufletului lor. Asta e mulțumirea unui preot. Pentru că preoția nu e o meserie, ci o misiune, pentru care, ca să ți-o îndeplinești, ai nevoie și de astfel de încurajări.

- V-ați dorit dintotdeauna să fiți preot?

- Am citit în viețile sfinților că în unele cazuri sfinții au știut din fragedă pruncie că îi vor sluji lui Dumnezeu. Eu, în copilărie, n-am simțit neapărat un fior mistic și nu mi-am dorit lucruri mari și înalte. Visul meu era să mă fac tractorist, pe urmă aviator... Chemarea a venit ceva mai târziu, când auzind bătând clopotele la biserică, n-am putut să mai lip­sesc de la slujbe. Ei, și când am simțit că nu mai pot fără slujbe, m-am gândit: oare nu ar fi bine să rămân mai mult în biserică, să fiu eu cel care aduce oamenii în ea? Acum, simt că aș muri dacă nu aș mai fi preot. Nu-mi văd viața altfel decât în slujba lui Dumnezeu. Deși știu să fac și alte lucruri și pe unele le fac chiar bine.

- Sunteți tot moldovean la origine, dar mai din nord, de la Botoșani. V-a primit cu drag locul acesta sau a durat până v-ați învățat cu el?

- Pot spune că eram acomodat înainte de a veni preot la Ceahlău. Pe când eram preot la Botoșani, conferințele preoțești se țineau aici, la Durău. De fie­care dată când veneam încoace mă minunam de fru­mu­sețea zidirii lui Dumnezeu, de strălucirea peisaje­lor, de mulțimea bisericilor, de seninul oamenilor, de liniștea aceasta, a zonei Neamțului. Nici tunetele nu sunt aici ca în alte părți, ci aproape melodioase, nici vânturile nu suflă cu răutate, ci abia dacă adie prin sat. Și îmi spuneam că eu nu sunt vrednic să slujesc într-un loc ca acesta. Însă, Pronia a făcut să vin preot la Ceahlău, și acum mă simt aici ca acasă. Chiar dacă încă sunt legat de locurile mele de baștină, forța spirituală a locului acesta este irezistibilă, te prinde ca un magnet. Dacă ați sta și dvs. aici mai mult de câteva zile, mă tem că vă pierde Bucureștiul.

- Ne pregătim pentru cea mai mare sărbătoare creștină, Învierea Domnului. Oare vecinătatea Cea­hlă­ului, considerat "munte sfânt", curăția și cre­dința oamenilor de aici imprimă Paștelor o vibrație aparte?

- Ca peste tot, și aici, în săptămâna mare pentru ca­re ne pregătim, este o atmosferă de doliu, de înfrâ­na­re, de pietate, căci înainte de a învia, Iisus, Domnul nos­tru, a pătimit pentru păcatele noastre și se cuvine să ne căim pentru aceasta. Așadar, credincioșii pos­tesc, se spovedesc, vin la slujbele Bisericii... Dar asta nu înseamnă că acest fel de a trăi al lor este diferit de res­tul timpului. Am intrat în post, facem cele ale pos­tului, dar și când ieșim din post, păstrăm aceeași atitudine; nu suntem doar creștini de duminică sau de Paște. De­sigur, acum ne străbate un fior anume, gân­dindu-ne la chinurile Mântuitorului și la marele dar pe care ni l-a făcut, ca prin suferința Lui să ne des­chidă poarta mântuirii. Ne străduim mai mult, în peri­oada aceasta, a postului. Dar peste toate, trebuie să avem conștiința faptului că postul, oricare post, este încă o treaptă că­tre cer. Dacă l-ai ratat, nu se mai în­toarce. Vor veni alte posturi, dar dacă pe acesta nu l-ai ținut, rămâi nefolosit și mai departe de cer decât ai fi putut fi.