Să nu te obosească trecerea clipelor, să nu vezi anotimpurile, să trăiești doar pentru a descifra adevărul vieții în ochiul rotund al microscopului, și lumina lui albăstruie să fie singura care te leagă de ceea ce este în jur. O viață întreagă petrecută sub haloul acestei lumini, cu speranță și nădejde că orice mișcare, orice observație ar putea descâlci întortocheatele căi ale ființei. Pentru binele tuturor, pentru sănătatea lor, pentru adevărul științific nimic nu este prea mult, orice sacrificiu trebuie acceptat și asumat. Așa a înțeles să trăiască și să-și ducă până la capăt viața dr. biolog Viorel Păiș, unul dintre cei mai înzestrați cercetători ai tainelor ascunse în universul celulelor.
Scurtă biografie științifică
Viorel Păiș s-a născut în anul 1942, lângă Vălenii de Munte, în Drajna de Jos. Fire curioasă, mergând cu întrebările și ipotezele până în cele mai intime detalii ale fenomenelor, a fost un mare iubitor de natură. A absolvit Facultatea de Biologie, ajungând Doctor în Biologie Celulară, fiind atras mai ales de tainele ascunse în celule. Așa a ajuns șeful Laboratorului de microscopie electronică la Clinica de Neurochirurgie din București. A fost mereu fascinat de necunoscutele creierului uman, și cercetările sale au adus rezultate pe măsura muncii și așteptărilor. De-a lungul multor ani de observații, analize și cercetări, a descoperit niște celule cu rol deosebit în sistemul nervos, pe care le-a numit cordocite. Fără a intra în prea multe detalii și termeni de specialitate, care i-ar nedumeri poate pe cititori, trebuie reținut faptul că a fost un pionier al studiului acestor celule cu un rol fundamental în creier. Folosind microscopia optică și microscopia electronică de transmisie, a reușit să le localizeze și a subliniat rolul lor antitumoral în formarea tumorilor cerebrale, pe de-o parte, dar și posibilitatea ca acestea să se transforme, în anumite condiții, în tumori meningeale fibroase pe care le-a numit cordocitoame. Datorită rezultatelor obținute, a fost invitat să lucreze ca cercetător în cadrul Institutului de Neurofarmacologie "Rudolf Magnus" și la Institutul de Biologie Moleculară din Utrecht (Olanda). A fost "cercetător vizitator" la Universitatea California (UCLA), Școala de Medicină "David Geffen", Los Angeles, SUA, și a lucrat și la Institutul de Nanosisteme (CNSI), Departamentul de Microscopie Electronică. În țară, a colaborat cu Spitalul de arși, făcând cercetări despre acțiunea unor substanțe asupra pielii, a colaborat cu Prof. Dr. Ana Aslan. A fost considerat promotor al microscopiei electronice în dermatologie, publicând prima monografie din România privind ultrastructura acestui organ - pielea - în condiții normale și patologice, și a publicat un atlas de citopatologie ultrastructurală cutanată la om. Timp de mai bine de treizeci de ani, a lucrat alături de doi savanți - Prof. Dr. Constantin Arseni și Prof. Dr. Leon Dănăilă, cercetând tainele creierului pe o bogată cazuistică oferită de aceștia, rezultatele cercetărilor și observațiilor lui fiind înscrise în tratatele apărute, unele în colaborare, sau în lucrările prezentate la congrese interne și internaționale. Munca lui de peste patruzeci de ani la microscopul electronic a stat la baza multor descoperiri, numele lui fiind un reper important în cercetarea medicală.
EMILIA PĂIȘ
"Eu cred că aceasta este esența dragostei dintre doi oameni: sacrificiu și devotament"
Cum intri în cameră, un pic la dreapta, e un fotoliu, iar în fața lui, o măsuță pe care toate par pregătite în așteptare. Creioanele ascuțite, un teanc de hârtie albă, niște cărți așezate ordonat, o lupă, niște imagini cu celule văzute la microscop, câteva hârtiuțe cu însemnări lăsate acolo pentru o a doua zi care n-a mai venit, un caiet deschis la un semn anume și multe pixuri, gata să fie folosite, dacă presupunerile, ideile, descoperirile ar trebui notate, ca să nu se spulbere în uitare. Lampa învăluie totul într-o lumină blândă și tristă. Suntem în camera de lucru a dr. biolog Viorel Păiș. Emilia Păiș, soția lui, este acum singură. Singurătatea ei poartă numele soțului dispărut mult prea devreme, în urma unui infarct. Încercăm prin acest dialog să cunoaștem viața unui cercetător, dar și să înțelegem în ce măsură talentul, munca, onestitatea, dăruirea care l-au animat de-a lungul întregii vieți pot fi ingredientele unei existențe de excepție, dedicate cunoașterii.
- Ați fost, de-a lungul anilor, cel mai apropiat colaborator al dr. biolog Viorel Păiș. Vi se spunea "echipa de șoc", pentru că pasiunea pentru cercetare a fost mereu pe primul plan, punând în umbră viața personală. V-ați dedicat cu totul studiului. A fost greu, a fost ușor să trăiți astfel?
- Când ne-am cunoscut, soțul meu, Viorel Păiș, era cercetător științific în Departamentul de Microscopie Electronică. De la început m-a atras la el seriozitatea, curiozitatea și pasiunea pentru cercetare; avea un suflet copilăresc, era mereu vesel, dar când era vorba de meserie, era un cerebral, gândurile lui fiind mereu canalizate doar către ceea ce lăsa pe masa de lucru și la microscop. Pentru a-l ajuta mai mult, am renunțat la Facultatea de Medicină. Am văzut că bărbatul pe care-l iubeam avea mare nevoie de mine și n-am dat înapoi. Mai târziu, el a recunoscut sacrificiul meu, spunând că nu ar fi realizat atâtea lucruri, dacă nu l-aș fi ajutat în permanență. Dar eu cred că tocmai aceasta este esența iubirii, a dragostei dintre doi oameni: sacrificiu și devotament pentru a-l ajuta pe celălalt să se împlinească. Am trăit o dragoste așezată, calmă, ne-am respectat și eram mereu nedespărțiți; plecam și veneam de la serviciu împreună, lucram în același laborator, aveam aceleași neliniști și întrebări legate de observațiile științifice. Pentru unii poate părea obositor, dar pentru noi nu a fost așa. Eram fericiți, lucrând cot la cot, într-un domeniu atât de captivant cum este cercetarea științifică. M-am străduit să creez în jurul lui o oază de liniște de care avea nevoie pentru studiu și creație. Așa am ajuns să fim, într-adevăr, o "echipă de șoc", greu de învins, pentru că nu trăiam decât pentru ceea ce însemna familia și cercetarea. Am reușit să împăcăm rigoarea unei vieți aspre, așa cum a fost aceea în cercetarea românească, ani de-a rândul, cu echilibrul unei familii fericite. În ciuda greutăților, am avut o viață frumoasă și împlinită, deși au fost destule piedici, lipsuri, dar și invidii din partea altora, în ceea ce privește rezultatele în activitatea de cercetare. Poate că unii se întreabă cum de este posibil ca într-o familie de cercetători să se ajungă la performanță științifică. Astăzi pot să le răspund cu toată convingerea: cercetarea înseamnă, în primul rând, un imens sacrificiu al vieții personale în favoarea științei. Nu se poate altfel. Fără o dăruire exemplară, fără urmărirea temeinică a scopului propus, fără muncă asiduă n-ai cum să ajungi la rezultate notabile. Așa cum este, de altfel, în orice domeniu de vârf.
De multe ori, soțul meu s-a întors de la ușă, când eram pregătiți să mergem la vreun spectacol, se așeza la birou și începea să scrie, pentru că tocmai atunci îi venea în minte ceva de care era preocupat. Mă punea să-i aduc însemnările, să-i citesc fișele făcute înainte, să-i dau fotografiile și imaginile scoase la microscop și, uite așa, spectacolul de teatru sau de operă la care renunțam se transforma în ore de muncă încheiată de multe ori odată cu zorii.
Pasiune mistuitoare
În 1990, soțul meu a primit o bursă de la Institutul "Rudolf Magnus" din Olanda, pentru o perioadă de doi ani. Când s-a întors, la Clinica de Neurochirurgie toate erau schimbate (schimbate și într-o continuă căutare și neașezare, așa cum s-a întâmplat în toate domeniile, în anii aceia tulburi), microscopie electronică nu se mai făcea, microscopul electronic era părăsit într-o cameră, cu brancarde aruncate peste el. A suferit enorm când a văzut toate acestea, dar în ciuda acestor realități sumbre, el nu a încetat munca, pentru că, încă din anul 1988, când a scris despre ateroscleroza cerebrală din sistemul carotidian, a rămas cu niște semne de întrebare legate de celulele speciale observate în creier. A vrut să continue aceste cercetări în anul 2006, numai că proiectul de cercetare propus nu i s-a mai aprobat și a fost pensionat, deși era cercetător științific gr. II și ar fi putut, conform legii, să mai lucreze (a fost o încercare de a-l împiedica să-și continue cercetările). Și-a continuat, totuși, investigațiile, cu ajutorul colegilor din alte institute, astfel că pentru cercetările lui a primit în anul 2008 Premiul "Gheorghe Marinescu" al Academiei Române. Șansa lui a fost însă că fiul nostru, Emil Sebastian Păiș, care este medic în SUA, l-a prezentat directorului de cercetare de la UCLA. Acesta, văzându-l atât de pasionat, i-a cedat din timpul lui de acces la aparatura performantă, cu care a verificat rezultatele cercetărilor din țară și filmele făcute de-a lungul anilor.
"Spre sfârșitul vieții, a regretat că a fost atât de «patriot» și a refuzat să plece din țară"
- V-ați gândit vreodată că plecarea din țară i-ar fi oferit soțului dvs. mai multe șanse în cercetare?
- Niciodată soțul meu nu și-a dorit să plece definitiv din țară, dar spre sfârșitul vieții, mi-a mărturisit că regretă că a fost atât de patriot, pentru că ar fi putut să realizeze mult mai multe dacă ar fi fost susținut, așa cum se întâmplă cu cercetătorii din alte țări. Străinii i-au spus că cea mai mare slăbiciune a românilor este că nu vor să colaboreze între ei, că sunt invidioși și nu se ajută. Din păcate, și între cercetători lucrurile stau exact așa, nu se susțin, nu se ajută, nu se citează în lucrări; dar soțul meu nu era așa, el avea un mare respect pentru munca altora, a fost loial adevărului științific.
- Ceea ce spuneți subliniază o tristă realitate întâlnită aproape în toate mediile, cu atât mai trist este că această lipsă de solidaritate și onestitate apare și în rândul intelectualilor.
- Regret faptul că nu a fost ajutat atunci când avea nevoie, că nu i s-au recunoscut totdeauna meritele în țară, că nu este amintit de către cei care s-au folosit de munca lui de-o viață, că au rămas atâtea lucruri pe care voia să le mai studieze. Prea repede dăm la o parte viața unui om și lovim în valori. Un fel de nerecunoștință generală se așează peste realizările și munca celor plecați dintre noi. Am observat că acesta este un fenomen des întâlnit în lumea noastră românească, imediat ce dispare cineva. Aș fi vrut ca cei cu care a colaborat să nu-l uite sau să-l omită intenționat, repet, intenționat, atunci când vorbesc în interviuri despre realizările lor. Ar fi și acesta un omagiu îndreptățit. Acestora le transmit un citat din Lucian Blaga: "Te poți împodobi cu penele altuia, dar nu poți zbura cu ele". De curând, a fost făcut cetățean de onoare post-mortem al localităților Vălenii de Munte și Drajna de Jos, societatea civilă recunoscând astfel meritele lui. Dar forurile medicale, Academia Română, pe care le-a reprezentat la zeci de congrese internaționale, au așezat un strat de uitare peste el, deși au o datorie morală față de memoria lui. Nu este drept să-l uite, și nu spun asta în calitate de soție a lui, ci de colaborator cu care a lucrat o viață întreagă.
***
Nu sunt un pasionat al științei. Mă impresionează, însă, oamenii care luptă pentru dreptate, iar felul în care doamna Emilia Păiș a înțeles să apere memoria soțului ei este, cu adevărat, exemplar. Neobosită în a impune rostirea adevărului, femeia aceasta firavă, care mi-a mărturisit că de la moartea soțului ei nu-și mai găsește locul și că timpul este prea încăpător acum pentru ea, luptă onest, temeinic și tenace. Sunt convinsă că va reuși!
Nu pot să nu mă întreb, totuși, ce rămâne dincolo de interviuri, cărți, congrese de specialitate, prietenii, ore nenumărate de laborator, întrebări și căutări febrile. Cât din acestea străbat până la noi, din spatele datelor și rezultatelor exacte, seci, de neschimbat, obținute după ani și ani de cercetare? Cât anume din zbuciumul unui căutător poate fi înscris în poezia luminii albastre a microscopului? Este oare suficient să trăiești frumos și demn, să fii onest și să pui mai presus de fericirea personală binele celorlalți? Ce mai lipsește oare acestei lumi pentru ca oamenii de excepție de lângă noi să fie prețuiți așa cum li se cuvine?
CARTE DE VIZITĂ
- Lucrările dr. biolog Viorel Păiș au revoluționat concepte celulare; el a schimbat conceptul clasic privind natura și funcția piei mater (membrană care protejează sistemul nervos) - demonstrând pentru prima dată, prin microscopie electronică de transmisie, că aceasta este formată din cordocite și vase de sânge.
- A demonstrat că celulele numite cordocite au rol fundamental în cooperarea cu celulele stem, în procesele de regenerare și reparare tisulară.
- A descris pentru prima dată în literatura de specialitate o nouă formă de moarte celulară programată autoschizică, și anume, "autosciziunea în endoteliul vascular cerebral uman".
- A demonstrat prezența cordocitelor în piele.
- A fost director de proiect la 32 de teme de cercetare finanțate de Academia de Științe Medicale, a scris 7 cărți, 17 atlase și 242 lucrări științifice în domeniul microscopiei electronice clinice, dermatologice și neuropatologice.
- Cercetările de biologie și patologie celulară au fost apreciate de comunitatea științifică internațională, fiind inclus în Who's Who in the World 2014 și 2016 și în Who's Who in Science and Engineering 2016-2017.
- În 2006 a fost nominalizat în Medical Who's Who - Romania și în 2008 a primit Premiul "Gh. Marinescu" al Academiei Române, pentru lucrarea "Celulele interstițiale ale creierului uman. Atlas de microscopie optică și electronică", semnată împreună cu acad. Leon Dănăilă.