Sfânta ELENA

- Pe 21 Mai, întreaga lume creștină îi sărbătorește pe marii sfinți Constantin și Elena. Deși cunoscută, povestea împărătesei care a descoperit crucea pe care a fost răstignit Iisus își păstrează emoția neatinsă. Și fiorul credinței, perpetuat până azi -

Elena era doar o stabularia, făptura aceea nefericită pe care chefliii din hanuri nu o bagă în seamă decât atunci când li se ter­mi­nă băutura din pahar sau când li se aprind călcâie­le. Cum era foarte frumoasă, călcâiele mușteriilor se aprindeau mereu după ea și era silită să îndure moji­ciile tuturor celor care trăgeau la han, oameni necio­pliți pe care stăpânul acestuia nu dorea defel să-i supere. O viață și o slujbă plină de greutăți și umilințe, pe care ea era silită să o poarte cu zâmbetul pe buze. Până în ziua când pe ușa stabi­limentului au intrat niște ofițeri ro­mani, mândri și strălucitori în unifor­mele lor. A fost nevoie doar de o clipă. Privirea Elenei s-a întâlnit cu a unuia dintre ei și a simțit, pe loc, că bărbatul acela i-a furat inima. Nu era frumos, dar trăsăturile aspre și forța pe care o iradia i-au înlănțuit sufletul. Și la fel a simțit și Constanțiu. A crezut din pri­ma clipă că el și fata cea frumoasă care îi întinde cana cu vin sunt suflete pereche. Că fuseseră hărăziți să se iu­bească și să fie împreună, într-o lume în care căsătoriile erau aranjate, sim­ple contracte pe care părinții le sem­nau peste capul copiilor, doar cu gân­dul la bani și pământ.

Împotriva destinului

Când s-au întâlnit în hanul din Drepanum, Con­stan­țiu era ofițer în armata romană, venit în Bithynia cu împăratul Aurelian, în campania acestuia contra Imperiului de Palmira. Fiu al unor nobili din Darda­nia, Constanțiu luptase cu atâta curaj, încât fusese distins ca Protector Augusti Nostri (Protector al Au­gustului Nostru). Era, așadar, membru al unui corp de elită, devotat întru totul împăratului, iar iubirea sa pentru Elena a fost un scandal. Ofițerii imperiali pro­veniți din familii nobile nu-și luau femei din popor. Țiitoarele puteau fi de oriunde, dar soțiile erau alese cu grijă, din rândul familiilor de patricieni. Căsătoria era calcul politic și economic. Un pas greșit, și puteai fi exclus pe viață din lumea aceea simplă și dură, în care câteva mii de nobili țineau în mână viețile a milioane de supuși. Un pas pe care Constanțiu Chlo­rus l-a făcut fără regret, pentru că a iubit-o pe Elena cu patimă. Nu i-a păsat de ce i-au spus părinții, care îl vor fi amenințat cu dezmoștenirea, ori chiar împă­ratul, care nu a privit cu ochi buni această legătură "dezonorantă". Dar Constanțiu era un bărbat care nu aștepta ca destinul să hotărască pentru el. L-a cârmuit cum a vrut, așa cum făcea cu caii nărăvași pe care-i cumpăra din Anatolia. Și destinul i s-a supus. După căsătoria celebrată împotriva întregii lumi, viața l-a purtat doar pe culmi. Constanțiu a ajuns tribun, iar sub împăratul Carus, a fost numit chiar guvernator al Dalmației. Constantin s-a născut la începutul căsăto­riei. A fost unicul lor copil, lumina ochilor Elenei și mândria lui Constanțiu, care s-a regăsit mereu în băiatul ce-i semăna leit. Însă după douăzeci de ani faști, viața l-a pus în fața unei răscruci. Împăratul Ma­ximian l-a numit Praefectus Praetorio, încredin­țându-i comanda propriei sale gărzi și făcându-l, ast­fel, responsabil pentru viața sa. A știut atunci că era la un pas de tron și că vremea iubirii era la amurg. Când împăratul Maximian i-a întins mâna fiicei sale, Theodora, Constanțiu a luat-o, văzând în ea calea si­gură către purpura imperială. A divorțat de Elena, iu­birea vieții sale, și s-a căsătorit cu fiica împăra­tu­lui. Patru ani mai târziu, Maximian l-a numit Caesar, moștenitor al tronului Imperiului Roman de Apus, și i-a încredințat comanda Galiei, Britanniei și Spa­niei.
Elena nu s-a mai recăsătorit niciodată. Pentru ea, divorțul de Constanțiu a fost ca o moarte. Fuseseră împreună douăzeci de ani și se iubiseră din toată inima. Deși era încă tânără (abia împlinise patruzeci de ani), frumoasă și foarte bogată, de atunci nu a mai lăsat niciun bărbat să se apropie de ea.

Iisus

Zilele i se scurgeau egale și nesfârșit de lungi. Îl iubise atât de mult pe Constanțiu încât acum nu se mai regăsea în nimeni și în nimic. Era o moartă prin­tre cei vii. Veșnicia aceasta a clipelor care se lărgeau, înghițind zile, nopți, ani, era ruptă doar de prezența fiului ei. În Constantin, copilul fru­mos și vrednic, își regăsea toată iubirea pier­dută. Pentru el mai merita să trăiască. Altfel s-ar fi lăsat înghițită de deznădejde...
Dar într-o zi, Elena l-a descoperit pe Iisus. Auzise de creștini pe când era sluji­toare la han. Erau povești șoptite, seara, în fața unei lumânări. A vrăjit-o atunci credința aceea venită tocmai din Iudeea. O credință tulburătoare, într-un zeu care venise pe pă­mânt și se lăsase răstignit din iubire de oa­meni. Și-ar fi dorit lumea pe care o propo­văduiau creștinii. Una în care oamenii să fie egali în fața zeilor, o lume stăpânită doar de iubire. Cea de acum i se părea una a mizeriei și suferinței, a chinurilor de tot felul. Pentru frumusețea acestui vis i-a îndrăgit pe creș­tini și a urât puterea imperială care îi prigo­nea. Erau arși de vii, tăiați în bucăți în piețe, ori erau dați la fiare în circ. Nu înainte de a fi torturați îndelung în fața gloatei însetate de sânge, care le striga să se lepede de zeul lor dacă vor să fie cruțați. Elena privise o dată la un astfel de supliciu și de atunci se jurase să ajute orice sărman care credea în Iisus fiind prigonit. S-a agățat de dragostea nazarineanului ca de o rază de lumină. Zeilor vechi nu li se mai putea ruga. I se păreau min­cinoși stricați, la fel ca toată viața din imperiu. Dar Hristos, cu chemarea lui pură și limpede, cu dragos­tea lui nefățarnică, îi deschidea drumul către iubirea totală, necondiționată de slăbiciunile omenești. Multă vreme nu s-a rugat. Doar a citit din evangheliile pe care le avea de când Constanțiu, silit de împărați, se prefăcuse că-i prigonește pe creștini. Nu omorâse pe nimeni, se mărginise să dărâme doar câteva biserici și să confiște scrieri de-ale apostolilor. Papirusurile acelea i-au fost Elenei hrană. Treptat, fără să bage de seamă, s-a trezit cu inima lipită de nazarinean. Dar nu minunile făcute de El îi atinseseră sufletul, isprăvi aidoma făceau și magii. Ceea ce o vrăjise era iubirea lui blândă și mila nesfârșită pentru tot neamul ome­nesc. Era în cuvintele și faptele acestui evreu aproape necunoscut romanilor o putere duioasă, cum nu mai întâlnise niciodată. O putere care nu te înfrânge sau înspăimântă, așa cum făceau zeii. O putere de care te poți îndrăgosti pe viață.
Încet, sufletul ei chinuit a fost pătruns de dulceața cuvintelor lui Hristos. Li s-a predat cu totul, ca o cetate părăsită. Și a sim­țit cum, pe negândite, durerea i se pre­schimbă în liniște. Credința în Iisus îi adu­sese în suflet pacea unei împliniri. Abia acum, când trecuse prin atâtea dureri, sim­țea că viața i se așezase pe un drum fără în­toarcere.

Un semn pe cer

Așa a făcut Elena primii pași în rugă­ciune. La început vorbea cu Iisus simplu. Îi spunea de dureri și nădejdi. Îl ruga să îl ocrotească pe Constantin. Și să îl lumineze. Rugile acestea erau cele mai fierbinți, pen­tru că viața i se scursese în cea a fiului ei și tremura la gândul că l-ar putea pierde în­tr-una din bătăliile pe care le purta. În nop­țile acelea lungi, care se albiseră de bucu­rie, a învățat și să asculte. Și să înțeleagă. Pentru creș­tini, totul era legat de Cruce și de Înviere, de jert­fă și de dragoste. Iar Crucea, care mereu o înspăi­mân­tase, i se ivea acum drept singurul semn pe dru­mul vieții ei.
Când fiul ei, Constantin, a plecat să lupte la Ro­ma, contra lui Maxențiu, s-a temut. Înainte ca primii legionari să se apropie de Pons Milvius, ea dăduse, deja, întreaga luptă înlăuntrul ei. Nopți întregi nedor­mite, petrecute în genunchi și rugăciune, zile în care de abia dacă se hrănise. Toată dragostea pentru Dom­nul, care acum curgea din inima ei, a revărsat-o asu­pra fiului. Doar el îi mai rămăsese și de aceea nu putea să piară. Nu avea cum! Tot zbuciumul acesta a înlesnit marele miracol care avea să schimbe soarta întregii lumi.
Când soliile au ajuns până la ea, Constantin era deja înscăunat la Roma, iar Maxențiu, care-i prigo­nise atât pe creștini, zăcea pe fundul Tiberisului. Mar­to­rii povesteau cum, în miezul zilei, chiar atunci când se apropiaseră de cetatea eternă, pe cer a apărut, din senin, o cruce de lumină, mai strălucitoare decât soarele. Legionarii au murmurat, căci era semn rău la păgâni, dar Constantin a fost povățuit în vis să așeze Crucea în fața armatelor sale și pe toate scuturile soldaților. Așa biruiseră, deși erau mult mai puțini și mai obosiți după marșul îndelung decât legionarii lui Maxențiu, care stătuseră în Roma. Iisus era acum și zeul lui Constantin. Singurul zeu.
Elena a simțit atunci că această victorie nu va ră­mâne singură. Că prin ea și prin Constantin, de-acum împărat legitim al romanilor, Domnul care se întru­pase în pământul lui Israel avea să ia în stăpâ­nire lumea toată. Crucea avea să devină arma iubirii și să fie înălțată pretutindeni.

Chemarea

Nu avea să mai trăiască mult. Simțea asta din tot sufletul, care, pe zi ce trecea, era parcă din ce în ce mai puternic, mai năvalnic, iar trupul nu-l mai putea sluji. Avea să plece din lumea aceasta și nu-i părea rău nicicum. În ultimii ani, dorul după Dumnezeu, la început plăpând și întrerupt de griji, i se veșnicise în inimă, iar în ultimul timp, o luase cu totul în stăpâ­nire. Patruzeci de ani se scurseseră de când Con­stanțiu o părăsise. În tot acest timp, fusese umbra călătoare a fiului ei, ruga care îi însoțea bătăliile, dragostea tandră care îi alina înfrângerile, sufletul la care el putea să se plângă de orice, inima în care era totdeauna primit. Și asta o făcuse peste măsură de fericită. Băiatul acesta, puternic, inteligent și ambi­țios, fusese viața ei.
Dar acum, în pragul marii treceri, când oasele o du­reau, când mergea șovăielnic, proptindu-se de co­loa­nele palatului de la Roma, acum, când fiul ei era mereu prins de treburile imperiului, ea, Elena Au­gusta, cinstită ca împărăteasă, simțea că nu mai are decât o ultimă misiune, ultima și cea mai importantă a vieții ei: voia cu tot dinadinsul să calce pe urmele pașilor lui Iisus. Ținutul acela, ars de soare și mistuit mereu de revolte, ținutul pe care Dumnezeu îl dăruise poporului ales și pe care ei, romanii, cu mândria și puterea lor, îl trecuseră de multe ori prin foc și sabie, o atrăgea, așa cum păsările sunt atrase de vânturile sudului de îndată ce se apropie iarna. Iar pentru ea, iarna venise, deja, de mult timp. Și mai era ceva. Știa că Iisus murise de mâna lor, a romanilor. Pilat a fost roman. Niște legionari Îl bătuseră și batjocoriseră pe Dumnezeu Întrupat, alții Îi pironiseră mâinile și picioarele de Cruce și tot un soldat de-al Romei Îi împunsese coasta cu sulița, să vadă de a murit au ba. Chiar dacă mai marii evreilor L-au vrut mort pe Iisus dintru început, încă de când propovăduia prin Galileia, ei, romanii, fuseseră mâna prin care Hristos fusese dat morții. Iar asta cerea ispășire. Și rugă. Va fi ea, Elena Augusta, prima împărăteasă creștină care avea să spele acest greu păcat de pe mâinile poporului Romei. Pentru această ultimă misiune, Constantin îi dăduse deplină slobozenie la trezoreria imperială. Putea să cheltuiască oricât, pentru a aduce un zâmbet pe obrazul bisericii până mai ieri schingiuită în fel și chip. Dar pentru asta trebuia să meargă acolo, la Ierusalim. Chiar dacă se apropia de optzeci de ani, iar drumul era lung și greu. Trebuia să îl facă, pentru că datoria față de creștini și de Cer o apăsa.

Ierusalim

Pentru pelerinul zilelor noastre, străvechea ce­tate a Ierusalimului, ridicată, în mare parte, în Evul Mediu, este un furnicar. Pe străduțele strâm­te, mărginite de case înalte, care strecoară lumina într-un amurg continuu, mulțimea cumpără, vin­de, se roagă, se plimbă, prinsă într-un trup straniu, care se mișcă și oprește după propriile legi. Iar tu, biet pelerin, trebuie să i te supui.
Dar, dincolo de forfota aceasta, care pare să fie dintotdeauna în Ierusalim, dincolo de tarabe, de miresmele mirodeniilor care se întretaie cu fumul de tămâie, de zumzetul continuu, de căldură, praf, zarafi, musulmani, creștini, evrei, peste tot orașul din vechime plutește o prezență nevăzută, dar simțită intens.
O pace adâncă, stranie, care se ghicește în tot tumultul. Iar dacă ai răbdare să se lase seara, să lași mulțimea să se scurgă afară, să aștepți până când obloanele se lasă o­bo­­site peste micuțele pră­vălii, vei simți cum pa­cea aceea se îm­pă­mân­tenește, lu­ând în stăpâ­nire ceta­tea. Delicată, caldă, iubitoare, pre­zen­ța lui Hristos îți va vorbi în tăcerea nopții. Iar când vorbește, o face de pretutindeni. E im­pregnată în orice pia­tră, colț de stradă sau biserică. Oriunde mergi, găsești urma fier­binte a tălpilor sale goale, care au căl­cat aici înainte de răstig­nire.
Când Elena a a­juns în cetatea în care pro­povăduise Hris­tos, mai rămăseseră doar câteva ruine. În anul 70, așa cum Mân­tuitorul pro­oro­cise, Titus Vespa­sia­nus trecuse cetatea prin spada și focul le­giuni­lor sale. El se străduise atunci să scape de la dis­trugere Marele Tem­plu, dar nu reușise să stăvi­leas­că elanul pro­pri­ilor săi soldați. Patru decenii mai târziu, îm­păratul Hadrian a ridi­cat pe ruine colonia Aelia Capitolina. Tot el a construit peste Golgotha un templu închinat zeiței Venus.
Episcopul cetății i-a vorbit Elenei despre o veche tradiție, care-i îndemna pe creștini să meargă în pele­rinaj la locul în care fusese răstignit Hristos. Acolo, se spunea din bătrâni, adânc îngropat sub templul ridicat de Hadrian, s-ar afla chiar lemnul Sfintei Cruci, cel pe care murise Iisus. Cu puterea pe care o avea Elena, a poruncit ca altarul păgân să fie făcut fărâme. Apoi a pus muncitorii să sape, dând la o par­te tot pământul care fusese așternut peste mormântul Domnului. Și lemnul crucii a ieșit la iveală, împre­ună cu lemnele pe care fuseseră răstigniți și cei doi tâlhari. Ca să afle care dintre ele e Sfânta Cruce a Dom­nului, împărăteasa Elena le-a atins pe toate de un mort, care era chiar atunci dus la groapă. Și lem­nul sfânt a dezvăluit adevărul. Mortul a înviat.

Sfânta Cruce

Era chiar în fața ei. Lemnul bătrân, peste care trecuseră trei veacuri. Se vedeau încă semnele piroa­nelor, locul în care cursese sângele Fiului Lui Dum­nezeu. Când și-a plim­bat degetele peste cruce a fost de parcă L-ar fi atins pe Hristos. Și bă­trâna împărăteasă a în­ceput să plângă încet, liniștit. Vântul serii îi adia peste față, simțea cum vipia zilei începe să se domolească, auzea stri­gătele muncitorilor care continuau să sape pe ruinele templului, dar ea nu mai era acolo. În fața ei, pătimind, era Hristos răstignit. A fost de parcă ar fi privit veș­nicia. Elena a știut că acesta e sfârșitul dru­mului ei prin viață. Îm­pli­nirea lui.
Când a plecat din Ie­rusalim a lăsat în urmă o mare bazilică, înlăuntrul căreia se afla mormântul Domnului. La fel a cti­torit și la Bethleem. Pen­­tru prima oară de la Învierea lui Hristos, creș­­tinii se puteau închi­na Locurilor Sfinte, în biserici. Încet, marele imperiu al romanilor se schimba, și cu el lumea toată. Prin Elena și fiul ei, Constantin.
Ultimele zile, împă­răteasa și le-a petrecut la Roma, în palatul ei, pe care l-a transformat în biserică. A adus acolo o parte din Sfânta Cruce și două din piroanele cu care fusese răstignit Hristos. Din Țara Sfântă a venit cu corăbiile încărcate de pământ luat de pe Golgotha și din gră­dina Ghetsimani. A pus să fie adus în cetate, și o par­te l-a împrăștiat în biserica din palatul ei, iar o alta a dus-o în circul lui Nero, acolo unde fuseseră marti­rizați mii de creștini. "Să se întâlnească sângele lor cu cel al lui Hristos pentru care a curs", le-a spus celor apropiați. După întoarcerea din cetatea sfântă, Elena nu a mai trăit decât câteva luni. Își împlinise misiunea încredințată de Domnul. Una dintre cele mai mari. Ea, biata stabularia unui han amărât din Drepanum, femeia umilă ajunsă să poarte pe umeri pur­pura imperială a schimbat din temelii lumea, prin credința și iubirea pentru Iisus Hristos.