CORINA CHIRIAC - "Sunt genul de optimist incurabil"

Primăvara pe Copou

- De când nu ne-am mai văzut, s-a făcut pri­mă­vară. O primăvară cam ploioasă și friguroasă, dar care pe tine nu te abate din drum. Când te-am căutat pentru interviu, erai plecată la Iași. Cu ce te-au ademenit moldovenii?

- Am mers să cânt în cadrul unui eveniment care se numește "Ziua Familiei"! A fost ceva foarte emo­ționant pentru mine, o emoție amplificată de bucuria reîntâlnirii cu Iașiul, un oraș care mi-e foarte drag. Pe lângă frumusețea lui încărcată de istorie, Iașiul are un "ce" al lui, un parfum dulce și o lumină aparte, senină, în­tocmai ca sufletul moldovenesc. Iar primăvara ca­pătă și ea o strălucire aparte: cumva mai limpede, mai trans­parentă, mai eterică, iar apusurile... parcă sunt din miere amestecată cu aur. Și peste toate, spec­ta­colul acesta, "Ziua Familiei", s-a ținut chiar în Parcul Copou! M-am rugat la Dumnezeu să nu plouă în ziua aceea, iar El, Bunul, ne-a ajutat, pe mine și pe sutele de oameni care au venit să mă vadă și să mă asculte. A fost un soare proaspăt și curat, așa că am petrecut câteva ore minunate sub teii enormi, pictați de primă­vară într-un verde splendid.

- Corina, ești printre cele mai iubite cântărețe din România. Pe unde treci, lași dâră de soare. Cum se explică atașamentul ăsta statornic, pe care oa­me­nii ți-l arată de zeci de ani?

- Nu-ți pot răspunde exact la întrebare. Cert este că dragostea asta mă bucură, dar mă și obligă enorm. În general, când mă întâlnesc cu "publicul", indiferent de loc, între mine și oameni se creează o relație fulge­rătoare, ca între vechi prieteni, oameni care se cunosc de mult. Deși, cu majoritatea lor nu m-am mai văzut niciodată. Și totuși, nu există nicio răceală, nicio reținere. Așa s-a întâmplat și acum la Iași. De data asta, secretul a stat, probabil, în faptul că publicul era compus mai mult din oameni de vârsta a treia, care împreună cu mine, ne amintim la unison de tinerețile noastre, cu bunele și cu relele trăite atunci. Fără să vrem, ne cuprinde același sentiment de nostalgie și, împreună preț de o oră, suntem mar­torii unui mira­col: ne simțim iarăși tineri! Apoi, prin cântecele de odinioară, pe care le aduc în dar și care sunt aranjate într-o ordine oarecum cronologică, îi fac să retrăiască (iar eu retrăiesc alături de ei) momentele când s-au în­drăgostit, când s-au cununat, când li s-au născut co­piii, dar și când au început să le încărun­țească tâm­plele. Iar povestea se încheie în prezent, când iată-i și iată-ne pensionari, într-o altă Românie decât aceea din anii 1970!

- În ce constă, de fapt, această "Zi a Fa­mi­liei"?

- E un eveniment care se organizează de mai mulți ani, în diverse localități din țară, inclusiv în Iași. În esență, sunt sărbătorite zeci sau uneori chiar sute de familii în care soții au depășit cincizeci de ani de căsătorie. Îți dai seama?! Peste cincizeci de ani de ma­riaj! Toate aceste familii sunt invitate într-o sală de festivități sau - iată! - într-un parc de poveste, și aco­lo sunt onorate, pentru izbânda lor, pentru că au avut puterea, răbdarea, spiritul de sacrificiu și, mai presus de orice, iubirea aceea adevărată, care i-a ajutat să străbată împreună peste o jumătate de secol. Am mai participat la asemenea sărbători și în alte orașe, cea din Iași nu a fost o premieră, și totuși, pentru mine, aceste întâlniri sunt întotdeauna emoționante! Mai întâi, pentru că-mi aduc aminte de ai mei: de bunicii, părinții, unchii și mătușile mele, oameni care, la fel ca aceste familii, și-au petrecut toată viața împreună, neabătuți de la calea iubirii și a onoarei, în ciuda tuturor necazurilor și greutăților cu care s-au con­frun­tat. Ei respectau acea credință din bătrâni: "că pentru omul sau femeia ta, dacă-i cuminte și de casă, dator ești să muți și munții din loc, ca să-i porți de grijă, dator ești să-i întorci o vorbă bună și o mângâiere pe obraz, dator ești să-i respecți osteneala și truda și să-i fii întru totul alături, cu-adevărat, și la bine, și la greu". Apoi, aceste întâlniri mă emoționează și pentru că majoritatea celor prezenți, fiind cu vreo zece-cinci­sprezece ani mai în vârstă decât mine, au fost martorii debutului meu la concursul "Steaua fără nume", în martie 1970. Din primăvara aceea nu există, din păcate, nicio filmare, căci concursul s-a trans­mis în direct și nu a fost înregistrat. Dar dânșii sunt martorii vii ai acelui moment, mult mai prețioși decât orice filmare, și-și amintesc de debutul meu ca de un eveniment, chiar și azi, după patruzeci și șase de ani! Deci, cum să nu fiu emoționată?! Cânt din tot sufletul pentru ei. Mă apropii cântând de fiecare masă și-i privesc pe fiecare în ochi, cu cea mai sinceră afecțiune! Pentru acești oameni, dintr-o generație apropiată de a mea, dintr-o generație greu încercată de viață, am multă iubire și o compasiune profundă, iar asta e per­fect explicabil: în fond, cei aflați azi în jurul vârstei de șaptezeci-optzeci de ani sunt, de o viață, familia mea! Vezi, Ines, la optsprezece ani, eu mi-am dorit să fiu ar­tistă pentru mine, tot pentru mine am fost cochetă, pentru mine am vrut aplauzele și recunoașterea pro­fe­sională. Dar, cu anii, am înțeles că, de fapt, tot ce am vrut pentru mine era pentru ei. Cu timpul, am în­țeles că misiunea pe care mi-a dat-o Bunul Dumnezeu de îndeplinit în viața asta a fost și e aceea de a descreți frunțile oamenilor, de a le încălzi inimile. Și, Doam­ne, ce mult iubesc această misiune!

"Opriți timpul!"

- De ani de zile, ești moderatoarea unei emisiuni cu o audiență extraordinară: "Opriți timpul", de la Național TV, emisiune care a preluat titlul unei me­lodii pe care ai lansat-o la începutul anilor '70. Tu cum ai oprit timpul, Corina? Zâmbetul ți-e la fel de radios ca în tinerețe și debordezi de energie. În general, în jurul vârstei de 50 de ani, femeile se con­fruntă cu o criză a vârstei, încep să se teamă de timp...

- Cât de multe ar fi de spus la capitolul ăsta! De­taliile prefer să le păstrez pentru mine, țin de acea inti­mitate pe care mi-o protejez din pudoare și din bun-simț. Așa am fost învățată: să nu-mi expun su­fe­rințele. Dar, în esență, pro­fesia în sine, pa­siunea pen­tru ea, a fost ceea ce m-a salvat. Eu - spaima vârstei am experimentat-o când am împlinit patruzeci de ani. Acesta a și fost unul din­tre motivele pen­tru care, vreme de cinci ani, nu am re­venit în Ro­mânia, din Ame­ri­ca. Cre­deam că to­tul se is­prăvise pen­tru mi­ne, că nu mai aveam alt­ce­va de făcut de­cât să mă as­cund un­deva, de­par­te, ca Greta Gar­bo! A fost o pe­rioa­dă cum­pli­tă, care m-a măcinat profund. În total, mi-au tre­buit mai bine de ze­ce ani ca să fiu sigură că am în­vins spaima in­dusă de spec­trul bă­trâ­neții. Mi-au tre­buit mai bine de ze­ce ani ca să în­țeleg că să îmbătrâ­nești nu e o pacoste, că înaintarea în vârstă nu-ți aduce numai suferințe, că poate să-ți aducă și o formă de senin și chiar de fericire, că, dincolo de vârsta din buletin, eu am încă o utilitate și că sunt datoare să mă bucur cu o recunoștință plină de împăcare, față de fiecare an nou pe care mi-l dăruiește Dumnezeu.

- Cum mai arată sufletul tău în primăvara asta, Corina? A înmugurit și el?

- Să zicem că da. Sunt genul de optimist incurabil și am destul de mult umor. Or, asta ajută, fără doar și poate...

- Există un loc anume unde te întâlnești cu primăvara în București?

- Din fericire, locuiesc într-un cartier care e încă plin cu tei, deci nu trebuie decât să ies din casă și am pășit deja în poveste! Căci străduțele din preajma locuinței mele sunt chiar de poveste, atunci când florile teilor izbucnesc victorioase, dăruindu-ne nu doar frumusețea lor delicată, ci și parfumul lor dum­nezeiesc. Am și scris despre aceste plimbări ale mele și despre copacul acesta pe care-l simt cu-adevărat ca fiindu-mi prieten - într-o nuvelă intitulată chiar "Teiul", pe care "Formula AS" a avut amabilitatea să mi-o publice acum vreo zece ani. Așa că și anul aces­ta, abia aștept să mă plimb, măcar un pic, pe sub teii înfloriți. Deși în suflet voi avea o umbră, căci, de data asta, voi fi singură, fără câinele meu drag, care alerga înaintea mea și strănuta alergic din cauza florilor căzute pe trotuare.

"Lasă-mi, Doamne, pomii verzi!"

- Să vorbim puțin despre muzică. Anul trecut ai lansat albumul "Hai, hai, lângă mine stai", iar agenda ți-e plină de spectacole. Care este secretul acestei energii nesecate? Marea bucurie a muzicii?

- Într-adevăr, pentru mine, muzica reprezintă în continuare o mare bucurie. Eu am făcut muzică din pa­siune, dintr-o iubire sinceră pentru această artă și din vocație. Or, când îți alegi meseria din vocație, ea nu poate fi afectată nici de trecerea timpului, nici de rutină, nici de oboseală... Iar pasiunea și iubirea sunt întotdeauna răsplătite cu acea bucurie care-ți în­căl­zește sufletul și-ți șoptește "Nu te opri!". Pe par­cur­sul acestui drum, nu poți decât să te rogi: "Mai la­să-mi, Doamne, pomii verzi!" - ca să para­fra­zez o fru­moasă melo­die com­pusă de Mar­ga­reta Pâs­la­ru, pe ver­su­rile Anei Blan­diana ("La­­­să-mi, toamnă, pomii verzi").

- O ultimă între­bare de "zonă verde". Ce scrie în agenda ta, după luna Mai?

- În iunie voi în­cheia se­zonul de filmări pentru emi­siunea "Opriți tim­pul", de la Național TV, și voi intra în va­canță. Peste vară vor fi difuzate ce­le mai bune ediții rea­lizate anul ăsta. În acest răgaz, am niște puncte fixe în agen­dă, în sensul că voi merge pe la di­ver­se târguri de carte, într-un turneu de re-lansare a vo­lumului meu de nuvele și povestiri "Că­u­tând Iubi­rea" (la zece ani după pri­ma lansare, editura Ori­zon­turi a decis să scoată și cea de-a doua ediție, lucru care, de­sigur, m-a bucu­rat ne­spus). În rest, mi-am propus să mă mai și odih­nesc, să mă plimb puțin prin țară, apoi și pe alte me­lea­guri... Asta dacă nu cum­va - ca-n fiecare vară (râ­de) - voi găsi vreun pro­iect mu­zical sau literar, care să nu suporte amânare! O să ve­dem... Știi cum spu­nea Paulo Coelho: "Dacă aventura ți se pare pericu­loasă, încearcă rutina: e ucigătoare!".