- Consultarea unor specialiști străini, din țări unde sistemul medical funcționează bine, nu ar fi o idee rea, având în vedere că ei ar fi neutri, în timp ce în România aproape toată lumea face parte dintr-un grup de interese sau altul. Poate ar trebui să le solicităm expertiza și pentru reforma finanțării sănătății, ca să nu mai lăsăm banii asiguraților pe mâinile unei Case de Asigurări de Sănătate incapabile să dea socoteală de cheltuirea lor. Să nu uităm însă că baronii din sănătate se vor împotrivi soluțiilor venite din exterior, cum s-au împotrivit și tentativei de reformă a lui Traian Băsescu din 2011, declanșând, prin acoliții lor din politică, revolte care au dus la căderea guvernului Boc. Expertiză există și la noi, dar nu poate fi utilizată, pentru că deranjează interesele economice ale rețelelor de interese și complicități din sistemul sanitar. Orice reformă trebuie așadar pornită de la destructurarea lor și de la reformarea întregii administrații. Experții străini pot furniza soluții, dar reforma este un act de voință politică internă, iar această voință nu există încă în politica românească. Priviți cum s-au repezit toți politicienii, de la Victor Ponta la Liviu Dragnea și la Traian Băsescu, să critice un sistem pe care l-au lăsat să fie ocupat de rețele de tip mafiot. Să ne întrebăm, totodată, dacă o singură firmă, Hexi Pharma, putea dobândi atâta putere asupra sistemului de sănătate încât să vândă nestingherită dezinfectanți diluați de aproape 10 ori față de standard, fără să se fi bazat pe o rețea de complicități. Cum poate fi destructurată rețeaua mafiotă din sănătate? Iată întrebarea la care trebuie să răspundă premierul Cioloș. Nu mă îndoiesc de bunele sale intenții, dar mă tem că nu poate întreprinde schimbările necesare, pentru că nu are suficient timp și sprijin politic în acest sens: este doar un premier tehnocrat, cu un mandat limitat, care nu a dovedit prea multă apetență pentru reforme de fond, dacă judecăm după felul în care guvernul a mușamalizat cazul copiilor contaminați cu E.coli. În plus, bolile care afectează sistemul de sănătate nu se limitează la el, ci sunt boli ale întregului sistem administrativ românesc, generate de corupția endemică. De altfel, deocamdată, domnul Cioloș nu ne-a anunțat o reformă de sistem, ci doar actualizarea unui ordin din 1982, cu privire la infecțiile nosocomiale, care a fost relaxat după 1989, și construirea unor spitale regionale cu fonduri europene. Lucruri bune, desigur, dar reactualizarea unui ordin de acum 34 de ani nu este tocmai o reformă, ci mai degrabă o cârpeală, iar dacă vor construi spitale cu fonduri europene și le vom administra ca și pe cele existente, achiziționând produse substandard prin licitații trucate, nu vom fi rezolvat mare lucru. Având în vedere complexitatea situației, nu exclud ca domnul Cioloș să încerce să corecteze ce se poate corecta din mers, pentru a remedia imaginea tot mai proastă a guvernului și, mai ales, a președintelui, care s-a manifestat și el în ultima criză legată de scandalul dezinfectanților diluați.
- Regalitatea României împlinește 150 de ani. Dinastia întemeiată de Carol I în 1866 este văzută și astăzi, de mulți români, ca singura șansă de renaștere națională. Simple nostalgii?
- Din păcate, avem de-a face cu nostalgii justificate, desigur, de istoria glorioasă a monarhiei românești. În mod fericit, aniversarea a 150 de ani de la depunerea jurământului de credință față de țară de către Carol I ne-a oferit un prilej pentru a medita asupra rolului crucial al Casei Regale, în formarea și afirmarea României moderne. Desigur, cu cât afli mai mult despre ceea ce au făcut Carol I și Ferdinand pentru câștigarea Independenței, pentru reîntregirea teritoriului și pentru crearea și consolidarea unor instituții moderne, și chiar ce a făcut Carol al II-lea pentru educație și cultură, cu atât ești mai tentat să-ți dorești și acum conducători de același calibru, care să readucă România pe un loc de cinste în Europa. Niciunul din conducătorii României de după 1947, nici înainte, nici după 1989, nu s-a ridicat la nivelul lui Carol I sau al lui Ferdinand, și nici nu a dat dovadă de noblețea Regelui Mihai, cel care și-a asumat cu atâta demnitate un destin tragic. Cine ar putea fi atât de orb încât să nu vadă diferența ca de la cer la pământ între regii României și președinții României?
Din păcate, momentul restaurării monarhiei a fost ratat în 1990, pentru că populația era bolnavă mental de comunism și foarte ușor de manipulat de mass media, aflate sub controlul regimului Iliescu. Iar regimul Iliescu, care știa că era succesorul unui regim comunist nelegitim, se temea de legitimitatea monarhiei. De aceea a ponegrit familia regală și i-a interzis Regelui să vină în țară atâția ani. În 1990, Regele Mihai era cu 26 de ani mai tânăr și și-ar fi putut asuma conducerea țării, iar Radu Duda nu intrase încă în familie. Acum, însă, este mult prea târziu, iar Principesa Margareta, cu toate calitățile ei, nu este percepută ca potențial șef de stat. Despre prezența lui Radu Duda, care a politizat în mod nefericit Casa Regală, am mai scris și nu revin acum. Poate că Principele Nicolae ar fi fost o șansă pentru revenirea monarhiei, dar a fost înlăturat fără explicații serioase. De altfel, Casa Regală însăși se limitează la ceremonii, evenimente mondene și culturale și câteva opere de caritate. Nici nu-și mai pune problema revenirii la conducerea țării. Constelațiile politice se pot schimba și nu putem prevedea viitorul, dar după modul în care stau lucrurile acum, restaurarea monarhiei nu este nici probabilă, nici de dorit în actuala formulă a Casei Regale. Ne rămâne însă istoria Casei Regale, ca moștenire, model și sursă de inspirație. Măcar de am ști ce să facem cu ea.