Ținutul Pădurenilor. Un nume cu rezonanțe de basm. Și un teritoriu misterios, pe măsura acestui nume. Granița de vest a județului Hunedoara, compusă din dealuri înalte, acoperite de codri deși. Pe culmile acelea așezate în cer, trăiesc o mână de oameni stranii, frumoși și "sălbatici", înveșmântați în straie împărătești, potrivite cu vechimea și cerbicia lor. Și-au botezat satele cu nume misterioase: Bunila, Cerbăl, Ghelari, Lelese, Cerișor, Ruda, Vălari, Cernișoara Florese, au cântece, legende și obiceiuri moștenite direct de la daci (cum singuri mărturisesc) și dacă mergi între ei, te primesc cu zâmbet pe obraz, te ospătează, îți vorbesc despre toate, dar... ceva din făptura lor rămâne, cumva, ascuns. Ceva îți scapă și nu știi ce. Poate un înțeles de viață pe care îl dau moștenire din neam în neam. Poate un crez, încredințat doar preoților la spovedanie, atunci când aceștia ajung, tot mai rar, în Munții Poiana Ruscăi.
Când clopotele mor
Astăzi, pădurenii par la un capăt de drum și de lume. Satele sunt în mare măsură părăsite, minele în care lucrau s-au închis. Combinatul din Hunedoara este doar amintire. Au rămas pe loc bătrânii și încăpățânații, ori cei care n-au avut încotro. Și își duc mai departe viața, credința și obiceiurile, așa cum le-au moștenit. Femeile, mai cu seamă, tânjesc după Dumnezeu, căci bisericile - ridicate în număr mare odată, cel puțin câte una în fiece sat - sunt, astăzi, mai mult închise. Câte un preot slujește la câteva sate și sunt duminici la rând când clopotele tac, iar tăcerea aceea lucioasă și rece aduce moartea mai repede. Atunci, ciopor de văduve ies în uliță, îmbrăcate de sărbătoare, cu costumele lor viu colorate, împodobite cu salbe de aur și centuri cu cheutoare de argint și așteaptă o minune. Le e dor de Hristos. Viața curge apoi mai departe, măsurată cu duminicile în care preotul ajunge în sat și se face Liturghie, în biserica lor.
Ținutul Pădurenilor - o "țară" cândva bogată și forfotind de lume - apune cu fiecare gard putrezit, cu fiecare lacăt pus pe o ușă, cu fiecare casă prăbușită, cu fiecare biserică părăsită, cu fiecare bătrân ce dispare. Dar cei care încă rezistă nu obosesc să spere că o minune va salva, în cele din urmă, ținutul istoric al pădurenilor Hunedoarei, împreună cu tradiția lui unică în România. Bunăoară, satul Alun. Satul "de marmură", în care mai viețuiește o singură familie, din peste două sute, câte erau cândva... Am mai scris despre el. Ultima oară, acum câțiva ani, când două măicuțe au înjghebat un schit lângă frumoasa biserică a așezării, sperând că așa va renaște satul, că la chemarea clopotelor vor veni credincioși de departe, ducând, mai apoi, zvon în lume, despre așezarea aceasta neobișnuită, cu drumuri pavate cu marmură, cu case înalte, înconjurate de ogrăzi uriașe, pline de căpițe de fân. Au sperat maicile că tot mai mulți fii ai satului vor înțelege că au de ce să se întoarcă, pentru că, iată, Dumnezeu este din nou slăvit în Alun, bat clopotele pe plaiuri și, de bună seamă, se va milostivi și de ei... Dar n-a fost să fie. După o vreme, pustiul locului le-a alungat pe măicuțe, și ele au plecat. A rămas satul gol, cu amintirile lui, pe care nimeni nu le desferecă. Și biserica a fost zăvorâtă din nou, poate pentru totdeauna. Înaltă, zveltă, dominând toate dealurile din jur, ea își trăiește gloria apusă în amintirea vreunui bătrân mutat la copii, la oraș, și în sufletul unui preot: părintele Miron Stencoane, unul dintre preoții mult prețuiți și iubiți de hunedoreni. Părintele s-a născut în Alun, într-o casă ce reușește să mai stea în picioare, nu departe de sfânta biserică. Lăcrimează de câte ori revine în sat. Este peste puterile lui să vadă cum moare, încet, încet, locul în care a crescut, și biserica, în care a slujit ca preot. A început să slujească la începutul sfârșitului: în anii 1960, când colectivizarea, impusă cu forța până în vârf de munte, a declanșat exodul. Dar tânărul preot și-a onorat menirea: în ciuda urgiei ce-avea să vină, a refăcut pictura bisericii, și astăzi e trist că nimeni nu-l pomenește pentru lucrarea lui. Osândit pe vecie de o operație greșită, la gât, părintele Miron a rămas fără voce. Vorbește greu, cu un aparat special, care îi seacă puterile. Dar firea și sufletul îi sunt mai tari decât boala: chipul îi este senin, luminat de un zâmbet necontenit, și bunăvoința îi e nesfârșită. Așa că am cutezat să-l rugăm să-și cheme amintirile legate de preoția petrecută între pădureni.
"Preotul din Alun a pus ochii pe mine și i-a convins pe părinți să mă dea la școală la Hunedoara"
- Preacucernice părinte, v-ați născut într-un loc de o frumusețe magică, într-o familie de țărani înstăriți și harnici: satul Alun. Aveați toate datele să continuați ceea ce înaintașii sfinției voastre au făcut veacuri la rând: să îngrijiți și să sporiți "moșia" neamului, așa cum li-i datul țăranilor și cum pentru pădureni era o datorie. Ați luat însă calea Bisericii. Cum a început preoția pentru sfinția voastră?
- Tatăl meu a fost dintru început cioban. A avut și pământ, nu foarte mult, dar suficient pentru îndestularea familiei. Cât am fost copii, nu ne-a lipsit nimic, măcar că trăiam șase oameni într-o casă, eu, frate-meu, părinții și bunicii. Singura problemă era cu școala. În Alun aveam doar opt clase cu internat, pentru cei care veneau de prin sate mai îndepărtate și izolate. Cine voia să-și desăvârșească învățătura trebuia să coboare jos, în oraș. Plecam la trei noaptea de acasă, făceam 12 kilometri pe jos, până în Ghelari, de unde luam trenul spre Hunedoara. Pe urmă însă a venit CAP-ul și ne-a luat pământul, oile și uneltele. A fost greu. Tata s-a angajat la mină și, pe la mijlocul anilor 1960, de acolo i s-a și tras moartea, că s-a îmbolnăvit de silicoză. Era un om calm, modest, cumpătat... Am primit o educație frumoasă, atât de la el, cât mai ales de la mama, care era foarte credincioasă. Niciunul dintre părinți nu m-a bătut vreodată. Tata doar m-a amenințat, când eram mic, cu o jordiță, și am început să plâng. I s-a făcut milă și n-a mai știut apoi cum să mă împace. Era pâinea lui Dumnezeu! În școală am fost elev silitor, drept care, preotul din sat a pus ochii pe mine și i-a convins pe ai mei să mă dea la școală, la Hunedoara. Țin minte că era concurență mare la examen și eu am mers îmbrăcat în costum pădurenesc, că nu aveam alt fel de haine. Am reușit la examen și am primit un costum de oraș, "nemțesc", cum i se spunea. Dar într-o zi, m-am jucat și am căzut într-o groapă cu var și mi-am stricat hainele. Am mers acasă, să le cer bani părinților să-mi cumpăr alt rând. Dar mama mi-a zis să rămân, că oi trăi cum au trăit și ei. Și am rămas doi ani acasă. Pe urmă a venit părintele din sat pe la noi și a insistat să merg la Seminar, la Craiova. Mama mi-a spus: "Cum vrei. Te-am oprit o dată, nu te mai opresc de-acum". Erau vremurile în schimbare, nu se știa ce va fi, dacă vom mai putea trăi ca altădată. Am plecat cu părintele, am dat examen și am reușit la Seminarul Teologic. Primii doi ani i-am făcut la Mânăstirea Cozia, unde am absolvit și școala de cântăreți. După Seminar, m-am căsătorit și m-am hirotonit. Am vrut să fiu preot în satul meu, dar până la urmă am ales Lelese, căci mama soției mele trăia acolo, singură și bolnavă. Între 1963 și 1966, am slujit și la Alun, așa că mi-am îndeplinit dorința dintâi. A fost o mare bucurie pentru mine să mă întorc preot în satul nașterii mele.
"Mama și bunicii mi-au predat abecedarul credinței"
- Așa de rupți de lume și atât de aproape de sălbăticia înălțimilor sunt, oare, țăranii pădureni credincioși?
- Ca să vă spun sincer, eu am învățat mai multă teologie din familie decât în școală. Mama și bunicii mi-au predat abecedarul credinței. Nu începeam și nu încheiam nicio zi fără închinăciune. Nu porneam la lucru și nu ne așezam la masă fără rugăciune. Nu lipseam nicicând de la slujbele Bisericii. Acest ritual, care în primii ani de viață era doar un exercițiu, a devenit un mod de viață și apoi o dragoste mare. M-am îndrăgostit de Hristos, de Maica Domnului, de Sfinți, cu o iubire nepământeană, de care nici nu știu dacă sunt vrednic. Ei, și vă dați seama ce a însemnat pentru mine, în aceste condiții, să merg la Seminar și să trăiesc timp de doi ani la Mânăstirea Cozia, după tipic călugăresc. Era o intensitate a trăirii duhovnicești acolo care nu se poate povesti. Și astăzi mi-e dor de atmosfera aceea, chiar dacă Dumnezeu mi-a dat și pe urmă multe bucurii duhovnicești.
- Părinte, ați trecut printr-o mare încercare: o boală gravă, de pe urma căreia ați rămas infirm. În pofida acestei infirmități, s-ar zice că una de netrecut pentru un preot, ați continuat să slujiți. V-ați rugat într-un fel anume pentru a primi ajutor de la Dumnezeu?
- Am continuat să mă rog cum știam și cum o făceam și până atunci, cu toată nădejdea în Dumnezeu. Nicio lacrimă, numai bucurie și tărie. Cât am fost în spital, le dădeam din optimismul meu și altor pacienți. Mi-am ținut credința sus și m-am lăsat cu totul în grija lui Dumnezeu. Nu m-am temut de moarte și nu mă tem. Căci de aici plec în viața cea veșnică. Mă întreb și acum de ce mai trăiesc pe pământ. Copiii sunt cu ale lor și nu mai au timp de mine, soția s-a mutat la cele veșnice demult. Cred, deci, că mi-am încheiat misiunea pe pământ. Dar planurile lui Dumnezeu nu le știe nimeni. Iată că trăiesc, mă simt bine, și nici nu cred că am fost bolnav, de fapt, ci a fost numai o grozavă eroare medicală ce m-a mutilat. Peste toate, am continuat să slujesc la altar și sunt chemat mereu cu dragoste de către credincioși și frații preoți să vin să săvârșesc Sfânta Liturghie, la bisericile din Hunedoara.
"Preotul trebuie să treacă prin inima lui tot ce vede și apoi să dea lumii înapoi"
- Acum, că am aflat câte ceva despre sfinția voastră, să ne întoarcem la credința pădurenilor, pe care îi cunoașteți atât de bine, oamenii aceștia cumva izolați în satele lor din munți...
- Credința pădurenilor nu este peste tot și pentru toți la fel. De pildă, la Lelese, pe când slujeam eu acolo, oamenii, plecați toată ziua la muncile lor, erau mai reci, mai bănuitori. La Alun erau mai calzi și veneau în număr mare la biserică, duminică de duminică. Totuși, am reușit să-i aduc la Sfânta Liturghie și pe cei din Lelese. Poate și pentru că nu mă lăsam biruit de indiferență și nu răspundeam răutăților, îmi vedeam sârguincios de-ale mele. Mai ales femeile umpleau biserica, bărbații mai puțin. Lucrau mulți la mină și câștigau foarte bine. Ei n-au fost oameni săraci nici înainte de mină, averea i-a făcut mândri, iar mândria i-a înstrăinat de biserică. Lucrau și de sărbători. Veneau la biserică de marile praznice, de Crăciun, de Paști, de Sf. Maria, la nunți, botezuri, înmormântări... Nu am reușit să-i sensibilizez prea mult, nici măcar să fac vreo ispravă mare la biserică împreună cu ei. Erau și timpurile de avânt al ateismului, prindea forță mitul clasei muncitoare, care nu are nevoie de niciun ajutor... Eu i-am înțeles, i-am iertat și i-am ajutat cum am putut.
- Totuși, în călătoriile noastre, noi am întâlnit și pădureni credincioși. La Lunca Cernei, de exemplu, mulți creștini ni s-au plâns că nu au preot permanent în sat.
- Așa e. Păi și la Alun era altă rânduială, erau oameni mai cu inimă pentru Dumnezeu. Făceau coadă la spovedanie în posturi. La Liturghie nu aveai loc, în biserica aia mare, să arunci un ac. Toți, îmbrăcați în portul locului, îngenuncheați și cu ochii țintă pe icoane. Smirnă erau în biserică. Și ascultau predica și cereau cuvânt de folos... Preotul era pentru ei un adevărat păstor de suflete. Eu cred că e importantă și slujirea preoților de dinaintea ta. Că nu face nimeni minuni de unul singur, de pe o zi pe alta. Omul trebuie educat creștinește, în timp. Și să știți că înainte vreme preoții erau dedicați misiunii lor: curați, prezenți, adevărate modele... Pentru preoție, mai mult decât pentru orice altceva, ai nevoie de chemare. Preotul trebuie să treacă prin inima lui tot ce vede, cunoaște și i se cere, și apoi să dea lumii înapoi. Dar ai nevoie și de credincioși! Una e să predici într-o biserică goală, doar cu câteva bătrâne amărâte, care vin la slujbă fiindcă nu mai au altă cale în viață, decât drumul la Dumnezeu, și alta să ai, duminică de duminică, satul întreg îngenuncheat în biserică, cu ochii ațintiți spre icoane.
- Vă fac bine amintirile astea, părinte?
- Atât de bine, încât aș vrea să mor cu ele în gând. Să merg la Dumnezeu cu tot satul, cu oamenii din Alun, în vremea când era viu.