Volohii din Ucraina - Chemarea inimii

Ciprian Rus
- De 5 ani, doi tineri misionari protestanți se străduiesc să-i învețe limba română, pe copiii volohilor din Transcarpatia ucraineană. Ce n-au făcut statul român, biserica ortodoxă sau asociațiile caritabile din România, au făcut Gabriela și Ioan Pătraș, o arădeancă și un cernăuțean, care au devenit părinți adoptivi pentru sute de copii de volohi -

Din Oradea la Bahrinești

Totul părea să se fi așezat statornic în viața Gabrielei. Trăia, de ani buni deja, alături de Ioan, omul vieții sale. Era o liceană când îl cunoscuse, la ea, în Oradea, pe băiatul blond și chipeș, student la Facultatea de Teologie Baptistă. Ioan era român din Bahrinești, raionul Adâncata, din Ucraina, tocmai pe granița cu România, la 40 de kilometri de Cernăuți. S-au căsătorit încă înainte ca Gabriela să absolve Asistența Socială, apoi, în 2002, când și-au terminat amândoi școlile în România, s-au mutat la Bahri­nești: Ioan urma să fie pastor chiar în satul său natal.
"Când am ajuns în Ucraina, m-am gândit prima oară cum lu­crează Dumnezeu. Nu am înțeles niciodată de ce a trebuit eu să fac rusă la școală. Dar am prins drag de limba as­ta, iar aici, în Ucraina, asta m-a ajutat foarte mult", povestește Ga­bri­ela. I-a fost greu la început să se adapteze în Ucraina, dar nu a trecut mult și și-a găsit un rost, preda ore particulare copiilor de la școlile ro­mâ­nești. "Cu timpul, ne-am făcut și o casă frumoasă, la doi pași de socri, aveam tot ce ne trebuie, dar...". Acel "dar" avea să le schimbe cu totul viața Ga­brielei și soțului ei, pastorul Ioan, și, odată cu viețile lor, viețile a sute de copii volohi din Trans­carpatia...

Inima învinge îndoiala

În urmă cu vreo opt ani, la o întâlnire cu prie­tenii din zona Cernăuțiului, Gabriela auzise marea veste, că undeva pe lângă Ujgorod, la granița Ucrai­nei cu Slovacia, se descoperiseră mai multe sate de "volohi", oameni care vorbeau o limbă ce semăna leit cu cea românească. "Ziceau cei care-i văzuseră că erau mai sălbatici și foarte săraci, că erau oameni în mare nevoie, dar că vorbeau ro­mânește pe înțeles". Comunitatea baptistă din zona Cernăuțiului a hotărât deîndată să ridice o casă în zonă și să caute o familie dispusă să se mute acolo și să dea, creștinește, o mână de ajutor volohilor din Poroșcovo. "Se făceau tot felul de acțiuni de ajutorare, se mergea anual acolo, însă noi nu am fost niciodată...". Dar într-o seară, după ce-și spu­sese rugăciunile și se pregătea de somn, Gabi a sim­țit chemarea. "Deodată, am simțit, așa, o dra­goste și o dorință mare de a merge acolo. I-am spus lui Ioan că simt că inima mă trage spre Po­roșcovo, că noi doi ar trebui să fim familia aceea care merge să-i ajute pe românii nevoiași de acolo. O noapte întreagă nu am putut dormi, eram gata să mă duc a doua zi, deși nu văzusem nicio foto­grafie cu ei, nu știam cine sunt, ce sunt, auzisem doar că sunt foarte săraci și că trăiesc în munți", își amintește orădeanca.
Simțiseră, și ea, și "John" (cum îl alintă uneori pe Ioan), chemarea în inimă. Dar tot în inimă se cuibărise și un pic de îndoială. "Noi, în Bahrinești, aveam un rost bun, eram așezați la casa noastră... Un an de zile nu am zis la nimeni nimic, nici măcar părin­ți­lor lui Ioan. Ne-am rugat, doar, și am zis că dacă o fi să mergem la volohi, atunci dorința noas­tră o să fie mai vie pe zi ce trece, nu o să se stingă. Și chiar așa a și fost!".
În toamna lui 2010, Gabi și Ioan s-au întâlnit cu unul dintre constructorii casei baptiste de la Poroșcovo. L-au în­tre­bat, repezit, într-un glas, dacă s-a găsit o familie care să mear­gă acolo. "Nu s-a gă­sit!", a venit răs­pun­sul. În 2011, pe 15 aprilie, Gabi și Ioan Pătraș s-au mutat în Poroșcovo. Inima în­vinsese îndoiala.

Părinți pentru 70 de copii

Alături de Bogdan Lupescu, colegul meu, am ajuns în Poroș­co­vo tocmai pe 15 apri­lie 2016, la exact 5 ani de când Gabi și Ioan Pătraș au poposit prima oară în înde­părtatul sat de lângă Ujgorod. Cei doi m-au întâmpinat în poar­ta casei, aflată în zona ucraineană a localității. Pornim împreună prin cartierul pestriț, dar atât de plin de viață, al volo­hilor. Zeci de copii ni se alătură, bucuroși. Gabi și Ioan îi știu pe toți după nume și au pentru fiecare câte un cuvânt de drag sau câte o mângâiere pe creștet. Îi întreb dacă își mai amintesc cum a fost prima lor zi aici, în "tabor"-ul (tabăra, n.r.) româ­nesc, care începe acolo unde se termină ultimele case ale ucrainenilor. "Sincer, era foarte mare dife­rență față de cum e acum. Casele erau mai ne­căjite, în tot satul nu era niciun gard! Vedeai mulți copii goi pe ulițe. Acum cei mai mulți dintre ei sunt bine îmbrăcați, pentru că au fost ajutați foarte mult", spune Ioan. Oamenii bagă de seamă că sunt oaspeți "rumâni" și-și fac de lucru pe la porți, curioși să vadă și ei cum sunt frații dinjos de Tisa. Bărbați cu câte un cal de căpăstru și, în spatele lor, femei cu doi țânci în brațe și alți cinci-șase prin preajmă, agățați de ulucile din gard. Se vede că sunt amărâți, dar felul lor liber de a fi, traiul lor, cu totul altfel decât cel ucrainean, le dă o bucurie de a trăi absolut molipsitoare. Îți vine să îi atingi, să îi strângi în brațe, să intri în vorbă cu ei, numai ca să le înțelegi zâmbetul dindărătul vorbelor lor vechi românești, să trăiești aievea miracolul de a desco­peri, unul câte unul, cuvintele unui grai des­pre care nimeni nu știa nimic în România, în urmă cu câțiva ani.
Gabi își amintește cu nostalgie de primele zile în Poroșcovo. Co­piii au fost primii care au venit la ei, mirați să întâl­neas­că oameni care vor­beau limba lor, din "tabor", deși e­rau de la oraș și ară­tau atât de di­feriți de ei. Era un "du-te-vino" toa­tă ziua, pen­tru că țân­cii vo­lohilor nu știau ce e ăla ceas și ce e aia oră fixă. Ve­neau la Gabi și la "Gion", povesteau și se ju­cau cu ei, apoi, fuga la scăldat, că era vară. Când se sătu­rau de apa pâ­râului ori de hâr­joa­na și de bătutul bi­ciului prin colbul uli­ței, veneau îna­poi, la Gabi, care si­gur îi aștepta cu o pungă de bom­boa­ne. "Într-o zi, am so­­cotit, vreo 60-70 de copii trecuseră prin casă pe la noi. Vorbeam cu ei, îi în­grijeam, îi mai a­ran­jam. Așa a fost tot anul acela, 2011", povestește Gabriela, în timp ce îmi arată vechi fotografii, în care "John" îi tunde, în curtea casei din Poroșcovo, pe cei mai mici dintre copiii de volohi. Mulți dintre copiii de atunci au acum 14-15 ani. Băieții sunt bărbați în toată puterea cuvântului, mun­cesc care pe unde, apăsați de griji­le casei, fetele, unele, s-au măritat între timp. Multe s-au schim­bat de acum 5 ani, iar Gabi și Ioan sunt păr­tași la această schimbare.

Abecedarul lui Gabi și Ioan

De cum au ajuns în Poroșcovo, Gabi și Ioan Pătraș au înțeles că marea lor misiune e să-i învețe limba română "adevărată", pe copiii de volohi, să-i îndrume și să-i susțină să facă școală. Era cea mai sigură cale să schimbe ceva în bine, se gândeau ei. Aici, "profesoara" răbdătoare și încăpățânată din Gabi era în elementul ei. "Erau copii care nu mer­geau deloc la școală. Copii de 13, 14 sau de 15 ani habar nu aveau să țină un creion sau un pix în mână! Le dădeam să facă liniuțe ca la clasa I și le fă­ceau foarte prost, tremurate, strâmbe, vai și amar! Încă mai avem caietele de atunci". În schimb, am găsit printre ei și mici genii neșlefuite, ca Ernest sau Vasea. O singură dată le-a arătat Ioan alfabetul latin, desenat de noi pe foi de hârtie, că nu aveam abecedare pe atunci, i-a pus să re­pete: «A, b, c, d...», și copiii ăștia l-au învățat pe loc. Numai ce le arăta Ioan foile, și ei spuneau literele. Mai e un alt Vasea, care nu făcuse deloc școală până când a venit la noi. A învățat alfa­betul, a învățat să scrie și l-am tot motivat să meargă la școală. Și a mers direct în clasa la IV-a, că nu le făcuse pe primele trei. Nu i-a fost ușor, dar acum scrie și citește, și în rusă, și în română, face școală, iar asta pentru noi e o mare bucurie...", spune emoționată Gabi Pătraș. "Am avut de luptă și cu părinții, care spun că nu pot da copiii la școală, dacă nu au bani. Le-am promis rechizite, le-am zis că îi ajutăm să-și îmbrace copiii, să și-i încalțe. Le-am zis: «Vă dăm de toate, numai tri­miteți-i la școală!». Aici e și oleacă de ură între ucrai­neni și români. Copiii ucrainenilor îi bat pe copiii de români. Au primit odată o bătaie așa de urâtă, că se tem și nu mai vor la școală", se plâng cei doi soți. Se întristează de fiecare dată când văd că unii dintre cei mai buni ?elevi" de-ai lor nu pot să continue școala.

Cei mai frumoși copii din lume

"Gabi și Ioan Pătraș nu au copii, așa că, pentru ei, toții copiii din Poroșcovo sunt ca și copiii lor. Se ocupă de ei ca de pro­priii copii, iar as­ta a însemnat foar­te mult pentru Poroșcovo", îmi spu­­sese Ioan Botoș, un mare patriot ro­mân din Apșa (Ma­ramureșul isto­ric, aflat în Ucraina) și unul dintre cei care s-au implicat cel mai mult, alături de familia Pătraș, în aju­torarea comu­ni­tă­ții de volohi din Transcarpatia.
"Toți copiii îmi sunt dragi, dar unii îmi sunt la suflet pen­tru că sunt cu­minți, sunt ascultă­tori și vor să învețe. Prima este Ira Vo­loșin, tot timpul spun despre ea că este fata pe care mi-aș fi dorit să o am. Mă bucur că e se­rioa­să, că a făcut școala și vrea să continue mai departe", își reia confesiunile Gabi Pătraș. Ira (am scris despre ea în ediția trecută a revistei n.r.) este singurul copil de voloh din Transcarpatia care a făcut un liceu la oraș. Anul acesta termină postliceala de Medicină din Ujgorod și vrea să continue cu o facultate. Este mâna dreaptă a lui Gabi, în Poroșcovo, și a ajuns să predea ea însăși limba română vecinilor ei din "tabor".
"Apoi, sunt Milan și Marina și frații lor, toți sunt deosebiți. Sunt foarte dezghețați și se vede că au fost trimiși de mici la școală. Le place să învețe, au memorie bună, voce bună, sunt foarte talentați. Mai sunt câteva fete, și ele deo­sebite. Leana are 21 de ani, încă nu e măritată, și eu tot timpul îi spun să nu se grăbească, deși cei din tabără îi tot spun că e deja bă­trână. Mai e Colea, prietenul lui Milan, care are șapte surori mai mici și toate merg la școală. M-aș bucura să facă școală mult mai mulți. Trebuie să înțeleagă că e important să știe să scrie și să ci­tească, să facă școli, să aibă sluj­be bune, că atunci pot să își ajute mai bine familiile. Că așa, cu muncă sezonieră, e greu...".
Gabi vorbește mămos, nu-i sca­pă un nume, nu-i scapă un de­ta­liu, nu-i scapă o amintire. Fie­care dintre copiii care i-au trecut casa e ca și copilul ei și nu știe cum să se împartă în 300 sau în 400, ca să-i fie de ajutor fiecăruia. E și veselă, și tristă, și indignată, și ambițioasă, când vorbește des­pre ei, pentru ea, copiii aceștia de volohi, care mai blonzi, care mai bruneței, care mai pistruiați, care mai roșcovani, sunt cei mai fru­moși copii din lume.

Vești despre Milan

Dintre toți copiii volohi de la Poroșcovo cu care am vorbit în zilele documentării noastre în Ucraina, cel mai mult m-am atașat de frații Husari. Milan, băiatul cel mare al familiei, un roșco­van cum nu s-a mai pomenit, s-a lipit de mine în timp ce vor­­beam cu baba Maria, cea mai bă­trână femeie din sat, și mi-a descâl­cit cuvintele pe ca­re, din când în când, nu reușeam să le înțeleg. Am cu­treierat cu el sa­tul întreg, mi-a ară­tat tăpșanul unde joacă fotbal cu pri­etenii lui, mi-a po­vestit cât de mult i-ar plăcea să aibă și el un cal în curte, ca ceilalți copii, mi-a povestit des­pre mama lui, u­crai­neancă, și des­pre tatăl său, voloh, plecat unsprezece luni pe an la muncă grea, în construcții, la Kiev, ca să le poată tri­mite un ban, lui, Ma­rinei, Dianei, Na­tașei, lui Danik, Dașei și lui Ar­tiom, me­zinul de numai un an de zile. I-am cu­noscut pe toți cei șapte frați Husari, în casa micuță, dar curată, îngrijită de sora cea mai mare, Marina, apoi i-am întâlnit, sâmbătă, în casa de rugăciune, acolo unde Ira Voloșin și Milan Husari îi țineau locul lui Gabi și îi învățau românește pe copiii cei mai mici. Venit acasă, în România, la scurtă vreme, mi s-a fă­­cut dor de ei, așa că am sunat-o pe Gabriela să mai aflu vești despre Milan și ai lui.
Din Ucraina, Gabriela Pătraș mi-a răspuns cu un nod în glas. "Milan a plecat acum câteva săp­tă­­mâni, la muncă sezonieră, lângă Lvov. Îmi era așa de milă de el, când ne-am luat rămas bun! Are nu­mai 14 ani, și e prima dată când pleacă de aca­să la muncă. A venit să își ia rămas bun de la noi și aveam, cu toții, ochii în lacrimi... Nici măcar nu a putut aștepta sfârșitul școlii! I-am spus: «Milan, școala e importantă, mai stai puțin!». Dar mi-a zis că sora lui cea mare, Marina, a fost tot bolnavă în ultimul an, mai mult prin spitale, și că banii trimiși de la Kiev de tatăl lor s-au dus pe tratamente". "Mama are nevoie de bani...", i-a spus Milan, printre lacrimi, apoi a zâmbit, ștrengărește, ca o promisiune că se va descurca pe-acolo, prin marele oraș ucrainean.
Gabi stă ca pe ghimpi de când a plecat. Speră ca Milan să se întoarcă cu bine, în iulie, să-și poată rezolva școala, să nu piardă anul. Îi e tare drag de Milan. E singurul copil pe care îl ține minte, din chiar prima zi când a călcat în "tabor"-ul din Po­roș­covo, acum cinci ani. Roșcovan și pistruiat, cu­rios și rușinos, deopotrivă, Milan îți sare în ochi dintr-o mie. Nu ai cum să nu-l îndrăgești!