Fântânarul

Otilia Teposu
- Când tatăl lui se întorcea noaptea, târziu, de la mină, îl trimitea în pădurea de lângă casă, cu un canceu mare de porțelan, ca să-i aducă apă proaspătă de la izvorul ce nu seca niciodată. Îi plăcea cum se aude pârâul în noaptea pădurii. O singură dată a auzit clar cum apa îl strigă pe nume. A știut atunci că viața îi este pecetluită. A umplut vasul cu apă și a pornit în fugă spre casă, fără să se uite înapoi. Peste ani, când era deja bărbat în putere, a ajuns cel mai vestit fântânar de pe Valea Cavnicului și a Lăpușului -

Vis cu o vioară

Născut în zodia Peștilor, Gheorghe Mureșan a fost de când se știe legat de ape. N-a avut o viață ușoară, îmi spune, trecându-și mâinile bătătorite prin părul ce-a început să-i încărunțească, deși n-are încă cinci­zeci de ani. A crescut într-o casă aflată pe malul unei ape de la marginea pădurii, lângă o mamă delicată, mai mereu bolnavă, și un tată pretențios, dur, care voia să-l călească și să facă din el bărbat netemător, curajos, mo­tiv pentru care îl supunea de multe ori la probe și în­cercări grele. Atunci, demult, nu le înțelegea rostul, iar acuma, după ce-au trecut atâția ani de la acele în­tâmplări, nu mai acuză pe nimeni. Rozalia, mama lui, a văzut și a citit în feciorul ei mai mult decât tatăl, care făcea cu el "militărie" de la câțiva ani. De aceea a vrut să-i cumpere o vioară, să-l dea la școala de muzică, să-l scoată din marginea de pădure în care s-a născut și de sub mâna aspră a bărbatului ei, ca să-i deschidă drum înspre lumea largă. "Mama a pus deoparte niș­te bani, ca să-mi cumpere o vioară, dar erau cam pu­țini și ne-am dus la bunica, la mama mamii, ca să-i cerem cu împrumut. Bunica își lega bănuții pe care-i eco­nomisea de la o pensie la alta într-o batistă mare, cu dungi verzi. Punea banii într-un colț al batistei și apoi făcea multe cioturi, noduri peste bani, ca să fie greu de scos. Așa că de multe ori se lăsa păgubașă, nu mai cumpăra nimic, decât să desfacă toate cioturile alea. Când mama i-a spus că-i mai trebuie ceva bani ca să-mi cumpere vioară, ea a stat o vreme pe gânduri, s-a uitat lung la mine, apoi a scos batista din buzu­na­rul șurțului și a început să desfacă încet nodurile. O di­mineață întreagă a tot desfăcut. Mă uitam la ea cum se chinuia cu degetele noduroase să dezlege cioturile strânse ale batistei și mă tot întrebam oare câți bani o fi având stânși în batistă? Oare o să-i ajungă mamii să-mi ia vioara? Nu se mai terminau cioturile făcute peste bani, mi se părea că degetele-i stau pe loc și-mi venea să-i iau batista din mână ca să le desfac eu mai repede."
Au ajuns banii de vioară și, o vreme, băiatul sub­ți­rel și timid a făcut apoi de două ori pe săptămână dru­mul până la Victor Negrea, viorist celebru în județele din nordul țării, care l-a primit în echipa lui numai după ce s-a lămurit că ar putea scoate din el un bun ins­trumentist. Avea talent, era sensibil și avea în­de­mâ­nare. De câte ori avea câte un răgaz de timp, se ducea în fundul grădinii și repeta ceea ce-l învățase profe­so­rul lui. O dată, de două ori, de zeci de ori, până când me­lodia ieșea "ca la carte, la marea știință". Cânta acolo pentru copaci, pentru flori și mai ales pentru Va­lea Albă, care curgea rostogolindu-se peste pietrele mari, albite de soare. Câteodată îl auzea și mama lui, care lăcrima de bucurie, ascunsă după cireșul cel mare. Dar un accident stupid la mâna stângă a pus capăt dru­mului început. Degetele i-au rămas încremenite și n-au mai putut cuprinde niciodată, din ziua aceea, gâtul viorii.

Vânătorul de ape

Puțin după abandonarea silită a viorii, mama lui Gheorghe a murit. La nici șaisprezece ani, băiatul a trebuit să întrerupă școala și să se angajeze. Deși n-avea încă vârsta legală de a lucra în mină, directorul l-a angajat ca muncitor necalificat, impresionat de schimbarea grea din viața lui. Întunericul din mină nu l-a speriat. Acolo, în fundul pământului, a fost fas­cinat de frumusețea rece a florilor de mină și a rămas robit pe veci atunci când într-un cristal de cuarț a văzut un fel de cavitate ovală, aproape plină de apă. "Era acolo apă de la începutul pământului, apă de când s-a făcut lumea. Am fost tare impresionat când am văzut apa aceea. Parcă m-a fermecat ceva, numai la ea mă gândeam cum stă prinsă între pereții aceia de cristal, ca într-o închisoare și cum rămâne astfel să trăiască veșnic. Atunci mi-a încolțit gândul să mă fac vânător de ape, să le caut și să le prind în ghizduri tari de pia­tră, ca să se bucure oamenii mereu de apă proaspătă. Așa am ajuns fântânar".

Rugăciunea pentru fântânari

"Am început lucrul la prima fântână într-o zi de pri­măvară, cred că era pe la mijlocul lui martie. Fân­tâna fusese începută cu o zi înainte și am rămas tare sur­prins să văd cum se organizaseră fân­tânarii. Am lucrat cu Pașca Alexandru, un văr de-al mamei, care a învățat me­serie de la Moș Partenie din Cărpiniș, de la Berința mai în sus, care a fost cel mai mare fântânar de pe-aici. Cunoștea bine locurile și nu greșea niciodată când ale­gea loc de fântână. Când o termina, făcea ospățul fântânii și cânta la taragot lângă ea. El a făcut cea mai adâncă fântână pe care am văzut-o, avea treizeci și trei de metri. Am intrat în ea ca să o curăț, la mulți ani după ce el îmbătrânise și nu mai putea lucra. Era perfectă, n-avea nicio piatră mișcată din zidărie. Am lu­crat prin toate satele din Maramureș, până aproape de Sălaj și până către Bistrița. Unii oameni își fac și acum fântâni ca să aibă apă proaspătă de băut, chiar dacă au apa trasă pe țevi. Nimic nu-i mai de preț ca apa curată, ieșită din adâncul pământului. Ca și apa de fântână pietruită nu va fi niciodată alta. E sănătoasă și e cea mai bună. Cu cât e mai adâncă fântâna, cu atâta are apă mai bună. Cea mai adâncă fântână am săpat-o până la optsprezece metri, în satul Berința, la Fărcaș Andrei. Mi-e cea mai dragă din câte am făcut. Din fundul ei am văzut ziua în amiaza mare stelele pe cer. Acolo, în satul ăsta, am auzit prima oară și rugă­ciunea pentru fântânari. Când se sapă o fântână, tot satul se roagă în biserică, împreună cu preotul. Se roagă pentru apă, ca să fie bună și curată, și se roagă pentru fântânari, ca să nu li se întâmple ceva rău și să poată duce la sfârșit lucrarea în­cepută".

Despre ape și fântâni

- Dar de unde știi în ce loc să sapi ca să dai de apă, cum recunoști locul bun pentru o fântână?

- Nu există loc de pe pământ unde să nu fie apă. Pământul tot stă pe o mare de apă, apa e peste tot, depinde doar de adâncimea la care o afli. După ce faci mai multe fântâni într-o regiune, cam știi, îți cam dai seama la ce adâncime e pânza de apă. Am săpat până acuma 167 de fântâni, am un carnețel cu adresele lor și cu data la care am scos prima găleată de apă din ele. În lista aceasta le-am pus numai pe acelea care sunt mai adânci de șapte metri. De fapt, am săpat mult mai multe. Am învățat să cunosc terenul și locurile cu apă după plantele care cresc acolo. Eu nu știu șmecheria cu bețișoarele de alun, cum zic unii, sau de salcie. Eu mă uit la flori și la plante, și după cum sunt ele așezate, după cum le sunt frunzele de grase, eu știu dacă au apă dedesubt sau nu. Unde este apă, frunzele florilor sunt mai verzi, nu gălbui, cum sunt acolo unde e secetă. Dar cel mai tare mă bucur când văd un smoc de pipirig, iarba aceea cu fire lungi ca niște tuburi subțiri și ascuțite, și știu că sută la sută găsesc apă acolo. Pipirigul e un fel de busolă a apei, arată totdeauna izvoare bogate.

- În cât timp faci o fântână?

- Depinde de cât de adânc trebuie să sapi. Dacă e pământul pietros sau din polochim, o argilă tare, îți ia mai mult. Sapi cu dalta și ciocanul și uneori poți să sapi și câteva săp­tămâni până treci de piatră și ajungi la un strat nisipos. Apa cea mai bună e aceea care trece prin strat de piatră. Piatra curăță totul. E greu până auzi apa în fundul fântânii cum își caută loc să iasă. Câteodată iese un șuvoi puternic, alteori doar susură încet și se adună greu. Ca să știi dacă va avea destulă apă fântâna, seara o cureți și scoți toată apa care s-a adunat cât ai săpat și da­că dimineața găsești apă cam de o jumătate de metru, poți să fii sigur că n-ai săpat degeaba în locul acela.

- Nu ți-e urât să stai zile în șir acolo, în fundul gropii? La ce te gândești când sapi?

- Nu mi-e urât, pentru că aștept întâlnirea cu izvorul și așteptarea asta e minunată. Mă gândesc la el, îl presimt, îl pândesc în toate zgomotele pe care le aud, în felul în care se așează lutul. Pământul ascunde tot felul de taine. Odată, am găsit la mulți metri adân­cime o piatră mare, pe care erau desenate niște semne ciudate și avea și un scris necunoscut. Mi-a luat-o omul pen­tru care săpam fântâna. Nu m-am su­părat, de drept îi aparținea, că săpam pe pă­mântul lui. Dar eu am niște amintiri pe care nu mi le poate lua nimeni. Am săpat o fântână la niște bătrâni, care toată viața lor au purtat apă de departe, dintr-un pâ­râu. Le-am scos apă de la aproape cinci­sprezece metri și tare s-or bucurat. Tanti Viorica a plâns când i-am dat prima ulcică de apă din fântâna lor. Am o satisfacție grozavă când o fântână e gata. Nici nu mă mai interesează câți bani trebuie să-mi deie omul pentru muncă. Când am văzut cum s-au bucurat bătrânii aceia, nici nu le-am mai luat banii, deși lucrasem aproape două luni la ei. Fântâna e vie, își are vremea ei, viața ei, ea îmbătrânește ca omul și moare la fel ca el. Când fântâna e înfundată, atunci moa­re apa în ea.

"Struțul" fântânii

"Struțul" fântânii e un buchet de busuioc care se leagă pe gura ei atunci când este gata și când înțelegerea dintre "gazdă" și fântânar este aproape de sfârșit. Ritualul "struțului" se respectă cu sfințenie în satele din Maramureș. "Când e pietruit zidul și a ajuns aproape de buza pământului, fântânarul care e pe jumătate încă în pământ și stă pe zidul fân­tânii trebuie să dea mâna cu gazda fântânii. Atunci gazda scoate "struțul" și aduce o sticlă de horincă, un ștergar și bani pentru fântânar. Primaș dată se aruncă un strop din horincă în fântână, apoi bea fântânarul o gură bună și abia apoi urmează gazda și ceilalți care mai sunt pe acolo. Busuiocul rămâne legat de fântână până îl spulberă ploile și vântul."

Muzica apelor

Fântânarul Gheorghe stă în fața mea. Din când în când își apleacă ușor capul, parcă ar vrea să audă cum curg apele pe sub livada înverzită și cum se urcă în sevele cu care se hrănesc florile. Gândurile unui fân­tânar se întorc mereu la muzica apelor pe care le caută și le adulmecă în orice loc. Așa își amintește de ziua în care, aflat la câțiva metri în pământ, izvorul unei fân­tâni a izbucnit, bolborosind sub târnăcopul lui, într-un șuvoi furios, plin de conuri de brad, aduse cine știe de la ce depărtare, ca niște semne venite parcă din altă lume. Și tot așa începe să-mi po­vestească una dintre cele mai dragi amintiri. "Într-o iarnă am săpat o fân­tână într-un loc cu o argilă foarte tare. Am spart-o cu dalta și ciocanul. Am lucrat multe săptămâni. Aici tre­buie să fie apă tare dulce, mi-am zis, dacă se lasă așa greu scoasă din izvor. Apă rară, care cântă când o torni în pahar. Umpleam găleata cu argilă și de găleată era le­gat un clopoțel pe care-l scuturam, ca să vină din ca­să oamenii, să ridice găleata și s-o go­lească. Era așa de frig afară, încât ei nu puteau sta lân­gă fântână, ve­neau doar când suna clopotul. În pă­mânt, unde săpam eu, era cald. Când am ieșit, aveam cămașa udă pe mine. Până acasă am fugit prin nămeți. Ningea, hainele mi-erau lipite de trup, ieșeau aburi din mine. Eram bucuros că am izbutit să descopăr fi­rul acela tainic de apă. Mi-a venit să cânt și-am cântat. Fulgii zburau în­viforați de aburii ce ieșeau în urma mea".